![](../images/numere/025/sorin_stoica_01.gif)
Am povestit intr-o proza, exagerind putin, ca m-am apucat de literatura atunci cind mergeam la meciurile de fotbal ale Doftanei Banesti. Ma asezam in spatele portii si incepeam sa comentez prestatiile celor de pe teren. Pentru ca portarul sa nu se mai poata concentra, ii urlam tot felul de "mascari", il demoralizam, il scoteam din sarite. "Mascari" cu imaginatie.
Si nu te-a faultat nimeni din echipa adversa?
Nu. De obicei nu mincam bataie, pentru ca taica-miu era directorul scolii, de el depindeau anumite repetentii, plus ca avea o castana absolut naucitoare, cu o faima destul de proasta.
Fiind si profesor de sport, destul de populare erau handbalul, tenisul de masa, si nu neaparat chimia sau fizica. Asa ca-mi era mai usor sa sar peste cal. Eram sub protectia unora dintre repetenti, care erau si niste caftangii priceputi. „Sa nu dai in asta ca tac-su ne ia pe noi la concursuri sau ne baga in echipa scolii.” Revenind, la fotbal trebuia permanent sa inovez pentru ca indivizii din jurul meu sa nu se plictiseasca si sa nu ma inscrie la alergari din cauza ca ma repet. Exagerez, dar nu foarte tare, spunind ca astea sint inceputurile mele literare. Sau, prin clasa a VI-a, a VII-a, la orele la care ma plictiseam, ma apucam cu Tica, un coleg de-al meu, sa ne facem testamentul. Imi pare rau ca am pierdut hirtiile alea.
Ce bunuri aveati de trecut in testament?
Cred ca ne inspirasem dintr-un pasaj din Mark Twain, in care Tom Sawyer are un acces de ipohondrie si prin testament lasa pisoiul sau chior fetei care tocmai s-a mutat in oraselul lui s.a.m.d. Noi lasam celor dragi penare, mingi de fotbal inutilizabile, adica basici, surprize Turbo, colectiile de timbre. Exista un fel de patrimoniu al pustilor. O lada de zestre, nu stiu cum s-ar putea numi… Revenind la scris, am inceput destul de tirziu, pe la 18 ani, pina atunci nici un profesor nu observase ca am vreun pic de talent sau ca talentul asta ar fi bun de ceva. Am inceput scriind stiri, in anul I de facultate, ceea ce a fost un avantaj, pentru ca a trebuit sa evit chestiile liricoide, burtile textului. Apoi, in momentul de fata, nu scriu un text decit daca am subiect, daca e o stire. Dupa asta, am scris reportaj, ceea ce iar e o scoala formidabila, mai intii, pentru ca ai ocazia sa cunosti oameni, apoi trebuie sa te gindesti la un public care sa ramina cu ceva din ce mizgalesti tu acolo. Mai e un avantaj in intimplarea asta: nu am apucat sa scriu nimic la 15-16 ani, asa ca n-am epuizat, n-am distrus subiecte importante printr-un stil neformat la o asa virsta critica. Neatingindu-ma de ele, subiectele alea au ramas intacte in memorie si le-am putut pune pe hirtie si descoperi sensul la o virsta cind stirea, reportajul ma invatasera sa scriu cit de cit, cu subiect si predicat. Prima proza cu constiinta faptului ca, ba, acuma fac literatura, am scris-o pe la 21 de ani. Pina atunci, mai nutream iluzia ca o sa traiesc din reportaje. Intr-un fel, tabloidizarea presei m-a impins spre literatura. Pe vremea aia chiar mi se parea imoral sa cistig bani din proza, acum, de cind cu „Ego. Proza”, sper ca timpul cind se va cistiga intr-adevar ceva din literatura sa nu fie prea departe. E o timpenie mitul poetului sarac si ofticos. Sa spui ca doar daca ajungi in asa hal de mizerie iti vine inspiratia. La fel si mitul poetului betiv, de care m-am ocupat intr-o dizertatie. Majoritatea scriitorilor sint oameni indecent de normali.
Ce cred parintii tai despre scrierile tale?
Taica-miu a suferit unele modificari comportamentale in urma transformarii sale in personaj, in sensul ca existenta lui ca fiinta de hirtie ii creeaza unele obligatii si incearca sa se conformeze textului, de unde rezulta un comportament destul de artificial. In orice caz, e destul de derutat de existenta asta dubla, textuala si corporala. Maica-mii chiar i-a placut intotdeauna sa citeasca, probabil o fi si scris, nu stiu, cert e ca acum participa oarecum prin procura la ce insailez io pe hirtie.
Criticii vorbesc despre tine ca despre un foarte bun povestitor. Iti convine postura de „povestas”?
Da, chiar ma onoreaza. Am scris o postfata la Dincolo de frontiere in care era vorba chiar despre disolutia narativitatii, in fapt, o prelucrare a unei teze de licenta ce sustinea ca oamenii si-au pierdut abilitatea de a povesti. Povestesc presa, televiziunea in locul lor, adica personajele specializate, iar faptul ca io sint acum un minoritar imi aduce unele avantaje.
Fac o paranteza… De mult doream sa te intreb: care e povestea acestui „io” folosit in scrierile tale?
Transcriind istorii orale, mi s-a parut ca „io” era ceva mai expresiv. De fapt, chiar asa vorbesc oamenii. „Eu” pronunta doar indivizii bolnavi de importanta. Intr-o istorie orala dadea fals sa-l folosesti printre, vorba aia, „agramaticalitati” inerente discursului oral. In plus, prin „io” se subintelege ca un pic de umilinta nu strica. Important e insa ca „io” nu se refera doar la persoana mea, nu am monopolul folosirii lui. In afara de asta, romana este o limba fonetica – si atunci „io”, si nu „eu” ar trebui sa fie corect.
Crezi ca e mai greu sa inventezi povesti sau sa fii atent la lumea din jur si sa descrii ceea ce vezi?
Mie mi-e mult mai comod sa fiu atent la cei din jur si sa descriu. Sa-i parazitez pe cei din jurul meu. In plus, pot spune ca sint inconjurat de un soi de „harem” narativ, pentru ca exista foarte multi indivizi care abia asteapta sa-mi povesteasca ceva. Sau, cind aud ceva, isi spun: „Gata, asta o sa i-o povestesc lui Sorin ca sa-i dea o utilizare cumsecade”. Unchiul meu, Nae Stabiliment, de pilda, e un membru de baza al haremului. Dupa fiecare intilnire cu el, care se poate intinde pina la cinci-sase ore, am material pentru a scrie doua-trei proze. El e un scriitor mai bun decit mine, care inca de cind traieste un fapt, se gindeste cum va povesti acel fapt la care tocmai ia parte. Partea teoretica a textelor mele e in ultimul timp acoperita de pompierul Muzeului Taranului Roman, unde lucrez acum. Pompierul intra aproape zilnic in biroul nostru ca sa ne comunice ultimele sale teorii, revelatii. E un filosof care nu are probleme minore de tip pantaloni rupti in fund si altele, ci e bintuit exclusiv de dileme existentiale fundamentale. De pilda, cheia de bolta a gindirii sale o reprezinta distinctia comunitar-societal, in jurul careia graviteaza, se organizeaza restul nimicarnitelor vietii. Omul chiar citeste, cu toate ca are unele manifestari cel putin bizare. La inceput nu-l luam in serios, acum am inteles ca, asa cum se zice, trebuie luat in tragic. Exista foarte putina fictiune in ce am scris, de vina fiind poate si formatia jurnalistica si antropologica, formatie care iti impune un anumit respect fata de fapte. Si din motivul ca e mai lejer sa exploatezi oameni cu har de povestitori decit sa inventezi tu. Si apropo de acea umilinta, nu e nimic de inventat. Cei care creeaza lumi fabuloase, fantastice mi se pare ca au o problema, ca nu au organ pentru a vedea ce se petrece in preajma lor.
Citind ultimul tau roman, am simtit ca uneori platesti si polite, ca ai niste cunostinte pe care vrei sa le faci de ris in fata posteritatii. M-am inselat? Ce relevanta vor mai avea unele dintre personajele tale „reale” peste 20 de ani?
Da, te-ai inselat. E o miza mult prea mica si meschina sa platesti polite. Doar prozatorii de trei lei scriu carti pentru a se rafui. Ma rog, singurul cu care merita sa te rafuiesti e Dumnezeu, dar putini isi permit sa se ia la trinta cu Dumnezeu fara sa-si prinda urechile. Incerc sa scriu cit mai realist, scriu intr-o stare aproximativ febrila, vecina cu o criza de nervi, si de aici tonul artagos, vindicativ din unele texte. Pe masura ce scriu, ma enervez. Ma implic, imi iubesc sau detest personajele, de aici si derapajele, faptul ca abuzez de ele, imi permit sa le iau la misto. Si in afara de asta, dau randament mai mult atunci cind sint nervos.
Spune citeva lucruri care te enerveaza in mod deosebit.
De vreo luna jumate, am renuntat la cafea si vad ca enervarile s-au imputinat. Am devenit mai tolerant si mai usor de suportat. Contabilizind, cafeaua ma enerva, asa ca am suprimat-o din alimentatie. Poate va interveni o schimbare de stil… Fiziologicul sa determine o alta virsta literara. Ma enerveaza filmele genial de proaste produse azi cu baieti buni, doamne Dracula si actori de pe cutiile de margarina, facultatile tot mai slabe, cu asistenti recrutati dintre tocilarii pupincuristi, ma enerveaza „vedetele” din mass media. Nici fanariotii n-au facut atit rau cit au reusit indivizii astia. Au reusit sa creeze mase de trogloditi. Nu e cazul sa ne dam pe dupa cires.
Iti exprimi la un moment dat dorinta de a scrie un „roman pasunist”. Ar fi o reactie la modul in care se scrie astazi?
Probabil. Un scriitor mai in virsta imi spunea ca scrisul tinerilor poate fi pus in legatura cu „continutismul” din tineretile sale, adica obligatia de a vorbi atunci despre colectivizare, burjui ticalosi. Si valoarea cartii tine mai mult de prezenta sau absenta acestor teme continute au ba. Tot asa si azi, intr-un fel, parca vad la prea multi obligatia de a marturisi prin textele lor: „Stiti, si io am fumat un joint!”. Adica, aveti grija cu cine discutati! De parca ar vrea sa elimine dubiile. Si culmea e ca multi dintre durii de azi sint, de fapt, niste fosti copii cuminti tinuti din scurt, care acum braveaza pentru a se simti integrati. Vorbesc despre droguri, desi unii, dupa o bere, incep sa tuseasca si au probleme cu pronuntia consoanelor. Am tot respectul pentru golanii veritabili, cei care doar maimutaresc golania devin caraghiosi. La multi dintre ei e un fel de golanie livresca.
Se poate vorbi despre o lipsa de imaginatie, de subiecte in literatura tinerei generatii, etichetata de unii drept pornografica?
Nu sint sigur ca proza de azi trebuie pusa neaparat in legatura cu pornografia. In fond, e mai multa masturbare decit sex cinstit in numeroase carti nou-aparute. Apoi, cita pornografie e la Teodorovici sau Bobe?
Asa cred si eu, ca eticheta asta nu prea se prinde de tinerii scriitori de astazi. Si nici macar de cei ale caror scrieri au implicatii erotice. Am vorbit recent, la tirgul de carte Librex, cu un editor in virsta. „Lumea nu mai cumpara azi carte de stiinta. Ii cauta doar pe pornografii astia tineri.” I-am pus intrebarea cheie: „Ati citit vreunul dintre ei?”. „Nu, dar asa am auzit.” Problema e ca multi „au auzit” asta. Cum se explica fenomenul?
Trebuie sa etichetezi pentru a-ti fi mai usor sa intelegi lumea. Scriitorul e diferit. Daca esti diferit, esti automat si inferior si poti fi depreciat printr-o eticheta injositoare. A se vedea cum, in istorie, majoritatea alogenilor primesc etichete injositoare. De obicei, sint numiti „muti”. Nu vorbesc limba noastra, deci nu vorbesc nici o limba, spune orice curs de introducere in antropologie. Atribuirea statutului de pornograf sau betiv scriitorului are o functie explicativa. Diferentei, deviantei lui trebuie sa i se dea un sens cumva. Cel mai simplu, printr-o etichetare, prin tipizare. Pentru dezordinea scriitorului nu exista tipare. Aceasta dezordine nu poate fi incadrata undeva. De asta ea e periculoasa. Daca i-am spus pornograf, am ajuns la un oarecare confort psihic. Oamenii cunosc putini sau nu cunosc scriitori – si atunci opereaza miturile. Scriitorii au o activitate obscura, ciudata, asadar suspecta. Asa ca ia mai da-l in ma-sa de pornograf!
Cum arata cititorul caruia i te adresezi tu?
Mai utopic din fire. Cred ca orice individ alfabetizat poate citi ce scriu. O placere extraordinara mi-a facut sa-mi spuna o profesoara de la Litere acum citiva ani ca Dincolo de frontiere e prima carte pe care o citea fiul ei de 14 ani. Un fel de dezvirginare. Am mai facut experimente. I-am dat unei femei care tragea la Xerox sa citeasca un pasaj din cartea Televizorul in micul infern, coordonata cu Zoltan Rostas. Si s-a amuzat teribil. Chiar daca nu batea pina la concepte ce tin de etnografia mass media, reusea sa citeasca si sa rida de relatarile informatorilor-studenti despre felul in care familia lor se uita la TV – si asta e un lucru mare, zic io.
Cum se numeste ultima carte pe care ti-ai propus sa n-o citesti? De ce?
Codul lui da Vinci n-am s-o citesc nici batut. Am auzit prea multi indivizi neinteresanti ca se declara extaziati de cartea lui Dan Brown. Sint si io influentabil. De pilda, am inceput sa strimb din nas la Pink Floyd de cind am auzit un submental dintr-o formatie de unica folosinta care declara ca Pink Floyd e trupa lui favorita.
Ce crezi ca s-a modificat in proza ta de la Povestiri cu injuraturi si pina la O limba comuna?
In Povestiri cu injuraturi, majoritatea prozelor sint un fel de pastise, dar putini au vazut asta. Intre timp, sper ca am reusit sa trec de vocalize si sa cint o piesa din toti plaminii.
Nu-mi amintesc sa fi citit in presa ultimilor ani vreo recenzie nefavorabila la cartile tale. Au fost si asemenea exceptii? Cum te raportezi la critica literara de astazi? In ce masura influenteaza publicul?
A fost o cronica scrisa de parca cea care a produs-o avea ceva personal cu mine. Era atit de agresiva, incit nu mai avea discernamint. Am aflat de existenta cronicii dupa vreo trei luni de la aparitie, am cautat-o prin arhive si am vrut s-o cunosc pe autoare. I-am facut o carte cadou. Si-a amintit vag despre cronica aia devastatoare. Nu citise cartea, comentase textul de pe coperta a IV-a si dedicatia pe care i-o facusem sefului sau, care ii ordonase sa scrie o cronicheta pina a doua zi. Sint foarte multi critici responsabili, dar si astfel de exemplare, care injura din principiu. E mai comoda o atitudine de pusti, nu-mi place pentru ca nu vrea muschiul meu sa-mi placa. De fapt, daca ai o bruma de inteligenta, poti argumenta orice. In liceu, cind nu citeam, nu invatam ceva, incepeam sa ma cert cu profesorii: „Nu vedeti ce netalentat e Sadoveanu, ce e cu stilul asta brinzos?”. Cind te certi, ai mereu ceva de spus. Din pacate, cronicareasa respectiva din liceu n-a evoluat intelectual prea mult.
La ce premiu literar din Romania visezi?
N-am luat niciodata un premiu literar, nici macar orasenesc, judetean. Ma rog, presupun ca trebuia sa si particip. Nu mi se pare vreo sfiriiala un premiu literar. Mai ales daca e doar o diploma la mijloc. Citeam ca Nicolae Manolescu a luat un miliard de lei parca si declara ca in felul acesta s-a mai cirpit. Pai, io daca luam un sfert din banii aia, eram cineva.
Ce uneste si ce desparte literatura de jurnalism?
Si in jurnalism, si in proza faci o documentare prealabila redactarii textului. Chiar daca, in cazul literaturii, documentarea se confunda cu propria viata. Traind, afli, pentru ca n-ai incotro, tot soiul de chestii care apoi se organizeaza, se asaza si le poti povesti. Esti un specialist al propriei vieti. Ce desparte cele doua profesii e responsabilitatea pe care trebuie s-o ai ca jurnalist pentru efectele imediate ale textelor tale. De fapt, orice text creeaza efecte palpabile, modifica ceva intr-o comunitate, intr-o persoana. Cuvintele fac lucruri. Ca dovada, dupa prima carte, vecinii mei au vrut sa ma dea in judecata. Efect mai al dracului ca asta nu exista.
Dar acum, dupa ce ai publicat O limba comuna, ai vreun semn in acest sens?
Nu. Sint sigur ca personajele s-au maturizat. Si ca inteleg sensul tabloului lui Magritte care spune ca, oricum am lua-o, o pipa desenata nu e totusi o pipa.
Buletinele de stiri de ultima ora arata imagini cu inundatiile din tara. Am remarcat in declaratiile victimelor replici de genul: „N-am ramas decit cu televizorul”, „Am scos televizorul si au navalit apele”. Am vazut recent si o reclama pe aceasta idee. O intrebare pentru antropologul Sorin Stoica: ce mecanism il determina pe om ca, in caz de potop, primul lucru pe care vrea sa il scape este televizorul?
N-am auzit declaratiile respective. Oricum, daca sint reale, e destul de deprimant. Am realizat recent un studiu cu studentii de la Jurnalism si e groaznic sa descoperi ca, in casele unde fiecare membru al familiei are un televizor in camera, oamenii aceia nu mai vorbesc aproape deloc.
Ce sansa acorzi literaturii in fata concurentei cu mass media?
Literatura n-ar trebui sa concureze cu TV-ul, pentru ca mizele sint diferite. Apoi, calitatea unui individ depinde de calitatea dusmanilor sai. TV-ul nu-si propune sa descrie realitatea, ci creeaza un univers paralel autist si inautentic. Asa ca literatura nu trebuie sa concureze televiziunea. Sa faca ce stie, sa faca pentru ca sint teritorii unde literatura e suverana, iar televiziunea nu are acces. Literatura are un viitor foarte interesant.
Esti membru ASPRO. Ce beneficii ai ca scriitor din acest punct de vedere? Care ar fi situatia daca ai fi membru USR?
In 2001 am devenit membru ASPRO. Am ajuns la Brasov cu Sorin Preda si Gheorghe Iova, fara sa stiu prea bine ce o sa se intimple acolo. Am scris o cerere pe dosul unei invitatii la manifestare: „Subsemnatul… sint de acord sa devin membru ASPRO”. Adica, domnule, chiar nu am nimic impotriva, nu voi obiecta daca voi fi acceptat in breasla. Am aflat ca s-a rezolvat, dar de atunci n-am primit macar o felicitare de Paste, uite, membrule, cit tinem noi la tine. Nu exista act care sa-mi dovedeasca apartenenta la asociatia respectiva. Mai trec prin CV-uri, ca sa ma dau mare cu calitatea de membru ASPRO, dar la asta se reduce totul. Sa devin membru USR pur si simplu nu-mi dau seama ce ar insemna. Si nu glumesc.
Ce autori romani citesti cu placere?
Dintre tineri, cei mai buni mi se par T.O. Bobe si Angelo Mitchievici. Nu am lecturi foarte originale sau preferinte excentrice. De pilda, Nicolae Velea, in ciuda „taraniei” din proza sa, mi se pare un autor exceptional. Pe Mircea Nedelciu l-am citit ca pe un manual de tehnici de redactare. Radu Cosasu, Emil Brumaru imi plac foarte mult. Urmatoarea carte a lui Sorin Preda, daca va mai fi, sper sa-mi placa.
Repere:
- cercetator la Muzeul Taranului Roman, sectia Programe etnologice si antropologie vizuala
- preparator asociat la catedra de Antropologie Culturala a Facultatii de Jurnalism, unde a sustinut, incepind cu 2002, seminarii de Structuri Sociale ale Comunicarii, Antropologie Organizationala, Comunicare interna si Simbolica politica
- colaborari cu proza si reportaj la „Vatra”, „Cultura”, „Suplimentul de cultura”, „Dilema”, „Deci”
- membru al Asociatiei Scriitorilor Profesionisti din Romania
- incepind cu 2001 a realizat un experiment de creativitate pe copii, preluind „Experimentul Zaica” al pictorului Dorel Zaica
- a participat la proiectul „Arca lui Noe”, derulat in cadrul Muzeului Taranului Roman, si la cursurile tinute de Irina Nicolau si Serban Anghelescu
- detine o rubrica permanenta in „Suplimentul de cultura”
- redactor al revistei „Partener”
Carti:
- Povestiri cu injuraturi, Editura Paralela 45, Pitesti, 2000
- Dincolo de frontiere, Editura Paralela 45, Pitesti, 2002
- Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale, coordonata cu Zoltan Rostas, Editura Tritonic, Bucuresti, 2003
- Povestiri mici si mijlocii, volum colectiv de proza scurta scris impreuna cu Cosmin Manolache, Calin Torsan si Ciprian Voicila, cu o prefata de Paul Cernat, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2004
- O limba comuna, Editura Polirom, 2005
- Televizorul in micul infern, volum de etnografie mass media, coordonat cu Zoltan Rostas, Editura Tritonic, 2005
- in pregatire: o istorie orala a Muzeului Taranului Roman si un studiu asupra troitei din Burlusi ca obiect social total