Au trecut 12 ani de la apariția romanului Fiica Estului de Clara Usón și șapte de la prima ediție în limba română a cărei traducere e semnată de Mariana Sipoș. Între timp, această carte ca o adevărată coborâre în Infern a ajuns un bestseller cu șapte ediții și premii importante: Premiul Ciudad de Barcelona, Premio per la Cultura Mediterranea și prestigiosul Premio de la Crítica, o distincție literară acordată anual celui mai bun roman scris în limba spaniolă din întreaga lume.
Impactul și ideile pe care le pune în circuit rămân astăzi la fel de puternice și imperative, mai ales în contextul atâtor conflicte și dezastre cauzate de război și politici genocidare.
Războaie alimentate de idei naționaliste
Urmărind porțiuni din viața Anei Mladić, fiica lui Radko Mladić – comandantul armatei Republicii Srpska condamnat la tribunalul de la Haga pentru crime de război – , cartea reconstruiește cu o acuratețe tulburătoare istoria sângeroasă a destrămării fostei Iugoslavii, cu războaiele care au marcat-o. Mai face un lucru pivotal pentru situațiile pe care le recuperează prin prisma ficțiunii: arată cum s-au construit discursurile naționaliste, cum de la tribunele politice acestea au ajuns să modifice radical optica unei populații care, altfel, trăise în coeziune, dincolo de diferențele etnice și cum criminalii de război și politicienii care au organizat masacre și epurări etnice au găsit mereu justificări și explicații pentru acțiunile lor. Un citat scurt și înfiorător se desprinde în discuția despre naționalism și efectele lui criminale: „Așa începe, intonând cântece folclorice și se termină ținând în mână un Kalașnicov“. E un reminder, aplicabil în orice colț de lume, oricât de „civilizată“.
Romanul e construit pe două planuri care converg și potențează narațiunea. Începe abrupt, aducând în prezentul fictiv o moarte reală: cea a Anei Mladić, care s-a sinucis.
Apoi se centrează pe un moment aparent anodin: vizita Anei la Moscova, împreună cu un grup de prieteni. Ana e studentă la medicină, ceilalți din grup îi sunt prieteni și colegi, se distrează, fac comentarii despre viața de zi și de noapte din Moscova, ies în cluburi, merg la cumpărături, sunt, în fond, un grup de tineri într-o mică vacanță pe care o stropesc cu șampanie sovietică până la orele mici. Un eveniment anume tulbură totul și face acest episod extrem de semnificativ pentru ceea ce va urma.
Ana, care își adoră tatăl, comandantul ultranaționalist care conduce genocidul împotriva musulmanilor din Bosnia, e confruntată de un prieten care-i spune că agresorii sunt naționaliștii sârbi, iar nu musulmanii bosniaci: „Mă tem că ești prost informată, tovarășă dragă. Războiul din Bosnia, ca și cel din Croația, a fost început de glorioasa noastră armată iugoslavă, la îndemnul oportun al lui Milošević, care visează la Serbia Mare, purificată de ustași și musulmani, o zgură umană, după părerea lui, al cărui președinte pe viață va fi, bineînțeles, el, noul Tito sau mai curând un nou rege Lazăr, e mai pe stilul tău“.
Urmează o ceartă aprinsă peste tăvile de la McDonald’s și, la scurt timp, o întâlnire total accidentală cu un jurnalist străin, care o confruntă cu dovezi ale crimelor pe care le comite tatăl ei și armata pe care o are în subordine, în Sarajevo. Întoarsă de la Moscova, Ana nu mai e aceeași. Fata care își adoră tatăl, împreună cu care curăță pistoalele, într-un ritual împărtășit doar de ei, începe să plângă necontrolat.
Despre genealogia unui genocid
Narațiunea care o are în centru pe Ana recuperează momente din trecutul ei și al familiei, documentează relația extrem de apropiată pe care a avut-o cu tatăl, un tată care i se adresa cu „fiule“, în semn de suprem respect, desigur, într-o variantă brutal de misogină și de vătămătoare pentru orice fiică.
Ea e însă completată cu capitole scrise din perspectiva unui prieten din grupul Anei, Danilo Papo, originar din Sarajevo, al cărui tată, Vlado, e un profesor evreu, iar mama sârboaică. Danilo relatează totul de la ani distanță, din Londra, unde a plecat cu prima ocazie, nemaisuportând distrugerea din jur și sentimentul de neputință în fața atâtor tragedii.
Ca mulți alți tineri, și el denunță politica genocidară a Republicii Srpska și a naționaliștilor sârbi, iar vocea lui extinde tabloul ficțiunii vorbind despre trecutul iugoslav și despre războaiele recente alimentate de idei naționaliste. O face vorbind, în același timp, despre propria familie multietnică din Sarajevo, afectată direct de politica violentă a acelor timpuri.
În capitolele numite „Galeria de eroi“, va enumera câteva dintre figurile centrale ale naționalismului militarist din țările fostei Iugoslavii: Slobodan Milošević, președintele Serbiei, și Mira Milošević, soția lui cu nenumărate titluri universitare, care n-au ferit-o de fanatismul naționalist, Franjo Tuđman, președintele Croației și viziunile lui de grandoare fascistoidă, urmați apoi de personaje cheie în războiul din Bosnia, condamnate de tribunalul de la Haga pentru crime împotriva umanității – Radovan Karadžić, președintele Republicii Srpska, Radko Mladić, comandantul armatei Republicii Srpska.
Lor li se adaugă încă două personaje, mai puțin notorii, dar absolut înfiorătoare, cei doi vicepreședinți ai Republicii Srpska, doi profesori universitari: Nikola Koljević, profesor de engleză la Universitatea din Sarajevo, care a ordonat incendierea bibliotecii, și Biljana Plavšić, cealaltă vicepreședintă a republicii, biolog și decană a Facultății de Științe Naturale și Matematice din Sarajevo. I se spunea Thatcher din Balcani: „De la înălțimea autorității sale de biolog afirma că musulmanii erau sârbi degenerați din punct de vedere genetic, de aceea îmbrățișaseră Islamul. Și sămânța defectuoasă se transmisese în timp, generație după generație, concentrându-se mai mult și devenind din ce în ce mai dăunătoare. Darwin pur!“.
Paginile în care se arată cum acești profesori universitari au regizat și legitimat genocidul din Bosnia sunt la fel de înfiorătoare și dificil de citit ca acelea în care, după moartea Anei, Radko Mladić ordonă masacrul de la Srebrenica. Prin luciditatea cu care privește dinamica criminală dintre idei și fapte, Fiica Estului rămâne unul dintre cele mai puternice și mai complexe romane despre genealogia unui genocid, un titlu în directă vecinătate cu N-ar face rău nici unei muște de Slavenka Drakulić.
Fiica Estului este impresionantă nu numai prin cantitate de document istoric pe care o procesează cu onestitate și respect față de adevăr și de victime, dar și prin responsabilitate etică. Este, totodată, o meditație despre sursa ideilor naționaliste, despre felul în care istoria e scrisă, rescrisă și instrumentalizată de lideri politici avizi de grandoare și despre cum, de cele mai multe ori, o criză economică e tratată, de aceiași lideri, prin recursul la un alt război care să hrănească orgoliile patriotice. Toate aceste idei sunt puse în mișcare prin felul în care ele afectează direct viețile personajelor, prin dilemele acestora, conflictele interioare și dramele pe care le trăiesc sau la care sunt martori. Este o probă de virtuozitate narativă de excepție, însă trebuie spus că, oricât de captivantă e cartea, lectura ei nu e deloc una facilă. Nici nu ar putea fi, pentru că ești imersat, ca cititor, într-un coșmar naturalizat.
Clara Usón
Cărți ca Fiica Estului, în care o ficțiune magnetică, realistă, face vizibile resorturile unei gândiri criminale și consecințele concrete pe care ideile le au în viețile noastre, acționează și ca semne vitale, de-a lungul drumului, pentru ca astfel de atrocități să nu se repete niciodată, în nici un colț de lume.
Galerie foto
