Carte  -  Silviu Romaniuc  -  

Ideea unor mici interviuri cu autorii debutanți în proză în 2023 – la Editura Polirom – (la patru dintre ei e vorba de debutul absolut în volum) mi-a venit pe când mă gândeam la cum pot fi promovați cei proaspăt intrați în lumea literară altfel decât prin lansări, cronici sau recomandări. Indirect, cum se pot propune ei publicului. În cazul lansărilor, lucrurile spuse rămân în acel spațiu, într-un mod spontan, la cald, iar în cazul cronicilor primează, desigur, ce se scrie despre carte, nu despre autorul acesteia. Dar ce crede autorul? Aici discuția poate fi dusă în multe direcții ușor de intuit. Interviurile mi s-au părut (mi se par) relevante pentru a vedea direcția și lumea pe care o propune autorul în cazul cărții sau a cărților sale. Ce cred autorii debutanți? Cu ce gânduri intră ei în lumea literară și cum se simt după ce fac acest pas? Am ales patru întrebări, două formulate general, am mizat pe libertatea autorilor de a-și spune părerea, iar în cazul ultimelor – după cum veți vedea – e vorba de lucruri scurte și la obiect.

Refresh pentru că vorba despre cinci autori care ne propun cinci proiecte diferite, refresh pentru că e vorba de cel mai mare număr de debutanți propus de Polirom de câțiva ani încoace. În final, fac o precizare: de la momentul încropirii acestui dosar până în prezent a debutat în proză la Polirom și Angela Martin, cu Valentina, dar care nu se regăsește aici din motive legate de timp.

Întrebările pe care le-am propus sunt: 1. Se tot vorbește de implicarea literaturii în societate. Care crezi că ar trebui să fie rolul literaturii în societatea zilelor noastre? 2. Crezi că ar fi mai util pentru autori să se promoveze între ei decât să primească atenție din partea unor critici? 3. Cum te simți acum în lumea literară, după debut? 4. Ai planuri pentru a doua carte sau trebuie să mai treacă timp?

Cristina Chira (n. 1987, București) a urmat cursurile Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“, specializându-se în patrimoniu construit. A fondat Asociația Arché și a coordonat proiectul Monumente Uitate, care a urmărit inventarierea și cercetarea vechilor reședințe nobiliare din România, din mediul rural. În 2015 a absolvit un master de scriere creativă la Birkbeck, University of London, iar în 2019 a urmat un curs de scriere creativă cu Florin Iaru și Marius Chivu. A publicat în „Revista de povestiri“, „Echinox“, „Iocan“, „Timpul“, în antologia Kiwi (2022, 2023). În prezent, lucrează în proiecte care încearcă să îmbine patrimoniul cu poveștile.

1. Cred că poveștile – indiferent că sunt în cuvinte sau în ima­gini – ne formează ca oameni, determină cât vedem din realitate și care e gama de posibilități pe care o întrezărim. Și cred asta pentru că am trăit-o pe pielea mea. La un moment dat am început să observ cât de adânc își înfipseseră rădăcinile în mine poveștile cu care intrasem în contact și cum se reflectau în prieteniile spre care gravitam, în situațiile pe care le căutam, în genul de om care voiam să fiu. (Când spun povești nu mă refer la basme, ci la întregul con­ținut al literaturii și cinematografiei și chiar la lucrurile pe care alegem să ni le povestim între noi când ne întâlnim.) Prin urmare, cred că po­veștile ne formează, dar și că noi, ca societate, creăm încontinuu povești. Așa că responsabilitatea scriitorului mi se pare cea a făuritorului de povești și aici intervine decizia (și responsabilitatea) personală. Ce povești vrei să spui? Dar și ce povești ai de spus, ce povești te ard pe dinăuntru? Mie îmi plac cele care iluminează o porțiune a realității care îmi fusese până atunci ascunsă, care surprind complexitatea lumii dincolo de orice discurs. În opinia mea, orice grilă teoretică suprapusă exis­tenței nu face decât să o simplifice și să o sărăcească. Și, deși înțeleg rolul utilitar al acestor grile, pe mine mă interesează exact situa­țiile care scapă prin ochiurile lor, care mă provoacă și mă fac să îmi pun întrebări. Literatura poate să contribuie la mișcări de schimbare socială, așa cum arta în general poate servi unor scopuri multiple: de la ameliorarea ­sănătății mintale până la creșterea gradului de conștientizare a pericolului încălzirii globale, chiar la facilitarea dezvoltării economice, dacă trebuie. Dar cred că esența literaturii rămâne dincolo de toate astea, și anume să ne vorbească despre complexitatea existenței și a naturii umane.

2. Nu mă gândesc la asta în termeni de „ori, ori“ și nici măcar în termeni de ierarhie. În mod ideal, îmi doresc ca scrisul meu să funcționeze pe cât mai multe paliere: să prindă și la cititori care poate nu pot aprecia cine-știe-ce acrobație tehnică, dar se pot regăsi în poveste; și la criticii literari care au experiența unui text literar bun; și la alți colegi scriitori. Mi se pare că fiecare își are rolul lui în ecosistemul literar. Eu îmi iau recomandările din toate cele trei surse. E adevărat că multe dintre cărțile mele preferate le-am descoperit prin alți altor autori, dar mi s-a întâmplat și ca scriitori care îmi plac să recomande cărți cu care nu am rezonat. Cred că în ultimă instanță există în receptarea literaturii un grăunte de subiectivitate și trebuie să trăim cu el.

3. Cred că încă îmi caut locul. Mă gândeam la un moment dat că, pe lângă cursurile de cum să scrii, ar trebui să existe și cursuri de cum să fii autor publicat. Dar mă bucur că, în sfârșit, realitatea externă corespunde realității mele interioare și că pot vorbi despre lucruri care mă preocupau de când mă știu, dar pentru care nu găseam context în celelalte vieți, de arhitect, activist în domeniul patrimoniului etc.

4. Am mereu mai multe idei decât am capacitatea de a pune pe hârtie. Acum lucrez la un roman despre migrație și interacțiunea dintre oameni din culturi diferite. Mă interesează cum ne construim conceputul de normalitate și cum întâlnirea cu alteritatea ne modifică înțelegerea limitelor posibilului.

Emilia Faur n. 1991) este absolventă de Filosofie în cadrul Universității „Babeș-Bolyai“, Cluj-Napoca. A publicat articole și recenzii, precum și grupaje de proză sau poezie în periodice culturale („Vatra“, „Apostrof“, „Tribuna“). A mai publicat volumul de poeme 21 (Emma Books, 2012).

1. Se vorbește de mult timp despre asta. Literatura a avut mereu un rol politic. Pare totuși că există un fel de impresie generală că asta se traduce în comentarii în spațiul media. Mediul online e foarte nociv acolo unde te obligă să renunți la a face distincții, la a problematiza (cu nuanță) și te pune, aiurea, în gardă. Dacă literatura „se face“ pe Facebook, atunci nu cred că poate trece de cancan. În aceeași ordine de idei, dacă acolo e singurul spațiu unde trăiește persona literară, nasol.

Nu cred deloc în ideea că literatura schimbă ceva. Că ar face lumea sau societatea mai bune. Asta-i infatuare. Nu schimbă literatura nimic, să ne liniștim. Omul alege dacă face sau nu ceva. Tu creezi ocazia să-și pună niște întrebări, un spațiu pentru reflecție – cel mai OK e ăla unde te simți de căcat într-o cameră unde toate par la locul lor. Dacă-mi iese atât, mă declar mulțumită.

Eu îi atribui literaturii un rol modest în societate. O privesc mai degrabă ca pe ceva reactiv. Scriu despre chestii care mă scot din sărite. Cu minimum de artificii estetice posibil (le acord totuși maximă atenție). Mă scoate din minți nevoia de a crea spațiul propice, pentru cititor, să imerseze – să nu-și bată prea mult capul, să nu-l deranjeze prea tare, să-l mângâie pe creștet. Să fie, practic, încă o formă de alienare.

Nu-mi place să literaturizez. Cred că un text trebuie să fie problematic, să-ți supere urechile nițel, să te pună în dificultate, să-ți lase o senzație de disconfort (și dacă poți numi ceea ce-l provoacă sau mai ales dacă nu). Pentru mine, aici e miza. Poate fi și material de film, dacă asta-i mare chestie acum, da-i ceva secundar. Să fie de Netflix – oricum, am impresia că în spatele dorinței de a face material de film e dorința de a câștiga ceva parale, nimic mai mult. J.K. Rowling, George R.R. Martin, un vis umed pentru lucrătorii culturali pe gratis.

Ca autor, n-ai nici un fel de garanție, nici un fel de pretenție. Cititorul poate închide cartea cum apasă butonul telecomenzii, să schimbe canalul. Accepți că ai pierdut pariul, da’ ți se rupe. Dacă poți scrie încă, o faci de fraier(ă). Și e OK așa.

2. Cred că e o problemă falsă. Dacă vrei o rețea pe bune, un corp de profesioniști, plătești (contribuții la revistă, personal, tot tacâmul). Nu faci masă mare cu trei măsline și zici: hai, ziceți mersi că aveți masă. Sau că s-a putut face chef și pe burta goală și a ieșit bine. Nu-i vorba despre cine promovează pe cine, ci despre cum se face asta. Când foamea e mare, ai haite, triburi, ideea asta perversă că totu-i pe prieteșug. Nu-i. E nu­mai sărăcie. E așa lucie, că-ți ia ochii. Dacă întrebi: cu ce? de unde bani? Răspunsul e: atunci cine? mai avem pretenții? Cultura românească, acest side hustle.

3. Ciudat. Tot aud că urmează să fie mai bine pentru carte. Că ar trebui discutată. Deocamdată, nu pare să se întâmple mare lucru. Am avut niște lansări reușite, uite, asta mă bucură, că am întâlnit alți colegi de breaslă.

4. Am câteva planuri. Se concretizează, încet, încet. Nu știu în cât timp. De multe ori depinde de câtă energie mai am după ce inventariez grijile „mărunte“ și de cât de insidioasă e lehamitea pentru ce se petrece în lume. În fine, mai mult citesc, deocamdată. Învăț de la alții.

Gabriel Macsim (n. 1977) este absolvent al Facultății de Matematică și Informatică a Uni­ver­sității din București, unde are și un doctorat în matematică. A urmat cursuri de scriere creativă cu Florin Iaru și Marius Chivu. A fost finalist al bursei Prima carte (Fundația Friends for Friends) – profesori Marius Chivu și Florin Iaru (2017-2018). A publicat povestiri în antologia KIWI (2021, 2022) și în revistele „Iocan“, „Steaua“, „Timpul“, „Echinox“.

1. S-a vorbit dintotdeauna, iar literatura a fost mereu implicată, în primul rând ca furnizor de educație, la fel ca orice altă formă de artă. Nu trebuie să fie politică sau revoluționară ca să aibă un rol în societate. Aceasta din urmă progresează și când are tot mai mulți membri educați. Desigur, puterea cuvântului pare să aibă o influență mai mare și ar putea produce schimbări, dar nu cred că acesta ar trebui să fie rolul principal al literaturii. Mi se pare că în ultima vreme se vrea de la ea mai mult decât ar trebui, că se încearcă o înregimentare a scriitorului, o apropriere a discursului acestuia de către unele mișcări, iar pentru mine asta are un iz de Mitrea Cocor, Lazăr de la Rusca sau Silvester Andrei salvează abatajul. Din punctul meu de vedere, literatura este o relație de prietenie dintre autor și lume: fiecare își ia din ea ce îi trebuie pentru a se defini ca individ. Pentru cei care vor să schimbe societatea, eseul e un mod mai eficient. Sunt extrem de puțini prozatori/ poeți care produc texte angajate și cărora le iese cu adevărat literatură.

2. Poate că sunt de modă veche, dar cred mai degrabă în rolul criticii literare, deși la noi tot mai puțini se încumetă să facă asta. În felul acesta, poți deveni mult mai ușor vizibil din marea de maculatură care se publică. În plus, ai certitudinea că nu îți pierzi timpul și nici al cititorilor cu o treabă la care nu te pricepi. Ca scriitor, ai o responsabilitate față de cel care se încumetă să deschidă o carte scrisă de tine, să o citească. Evident, nu neg utilitatea promovării autorilor între ei. Am parte de asta și sunt extrem de recunoscător celor care o fac. În același timp, cred că ar trebui să nu uităm de un al treilea actor implicat în promovare, cititorul, mai ales că toți scriem, de fapt, pentru el, nu pentru prietenii scriitori sau pentru critică.

3. În privința felului în care mă simt în familia scriitorilor, încep să cred că am un loc al meu aici. Textele mele încep să capete vizibilitate și asta mă bucură pentru că cel mai mult îmi doresc să fiu citit. Dacă vorbim despre încrederea în scrisul meu, mă simt la fel de nesigur ca la început. Deși am reușit să-mi însușesc metode cât mai obiective de a-mi evalua prozele, există și va rămâne întotdeauna o rezervă în privința calității textelor proprii, pe care doar privirea critică a unui editor foarte bun, a unor „colegi de su­ferință“ o poate înlătura. Am spus „colegi de suferință“ pentru că scrisul, pentru mine și prietenii scriitori, înseamnă muncă. Nu cred în mitul scriitorului prin care vorbește zeul scrisului, care se așază la masa de lucru și, într-o criză de incontinență lexicală, scrie pagină după pagină de text sublim ce nu necesită editare.

4. Nu simt că aș avea vreun blocaj post-debut, dovadă că deja lucrez la al doilea volum de proză scurtă. Ce-i drept, aveam unele dintre texte încă de la programul de mentorat Prima carte, dar la acestea între timp am mai adăugat câteva. În prezent lucrez în paralel la trei proze scurte și sper ca cel târziu luna iulie, anul viitor, să am manuscrisul pregătit pentru a fi trimis unei edituri.

Alex Olteanu (n. 1 septembrie 1993, Târgu Jiu) este prozator și scenarist. A debutat în 2019 în „Revista de povestiri“ cu proza scurtă A Professional Loser, cu care a câștigat concursul de povestiri al revistei. A câștigat Full Moon Script Contest în cadrul festivalului de film TIFF 2022. Face fotografie de stradă și studiază regia de film, explorând mai multe mijloace de a spune o poveste.

1. Se vorbește despre implicarea literaturii în societate, dar ar trebui mai degrabă să se vorbească despre implicarea societă­ții în literatură. Noi, oamenii, trebuie să mergem înspre literatură, nu invers. Literatura este deja prezentă în societate – există povești și poezii de toate felurile, pentru toate gusturile. Dar, ca să poată avea un efect social, literatura trebuie mai întâi consumată. Rolul ei nu este unul minor: formează atitudini, îl schimbă pe om din interior, îi influențează toate interacțiunile sociale (un impact la fel de mare îl are și lipsa lecturii). Asta nu înseamnă că literatura este o forță socială a binelui și că ea dă garanții morale. Poți citi cărți care să îți alimenteze și să îți justifice tot soiul de acțiuni reprobabile. Un impact pozitiv îl poate avea mai degrabă diversitatea lecturii, prin faptul că intri în contact cu alte feluri de a vedea lumea. O astfel de diversitate poate deschide calea spre empatie și discu­ție, doar că în realitate încercăm mai întâi lecturi diverse, apoi rămânem în zona literară care ne validează opiniile și ne înarmează pentru războiul ideologic pe care vrem să-l purtăm. De asta spun că noi trebuie să venim înspre literatură, nu invers – și nu putem veni oricum, ci cu onestitate și duritate față de noi înșine.

2. Ambele forme de promovare sunt utile. Autorii și criticii vin cu o audiență proprie formată din oameni care au încredere în recomandările lor. Într-o mică măsură, ei pot ridica sau doborî o carte, mai ales în primele luni de la publicare. Spun într-o mică măsură pentru că există bestselleruri românești care sunt efectiv demonizate de autori și critici deopotrivă și totuși ele au un succes de piață mai mare decât media – ceea ce sugerează că influența autorilor și criticilor asupra marii mase de cititori este de fapt redusă. În măsura în care îți dorești un succes de piață ca scriitor, cred că trebuie să spargi bula autorilor și a criticilor. Cum se face asta? Nu știu. Probabil este o chestiune unde norocul e tot atât de important ca priceperea, dacă nu chiar mai mult.

3. Încă procesez tot ce mi se întâmplă, cartea mea a apărut abia acum două luni. Am fost întâmpinat cu multă căldură de câțiva scriitori, iar pentru asta le sunt foarte recunoscător. Tot cu căldură m-au primit și cititorii, m-am bucurat pentru fiecare persoană care mi-a scris, mai ales pentru cei pe care nu îi cunosc personal – cunoștințele sunt mai blânde cu mine. Trebuie să recunosc și că tot procesul a venit cu o anxietate socială pe care n-o anticipam. E un nivel de socializare cu care nu sunt obișnuit, dar treptat mă reglez și încep să mă bucur mai mult de tot ce mi se întâmplă.

4. Nu știu când o să mă întorc la proză, momentan vreau să scriu cât mai multe scenarii de scurtmetraj. Unul dintre ele sper că va fi suficient de bun cât să obțină o finanțare, ca să îmi pot face debutul regizoral. Nu pot face o alegere între film și proză și nici nu am un motiv suficient de bun să o fac – pentru mine, sunt doar două medii în care poți plasa o poveste. Unele povești se mulează mai bine pe convențiile prozei, altele pe cele ale filmului.

Bogdan Perțache (n. 1972) a absolvit psihopedagogie – limba engleză și a fost învățător și profesor. A participat la cursurile și atelierele de scriere creativă organizate de Florin Iaru, „Revista de povestiri“ și „Flash Fiction Magazine“ din San Francisco. A publicat proză scurtă pe platformele și în revistele „Literomania“, „Revdepov“, „O mie de semne“, „OPTmotive“, „LiterNautica“, „Itaca“, „Viața medicală“, „Timpul“, „Familia“, „Laconic“ și „dlite“.

1. Literatura este în primul rând artă, iar arta este cea care păstrează și transferă, în timp și spațiu, memoria colectivă a societății, cu o acuratețe mai mare decât a documentelor istorice.

În al doilea rând, este o ogli­n­dă. Mai limpede decât artele vizuale, ea ne dezvăluie amănunte ale unei anumite civilizații, faptele, mecanismele de funcționare, punctele de vedere, valorile, convingerile acesteia.

Ca profesor, nu pot să-mi ima­ginez un sistem de învățământ din care să lipsească literatura, cred că rolul ei în educație este major, ca să nu pomenesc aici decât de dezvoltarea limbajului și a abilităților de comunicare la școlarii mici sau de îmbogățirea vocabularului și încurajarea gândirii critice la elevii mari. Literatura trezește emoții, transmite mesaje, vehiculează idei, demolează prejudecăți, te ajută să în­țelegi oamenii, lumea în care tră­iești, te poate inspira chiar să o schimbi în bine.

Nu în ultimul rând literatura este divertisment, un mod plăcut și util de a-ți petrece timpul liber, o sursă superioară celor din social media.

2. E clar că un scriitor bun este un cititor pasionat, dar de aici și până la afirmația tot mai des auzită „ne citim între noi“ e cale lungă. Autori promovându-se în­tre ei? Nu-i destul și poate fi lipsit de obiectivitate, credibilitate. Criticii literari sunt esențiali și ar trebui să fie mult mai numeroși. Criticii sunt influencerii pieței de carte, cumpărătorii au nevoie să se bazeze pe niște opinii avizate atunci când aleg un volum, oferta e mare, puterea de cumpărare mică. Pentru un autor critica e constructivă, te ajută să-ți vezi lipsurile, să știi unde mai ai de șlefuit.

3. Mărunt, neînsemnat, dar bucuros că am făcut primul pas în interiorul ei. Mi-aș fi dorit mai multe întâlniri cu cititorii, însă, din păcate, locuiesc departe de România și mi-a fost imposibil. În schimb mi-am făcut prieteni noi printre scriitori, e plăcut să re­laționezi cu oameni atât de diferiți, dar cu care împărtășești o pasiune comună.

4. Lucrez deja la a doua carte, și cu această ocazie trebuie să îi mulțumesc Simonei Antonescu și lui Cosmin Perța, e plănuită în detaliu, are trei părți și prima e gata.

Galerie foto