Domnule Chirnoaga, ati incercat, cu multi ani in urma, sa fugiti din inchisoarea care era comunismul. N-ati reusit, dar a fost o intimplare cu adevarat unica in felul ei. Sinteti un mare artist, insa fara studii de specialitate. E vorba de exceptia care confirma regula? E posibil sa izbutesti si asa urcusul?
Sint multi mari artisti cu un asemenea traseu si in secolul nostru, ca sa nu vorbim de monstrii sacri din celalalt veac, Rodin, Van Gogh si Gauguin. Iar in secolul XX si romani de-ai nostri au fost multi care n-au avut studii de specialitate sistematice. Eu am studiat matematicile si am absolvit Facultatea de Fizico-Matematici in 1952. Am fost elevul lui Dan Barbilian, marele poet Ion Barbu, si al profesorului Octav Onicescu, specializat fiind in calculul probabilitatilor si algebra axiomatica.
Doi mari matematicieni si, in acelasi timp, spirite renascentiste ale culturii romanesti.
Acestor doi mari profesori le-am datorat iluzia ca vocatia mea este matematica.
Inteleg ca vi s-a parut un timp ca acesta era drumul pe care trebuia sa mergeti?
Da, dar din motive independente de vointa mea am ajuns meteorolog. M-am reciclat in fizica atmosferica si meteorologie, am lucrat la Baneasa sapte ani, facind o treaba cu titlu pompos, protectia navigatiei aeriene. Dadeam buletine de zbor pilotilor care plecau in curse.
Asta, iarasi, e o alta pagina spectaculoasa, cu iz aproape exotic, a biografiei dvs. Dar cind s-a petrecut intilnirea cu grafica?
Ei!, s-a petrecut cum se petrece normal cam la toti copiii. Din copilarie. Copiii se exprima mai usor in desen. Aproape toti copiii. Deseneaza cu drag. Fac portretul mamei, portretul catelului. Pisica, purcelul…
E o forma de exprimare si de exteriorizare mai lesnicioasa.
Da, o expresie a dialogului cu lumea inconjuratoare.
Cind ati trecut dincolo de aceasta nevoie de exprimare, de comunicare, s-o numim spontana, si v-ati asumat arta ca un mod esential de vorbire a fiintei cu lumea?
Pot sa va spun ca debuturile le-am facut de tinerel, dar fara convingere. Convingerea ca arta in general – ca m-am ocupat si de sculptura – e o treaba serioasa mi-a venit tirziu, dupa treizeci de ani. Dupa treizeci de ani am inceput sa cred cu tarie ca rostul meu in viata asta e sa fiu artist.
Si cum a aparut aceasta iluminare?
Foarte greu de lamurit. Ca n-a fost un fel de iluminare, cum ziceti, n-a fost revelatie. Mi-a facut din ce in ce mai multa placere sa desenez, sa sculptez, sa ma indeletnicesc putin si cu scenografia. Si din motive independente de vointa mea, n-am mai avut cum sa ma consacru matematicilor si nici meteorologiei. Din cauza dosarului de cadre.
Cu alte cuvinte, contextul si biografia au jucat un rol in alegerea dvs.
Da. De cind m-am apucat de desenat, de cind eram inca student la matematici, am avut un respect pentru profesionalism. Pentru treaba savirsita la meserie. Cind am demisionat de la meteorologie, m-am pus la ambitie, sa fac treaba cu meserie si am inceput sa invat meserie. Din carti mai intii. Pe urma i-am intilnit pe profesorul Vasile Cazar si pe asistentul lui, Ion State, care m-au incurajat si m-au imbrincit, as zice eu, ca sa studiez si sa ma dumiresc cu principiile imaginii, imaginea pe care doream sa o creez, imaginea emotiilor, sentimentelor, gindurilor mele. Si asa ca am fost incurajat de niste colegi.
Chiar de nu urmezi un invatamint specializat, sistematic, de o ucenicie tot e nevoie ca sa se atinga maiestria.
Da, sigur. Dar ucenicia am facut-o absolut singur.
Ca autodidact?
Autodidact in strictul sens al cuvintului. N-am lucrat niciodata in atelierul unui maestru.
Exemplul dvs. dovedeste viabilitatea si a unei asemenea cai.
Sigur ca da. Sint de citat numeroase nume de maestri ai artei romanesti si ai artei universale care n-au avut studii de specialitate.
Ati parasit meteorologia, unde va ocupati de elaborarea buletinelor meteo pentru piloti. Ati fost silit sa o faceti, pentru ca in dosarul dvs., din punctul de vedere al cadrelor, nu erau limpezisurile dorite de politrucii timpului. Originea nu era sanatoasa, cum se spunea pe atunci. Ati imbratisat artele ca o profesie. V-ati inscris pe aceasta traiectorie cu mult curaj, desi nu mai erati foarte tinar. Dar si aici au fost destule vami. Contextul nu era deloc favorabil libertatii de creatie. Era perioada caznelor realismului socialist. Forta creatorului a izbutit insa sa surmonteze toate aceste aprige obstacole. Cred ca n-a fost de fel usor…
Eu zic ca se exagereaza putin cu aceste cazne ale realismului socialist. Se manifestau prin niste sedinte de indrumare a artistilor la Uniunea Artistilor Plastici, la care veneau niste tovarasi de la Minister sau de la Comitetul Central…
Erau faimoasele brigazi de indrumare.
Nu erau brigazi de indrumare, ci niste directori la Directia Artelor Plastice, niste secretari de partid. Veneau sa ne atraga atentia asupra tematicii esentiale pentru urmatoarea expozitie de stat. Ca era electrificarea, ca era industria grea sau colectivizarea totala si radicala a agriculturii, ni se dadeau niste tematici. Sau in 1957 ni s-a cerut sa reflectam implinirea a 50 de ani de la rascoalele taranesti. Se incheiau contracte, se incasau avansurile repejor si se faceau lucrarile. Daca erau acceptate de juriu se platea si lichidarea la contract, daca nu ramineai dator cu avansul incasat.
Ati avut multe lichidari ori mai multe restituiri de avans?
Nu prea multe. Dar au fost. De asta am pomenit de 1907. In cazul acestei comenzi nu mi s-a mai platit lichidarea. Am ramas doar cu avansul. Mi s-au luat lucrarile cu pricina, dar nu erau destul de socialiste, ci mai mult realist critice. Unii artisti erau constrinsi intr-un fel de nevoile financiare. Nu li se cumparau lucrarile daca nu se inscriau in linia oficiala a realismului socialist. Dar avem cazul maestrului Corneliu Baba, Lucian Grigorescu, Vasile Cazar, care nu exprimau in creatiile lor chiar realismul socialist ortodox, stalinist, si lucrarile lor au fost totusi acceptate.
In 1976 v-ati decis sa parasiti Romania. Si nu oarecum. V-ati dus in Delta, la Sfintu Gheorghe, v-ati antrenat, vislind, in vederea plecarii cu o barca pe mare. Si nu de unul singur, ci cu fiica. Ce-a determinat gestul dvs., care poate parea de-a dreptul aventuros? Fugeati ilegal din Romania si incercati sa strabateti cu o barca drumul pe mare, de la Sfintul Gheorghe la Istanbul.
A fost o ilegalitate pe care cei de la Serviciul de Pasapoarte mi-au facut-o. Fusesem de doua ori in Statele Unite, fara sa fiu membru de partid. Am fost incurajat de cei de la Ministerul Culturii, zic eu, ca element de propaganda. Vroiau sa dovedeasca cu lucrarile mele liberalismul regimului. De asta mi se dadea voie sa ma duc cu o expozitie in Italia, in Franta, in Germania. Si de doua ori in S.U.A.
Si deodata halt!
In anul respectiv trebuia sa deschid o expozitie in cadrul Zilelor Culturii Romane la Helsinki, in Finlanda. Am cerut pasaport si eu, si fiica-mea, facind planul ca vom calatori pina acolo prin Germania, Danemarca, Suedia, sa vada si ea tarile capitaliste si ne intoarcem prin U.R.S.S., sa cunoasca si fata mea pe viu fericirea sovietica. Si am primit negativ. Am incercat cu memorii, cu audiente. Nu mi s-a raspuns in nici un fel. Atunci m-am infuriat, cum mi se intimpla citeodata bine, si am zis ca fac demonstratia ca se poate pleca din tara asta si fara pasaport. Cu gindul sa ma intorc acasa. Vroiam sa ajung la Istanbul, sa ma prezint la Consulatul romanesc si sa cer ajutor ca sa revin in Romania.
Era un gest de protest?
Procurorul care m-a anchetat nu ma credea. In anul urmator mi s-a dat pasaport. I s-a eliberat si fiicei mele. M-am dus si am facut expozitia in Finlanda si m-am intors acasa. M-am pomenit apoi cu domnul procuror la o expozitie a mea ca sa-mi ceara scuze ca nu m-a crezut.
Sa ne intoarcem la acel moment de neuitat. De ce ati apelat la o asemenea forma de protest?
Am optat pentru a iesi din tara pe mare, pentru ca am considerat a fi cel mai sigur. Eram barcagiu bun. Ha! Ha! Ne-am imbarcat intr-o barcuta pescareasca cu visle si cu pinze. Am zis eu ca nu-i o problema sa navighez pina la Istanbul in trei, patru zile. Am avut norocul unei furtuni.
Socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din tirg.
Am intirziat o zi. M-am uitat la televizor, la buletinul meteo, ca sa avem vintul cel bun, care sa nu ma duca la rusi si nici sa ma suceasca spre Constanta. Cind a venit vintul cel bun, barca cu care trebuia sa plecam era inchiriata altor plimbareti. Si asa am pierdut o zi. De aia ne-a prins furtuna aceea minunata. Ne-a salvat o nava militara sovietica.
Ironia sortii. In loc sa va opriti in lumea libera, ati reintrat, si pe mare, in lagar, lagarul socialist. Rumoarea lumii lasa sa se inteleaga ca ati fost tratati cu omenie. E adevarat?
Am fost tratati foarte bine de bunii sovietici, care ne-au pescuit la cererea noastra. Eram dupa 20 de ore de furtuna apriga. Inghetati si uzi pina la oase.
Era vara?
Vara, in ploaie si vint, cind esti murat, ti se face frig. Au primit sovieticii porunca de la Sevastopol, care anuntase Moscova, care anuntase la rindu-i Bucurestiul, sa ne aduca inapoi in Romania, la Constanta.
Deveniserati un personaj important, mondial.
La Constanta ne-au asteptat dragutii de graniceri. Pe mine m-au internat si m-au si ras in cap. Au internat-o si pe fiica-mea la fete. Procurorul care ne-a interogat ne promitea ceea ce studiasem in Codul Penal, pina la 5 ani pentru trecere frauduloasa de frontiera. Dupa 8 zile am fost eliberati si ne-am intors in Bucuresti, urmind sa fim judecati in stare de libertate. Procurorul anchetator, dupa citeva zile, mi-a adus la cunostinta ca mi se aplica un alineat din Codul Penal, care spunea ca, daca trecerea frauduloasa de frontiera n-are consecinte social-politice, nu anuntasem nici Europa Libera si nici vreo ambasada de gindul meu cel bun, poate fi considerata contraventie. In consecinta am fost amendat cu 1.500 de lei.
De ce credeti ca v-ati bucurat de aceasta “bunavointa”?
E vorba de bunavointa tovarasului Bobu. Tovarasul Bobu a aprobat clementa asta fata de mine. S-a intimplat pentru ca eram o persoana destul de cunoscuta si ca in toate declaratiile date procurorului scriam ca la ilegalitatea de a nu mi se acorda pasaportul am vrut sa raspund tot cu o ilegalitate. Poate pentru faptul ca fusesem in cele strainatati, au considerat organele superioare de partid si de stat ca-i mai bine sa fiu sfatuit sa povestesc ca m-a luat vintul si astfel sa nu mi se mai intenteze proces. In fata instantei, se gindeau, pesemne, factorii de conducere de atunci, as fi putut face gura si asa ceva n-ar fi ramas fara de rasunet. In anul urmator am primit pasaport si eu, si fiica mea. Ea insa nu s-a mai intors.
Povestea, care nu-i una obisnuita, n-a prea fost cunoscuta in Romania decit foarte, foarte tirziu, dupa ce lagarul a sucombat.
Cred ca istoria fugii mele pe mare a fost destul de cunoscuta si in timpul acela. Nava sovietica, ce m-a recuperat din furtuna, a fost prima nava militara din U.R.S.S. care a intrat in portul Constanta dupa 1968, anul invadarii Cehoslovaciei. Asa ca toata Constanta a stiut de ce a ancorat nava militara sovietica. La procuratura, la Constanta, tot asa s-au alarmat si au venit in par sa vada dihania, adica pe mine. Un nebun, dupa ei, care a riscat si viata copilului sau si s-a plimbat cu barca pe mare.
Gestul nu s-a bucurat nici de un tratament mediatic conform cu insemnatatea si semnificatia lui. Ma gindesc, evident, la media occidentala.
Cei din Romania s-au caznit sa nu se stie. Iar in Vest, in anul urmator, cind am deschis expozitia in Finlanda si apoi in Belgia, a venit cineva sa-mi ia un interviu, sa povestesc cum a fost. Le-am zis ca ma intorc acasa. Cind au auzit asta din gura mea s-au mirat, au crezut, probabil, ca sint kaghebist, securist, de revin in tara dupa cele toate patite. De asta nu mi-au facut publicitate.
Dvs. sinteti un grafician care incearca sa uneasca tendintele clasice cu cele moderne. V-am auzit vorbind, sper ca nu gresesc, despre mesajul artei, pe care il socotiti esential si in zilele noastre. V-ati gindit cumva la lipsa de mesaj din unele creatii contemporane, ce greveaza comunicarea si comuniunea cu publicul? Se datoreaza artistilor, fugii cu orice chip dupa moda si originalitate, nu intotdeauna organica?
Mai putin datorita artistilor, cit datorita teoreticienilor. Acestia au inceput sa teoretizeze. Discutia s-a pornit inca din secolul al XIX-lea, cu teoriile lui Maiorescu privitoare la arta pentru arta. Acum modernizate, aceste principii au dus la o arta fara mesaj, arta care nu trebuie nici macar sa fie agreabila. Arta, potrivit unor asemenea conceptii, sa fie pura. Ce e arta pura? In capul meu nu intra. Eu consider ca arta e un sistem de comunicare. Toate artele, ca-i vorba de literatura, de muzica, de artele plastice ori de alte forme de arta. Si artistul, spunea regretatul Schileru, mare critic de arta, face arta cum se scrie o scrisoare de dragoste. Se cere creatorului sa aiba niste sentimente, care dau in clocot intr-insul, are nevoie de un adresant pentru simtamintele lui, o iubita sau un iubit, si sa cunoasca si gramatica, ca sa fie convingator si seducator. Gramatica in muzica este muzicala, in artele plastice este profesionalism. Atunci cred ca metafora lui Schileru este minunata. Arta trebuie sa fie ca o scrisoare de dragoste.
“In politica unei tari, problema culturii este esentiala”
Artistii nu vor putea ignora gustul publicului si, in acelasi timp, preocupindu-se sa nu coboare stacheta exigentei. Cum vedeti in acest context ziua de azi si de miine a artelor frumoase de la noi?
Bine, fenomenul l-am constatat si mi-l amintesc intr-un fel din copilaria mea. L-am sesizat si in tarile foarte dezvoltate. Cel mai bine se vinde kitsch-ul. Si este o mare productie de kitsch-uri in piata la Venetia, in centrul Parisului, la Varsovia, tot in piata, unde sint niste acuarelute, niste nudulete, niste peisaje facute destul de la meserie de facatorii de kitsch-uri. Si atunci bunul turist si bunul consumator de arta vor sa-si puna in sufragerie un peisaj, care sa-i aduca aminte de calatoria lui pe acolo, in dormitor un nudulet, ca sa-i dea ginduri bune si asa mai departe. Pe de alta parte, este arta cu pretentie de A mare, care, mai ales dupa razboi, umbla pe cai misterioase. Intii i se spunea abstracta, eu ii zic nefigurativa, pentru ca am scapat de la matematici si stiu ce-i aia abstract. Un obiect care nu seamana cu obiectele facute de Dumnezeu este cit se poate de concret, nu abstract. Ca e vorba de un tablou, cu niste pete de culoare, avem de a face cu un obiect si nu cuprinde nici un fel de efort de abstractizare din partea artistului. Deci a fost arta abstracta, nefigurativa, a fost conceptualism, a fost suprarealism, au fost tot soiul de “isme”. Si pop art, un fel de arta inventata de niste americani buni. Acum facem instalatii. Sigur ca unele dintre lucrarile acestea contin si un mesaj, chiar daca artistul contesta singur ca ar vrea sa spuna ceva cu ele. Dar, fara sa-si dea seama, spune ceva. Si alea sint arta. Celelalte reprezinta un soi de exercitii de nu stiu ce. Nu mai ajung la public si, din pacate, ajung in niste muzee. Dau un exemplu, care pe mine m-a facut praf. La Muzeul de Arta Contemporana din Roma, ca si la Muzeul de Arta Contemporana din Paris, la Centrul Pompidou, exista niste cutii cu cacatul artistului Manzoni. Niste cutii de tabla, pe care artistul, pe eticheta, a scris ca e cacatul lui din ziua cutare. Si s-a semnat. Iar la Roma era si un certificat de autenticitate cu stampila notariatului, in care se specifica faptul ca artistul n-a facut decit 24 de multipli. Ce dracu, mai, sa mai intelegi?
Mi-ati marturisit in discutiile preliminare pe care le-am avut ca sinteti dezamagit ca arta romaneasca, unul dintre produsele bune pentru export, este foarte putin cunoscuta in strainatate. Si o spuneti dvs., care ati umblat prin diferite colturi ale planetei si v-ati bucurat de succes, iar arta dvs. a fost pretuita de oamenii cei mai feluriti, de la neofiti la rafinati cunoscatori. De ce se stie asa de putin pe glob despre arta romaneasca?
Eu consider ca in politica unei tari problema culturii este esentiala. Mai ales in cazul unei tari ca Romania, care nu se poate lauda, cum s-a incercat, cu tonele de otel pe cap de locuitor si nici cu puterea ei militara. Cultura trebuie sa reprezinte fata acestei tari pentru tot mapamondul. Romania, inca de pe vremea lui Maiorescu si de pe vremea lui Iorga si Nicolae Titulescu, a neglijat din punct de vedere politic aceasta chestiune. Nu s-a facut publicitate si nu s-au intreprins destule eforturi pentru propagarea artei romanesti in lume. Si acum se argumenteaza ca Brincusi, ca Victor Brauner s-au afirmat de capul lor. Nu-i adevarat. S-au afirmat incurajati de tara lor de adoptie, de Franta. Brancusi figureaza in enciclopediile lumii ca artist al scolii din Paris, nascut din intimplare la Hobita.