Traducere de Codruta Ruseanu
Sinteti pentru prima oara la Bucuresti, dar filmele dvs. sint destul de cunoscute in Romania, mai ales cele despre dansurile traditionale, despre tango, despre fado. Ati fi vrut ca in aceasta retrospectiva – din cite stiu, este prima retrospectiva Carlos Saura la Bucuresti – sa fie prezentat un anume film si acela sa lipseasca?
Am realizat 40 de filme la viata mea, unele lipsesc, e normal. Altfel, este o selectie foarte buna, fara indoiala. Mai lipseste ultimul film pe care l-am facut, dar acesta nu a avut inca premiera nici in Spania.
Dar nici Io, Don Giovanni, prezentat aici, la proiectia de gala, nu a avut premiera in Spania.
A fost o problema cu productia. Va avea premiera si in Spania anul acesta. Pe 15 mai o sa aiba insa premiera la Paris, apoi la Tokyo, s-a vindut in intreaga lume. Au fost si ceva probleme financiare, filmarile s-au intrerupt timp de doi ani, apoi au fost reluate, dar pe mine nu ma intereseaza lucrurile astea. In plus, totul s-a rezolvat, asa ca… Din pacate, ecranul pe care a rulat filmul la Institutul Francez era de dimensiuni mici, iar aceasta este o pelicula realizata pentru a fi rulata pe ecrane mari, ca sa puna in valoare fotografia lui Vittorio Storaro.
Din pacate, conditiile de la Elvira Popescu nu sint cele mai bune, dar este unul dintre putinele cinematografe unde ruleaza in mod constant filme europene.
Iar eu le sint foarte recunoscator.
Ati spus inainte de proiectia de gala ca nu va place sa vorbiti despre filmele dvs. De ce? Nu este oare artistul cel mai in masura sa vorbeasca despre operele sale?
In nici un caz, asta e o mare minciuna. Artistul este cel care isi cunoaste cel mai putin creatia. Nu-mi place sa vorbesc despre filmele mele pentru ca ce e facut e bun facut. Uneori ma vad nevoit sa vorbesc pentru ca vin diverse persoane care ma intreaba: “Dar de ce ai facut nu stiu ce lucru?” , iar eu trebuie sa gindesc retrospectiv si sa-mi amintesc. Nu-mi place sa vorbesc despre filme pentru ca nici nu sint indragostit de ele. Ba as merge mai departe si as spune ca, odata ce am terminat turnarea unui film, odata ce mi-am pus semnatura, as prefera sa nu mai stiu nimic despre el, ce se intimpla cu el, la ce festivaluri merge. Daca s-ar putea, as vrea sa ma detasez complet de el. Insa niciodata nu am reusit sa fac asta. Producatorii ma obliga sa merg la festivaluri, sa-mi sustin filmele, sa vorbesc cu criticii. Eu insa, dupa ce am terminat filmul, nu vreau nimic altceva decit sa ma duc la mine acasa si sa nu ma mai deranjeze nimeni. Asta ar fi visul meu.
Vi se intimpla, cind revedeti un film, sa va doriti sa fi schimbat ceva?
Nu, pentru ca nu le vad niciodata. Cind sint proiectate la vreun festival, mai trebuie sa stau si in sala. Dar aici, la Bucuresti, dupa discurs am plecat imediat. Uneori se intimpla sa ramin in sala si sa vad filmul pur si simplu de rusine, sa nu ma vada oamenii ca ma ridic si ies si sa nu spuna ca astuia nu-i place nici macar ce a facut el. Asa ca ma vad nevoit sa ramin cumintel pe scaun si sa vad un film pe care il stiu deja.
Cum asa? Nu sint artistii cei care spun: “Vai, dar cartile mele, filmele mele sint copiii mei, nu ma puteti pune sa aleg intre ei”?
Sint foarte vanitosi si plicticosi. Am colegi de breasla carora le place sa-si vada filmul si de 80 de ori. Eu nu pot sa-i inteleg. Am avut o relatie de mai multi ani cu Geraldine Chaplin, prin urmare eram un obisnuit in casa lui Charlie Chaplin. El avea un obicei, in fiecare zi trebuia sa-si revada un film. Sotia lui ii proiecta cu un videoproiector pelicule de 16 mm, iar el murea de ris urmarindu-si propriile filme. Mai mult, din cind in cind ma intreba si pe mine: “Nu-i asa ca e amuzant? “. Mi se parea nemaipomenit. Vreau sa mai spun ceva. De cind ma stiu nu mi-am dorit decit un singur lucru: sa pot vedea un film bun, cu o imagine si un sunet impecabile, in mijlocul unei sali de cinema, dar singur. De aceea e foarte adevarat si ca eu fac filme doar pentru mine si pentru propria mea placere. Asta nu inseamna ca nu sint bucuros atunci cind prietenii mei spun ca le-a placut un film al meu. Sint si optimist si cred ca, daca mie imi place ce a iesit, le va placea si celorlalti. Daca un film pe care l-am facut nu place nimanui, asta inseamna ca nu mai pot face filme. S-a incheiat cariera lui Carlos Saura.
Cind a inceput curiozitatea dvs. fata de cinematografie? Va mai amintiti primul film pe care l-ati vazut?
Dupa ce s-a incheiat razboiul civil – prin perioada aia am vazut primul film, care cred ca era Alba ca zapada –, am devenit un impatimit al filmelor. Le furam bani parintilor si mergeam sa vad doua filme pe zi in loc sa merg la scoala. Odata, cind rula un film american, am ramas pina in ultimul moment. Cind am iesit m-a cuprins frica. Nu eram decit un baietel de sapte ani, afara era noapte, politia incepuse sa ma caute, ai mei ma crezusera disparut fara urma. Cind m-au gasit politistii, m-au intrebat: “Tu esti Carlos Saura? “. “Da. “ “Vai ce-or sa-ti faca ai tai! “ Dar parintii mei nu mi-au facut nimic. M-au trimis la culcare si nu am mai vorbit niciodata despre asta. Asa a inceput cariera mea.
O mare parte din cariera dvs. s-a desfasurat sub dictatura si in conditii grele pentru arta. Ati refuzat sa faceti film politic. Nu ati fost tentat niciodata, mai ales ca ati avut probleme si cu cenzura?
Niciodata nu m-au interesat filmele politice, aspectele politice trec intotdeauna intr-un plan secundar, nu se afla in prim-plan. In ceea ce priveste filmele, intotdeauna mi-a placut sa narez pe mai multe planuri, nu sa urmez un singur fir, ci mai multe cai mai complicate in acelasi timp pentru a ajunge la acelasi punct final. De aceea filmele de fictiune reprezinta intr-un fel o amenintare pentru filmele documentare, care trebuie sa fie foarte clare.
In 1991, ati realizat, impreuna cu fratele dvs., o productie Carmen pentru Stuttgart. Cum a fost acel spectacol?
Am ales o scenografie minimalista, usor de manevrat, am folosit niste panouri semitransparente cu care puteai foarte usor sa te joci. De fiecare data a fost mai mult de lucru cu figurantii si cu actorii, dar la partea de scenografie am preferat intotdeauna lucrurile simple. Am realizat ulterior Carmen in alte patru versiuni pentru care am urmat acelasi stil, dar am folosit materiale din ce in ce mai bogate. Mi-a placut intotdeauna sa apelez la un fel de figuratie de fundal. Pe de o parte, sint scenele de un realism clar, iar pe de alta parte sint figurantii, corul, situate dincolo de aceste panouri transparente cu care imi place sa ma joc. Iar anul trecut, in luna mai, am prezentat Carmen la Florenta si am lucrat cu Zubin Mehta.
Ce a reprezentat intilnirea cu Bunuel pentru cariera dvs.?
In primul rind, am simtit o mare admiratie pentru el inca inainte de a ma fi dedicat filmului. Practic, Bunuel era necunoscut in Spania. Uneori era insultat. Imi amintesc ca odata, in ziarul partidului lui Franco, a aparut un articol in care se vorbea despre cei trei mari homosexuali: Bunuel, Garcia Lorca, Picasso. L-am cunoscut in 1960, la Festivalul de la Cannes, il admir enorm ca cineast, dar si mai mult il iubesc ca prieten. Bunuel m-a iubit asa cum un tata isi iubeste fiul. A jucat chiar si citeva roluri in unele din filmele mele, cind am turnat Antonieta in Mexic, ne-a insotit doar ca sa asiste la filmari si ori de cite ori venea in Spania ma suna sa mergem sa mincam impreuna. Desi am facut filme de facturi foarte diferite, am avut o relatie foarte apropiata, amindoi am acordat o mare importanta imaginatiei in cadrul neorealismului. Suprarealismul lui Bunuel nu are nimic de-a face cu suprarealismul francez, se apropie mai ales de suprarealismul din literatura, care acorda importanta viselor si imaginatiei.
Ati colaborat cu Ray Loriga, un scriitor atit de nonconformist. Cum a fost colaborarea cu el, mai ales ca nu obisnuiti sa lucrati cu scenariile altcuiva?
Ray Loriga este un om minunat si avem o relatie de prietenie foarte frumoasa. Dupa ce a scris un scenariu intitulat Cea de-a saptea zi, a considerat ca eu eram cel mai potrivit regizor sa faca un film pornind de la acest scenariu. Un producator mi l-a adus si, desi se intimpla foarte rar sa-mi placa un scenariu oferit de producatori, acesta mi-a placut la nebunie. I-am spus lui Ray Loriga ca vreau sa fac niste modificari, el mi-a dat libertate deplina, am schimbat pe ici, pe colo cite ceva, dar scenariul este semnat de el, dialogurile ii apartin lui. In final, a fost incintat de cum a iesit filmul. E un om foarte inteligent si foarte amabil.
Viata dvs. profesionala a interferat de multe ori cu viata dvs. privata. As vrea sa ne intoarcem, cu aceasta intrebare, la filmul prezentat in premiera la Bucuresti, Io, Don Giovanni. Puteti spune Lorenzo c’est moi?
Don Giovanni preia o tema spaniola, Don Juan din scrierile lui Tirso de Molina, mitul barbatului misogin, machist, care vede in femeie un simplu obiect cu care petreci 20 de minute de placere, dupa care nu te mai intereseaza. Sint multi barbati care, din pacate, inca gindesc asa, dar eu nu sint unul dintre ei. Don Giovanni al lui Mozart este o opera amuzanta, este traversata de umor de la inceput pina la sfirsit. Personajul Don Giovanni nu se bucura de prea multa credibilitate, ba chiar este luat peste picior in momentul in care isi noteaza in carnetel numarul femeilor cucerite. Filmul include o serie de trimiteri istorice, nu am verificat daca este adevarat sau nu, dar eu sint convins ca Lorenzo da Ponte si Mozart s-au distrat teribil cind au lucrat impreuna la Don Giovanni. Totodata, in opera alterneaza momente dramatice cu cele comice, este o minunatie.
Am remarcat ca ati preferat un Mozart foarte ludic si pus pe sotii.
Era un om minunat, chiar daca era bolnav. Si intotdeauna exista o femeie puternica in spatele personajului. Sotia il trimite pe Mozart de la pian la ora de muzica. Iar Lorenzo da Ponte este o victima a femeilor.
Saracul Lorenzo, nu mi-am dat seama ca este o victima a femeilor!
Mozart se afla oarecum sub dominatia Constantzei, o femeie foarte puternica si foarte culta, cu o cultura muzicala extraordinara, ii placea foarte mult Bach. De altfel, un lucru putin cunoscut este ca si lui Mozart ii placea Bach, iar fiul lui Bach a avut o relatie de prietenie strinsa cu Mozart. Amadeus, desi un film minunat, comite o serie de greseli, cum ar fi ca o prezinta pe Constantza ca pe o biata prostuta. Si Mozart la fel, e prezentat ca un prostanac. Dar Mozart nu era asa.
Io, Don Giovanni transmite o senzatie oarecum teatrala
“Mi se pare inutil sa vorbesti despre filme. Filmele trebuie vazute. Pentru cei care nu cunosc acest personaj istoric – Lorenzo da Ponte – trebuie sa va spun ca a fost libretistul lui Mozart pentru trei opere, Don Giovanni, Nunta lui Figaro, Cosi fan tutte. Relatiile dintre personaje sint interesante, filmul include trimiteri biografice, exista un triunghi Lorenzo da Ponte-Mozart-Casanova, cu un rol major in procesul de creatie. Ca si in alte filme care graviteaza in jurul unor figuri istorice, exista multe elemente reale, dar si o mare libertate de actiune si de inovatie. Dupa parerea mea, Lorenzo da Ponte este foarte bine conturat in film, dar dumneavoastra trebuie sa va dati seama de asta. As dori sa spun citeva cuvinte referitoare la scenografie. Cel care s-a ocupat de partea de fotografie este Vittorio Storaro, este detinatorul a trei premii Oscar (pentru: Apocalypse Now, in 1980, Reds, in 1982, The Last Emperor, 1988 – n. red), a lucrat cu Bertolucci, cu Coppola, iar noi am mai colaborat pentru alte patru filme. Filmul, o sa vedeti, transmite o senzatie oarecum teatrala, sint foarte putine elemente reale aici. De exemplu, scenele din Venetia au fost filmate la Alicante, unde, pe niste suporturi foarte mari, am lipit fotografii marite. Filmari au mai fost si la Roma. Am crezut ca este potrivita aceasta perspectiva care ne duce cu gindul la opera si la teatru pentru ca implica senzatia de imaginatie careia i s-a dat friu liber”.
Fotografiile, in afara cadrului din Io, Don Giovanni, sint din arhiva personala a artistului si sint publicate prin amabilitatea Institutului Cervantes.
O parte din acest interviu, in varianta audio, a fost difuzata in cadrul emisiunii “Timpul prezent” de la Radio Romania Cultural.