Continuăm Jurnalul
Luni, 20 mai
Am dat ureche unei fraze care sfidează perfecțiunea harfei: „Rămân debitorul dumneavoastră la nivel de stomac“. O zicea un individ la telefon.
O notă de acum patru ani: Pierdere grea pentru organizația BOR, dar și pentru securiștii de interior și cei de exterior. A murit de COVID Pimen, purtătorul frumoaselor nume de cod Sidorovici și Petru. Patria, desigur, recunoscătoare. Dumnezeu să-i ierte.
Încă o notă de acum patru ani: Nu e adevărat că românii fură mai mult decât alte popoare, de pildă bulgarii. Așa suntem noi, un popor mai tactil, ne place să punem mâna, dar asta nu înseamnă că…
O altă notă de acum patru ani: Este în sfârșit timpul, prieteni, pentru un guvern tehnocrat de videochatiști și videochatiste. Să negocieze fetele noastre cu Fondul Monetar Internațional, să nu ne mai dea oculta cu împrumut, să ne dea așa, cu totul, să inițiem programul „Primul Botox“ în toate județele țării, începând desigur cu Galațiul, să fie bine, să se vadă creșterea economică.
Și încă una: Îl învie pușcăriabilul Tomitanu pe Christos precum scenariștii pe Bobby din Dallas. Bravo!
Și: Nici măcar ca turnător la Securitate alde Teodosie Tomitanu nu era prea reușit. Cum să ai, totuși, numele de cod Mache? Măcar dacă pe partea de externe era Lache, dar așa…
O constatare de deunăzi: Noaptea Muzeelor n-are nici o legătură cu muzeele, zero, nema, ciuciu. Are însă legătură cu spiritul gregar, cu plăcerea turmelor de sapienși de a se strânge în același loc în același timp. Ceea ce mă face să mă îndoiesc, încă o dată, de apartenența mea la această regretabilă specie.
Duminică, 19 mai
Mă sună Popescu, șoferul-scriitor stabilit la Lausanne. Mă sună de la olteni, de la el de acasă, de la Balș. Era cu o rudă care îi povestea cum a fost în Italia la începutul anilor 2000 și carabinierii îi verificau așa: „Arată-mi mâinile!“. Dacă erau muncite – rămâneau. Dacă nu – înapoi în România. Deduceau că aceia cu mâinile nemuncite erau la furat. „E extraordinar, nu?“, mă întreabă Popescu. Este.
O notă de acum șase ani: Am ajuns, inevitabil, să citesc și eu Homo Deus a lui Yuval Noah Harari. E de un optimism scandalos și pe alocuri dezgustător cu privire la soarta omului pe pământ. Adio, necesar apocalips! Ne îndreptăm, așadar, într-o direcție greșită: sunt șanse bune ca omul să devină nemuritor. Bine, nu noi. Noi apucăm, din fericire, să murim. Proastă veste pentru planeta pământ – nemurirea omului. Altfel, lucrarea, admirabilă, pare realizată după ce s-a mâncat bine în prealabil, nu e scrisă la foame, ca atare n-am încredere în ea.
O altă notă din 2018: Am depus vreme de treizeci de secunde eforturi însemnate să mă intereseze că se însoară Prințul Harry cu o damă, dar nimic. Tot nu mă interesează.
O altă de acum patru ani: Ziua a 75-a de distanțare socială: e bine că sapienșii vigilenți se fac scut în fața 5G (bravo, sapienși vigilenți!).
Dar e târziu, vă spun, necazurile au intrat în lume prin MS-DOS.
O notă de acum trei ani: Din memoriile contesei de Boigne aflăm acest amănunt: acum două sute de ani, la 1820, în tot Parisul erau mai puțin de zece băi funcționale în case particulare.
O altă de notă de acum trei ani: Idee de utopie – un stat în care toți angajații la el, la stat, atât cei de parte bărbătească, cât și cei de parte femeiască, poartă mustață ca simbol al statutului lor social superior.
Plebeul, comatul să fie doar cel care n-are această podoabă facială, să simtă hula când merge pe stradă și-l privesc mustăcioșii și mustăcioasele.