O vreme, romanii v-au putut citi in „Dilema“ cu rubrica „Scrisoare din New Orleans“. Ce reactii ati avut in tara la acele texte?
Eu scriu o cronica saptaminala, publicata de sase reviste din Statele Unite. Am trimis cronica, iar buna mea prietena si traducatoare Ioana Avadani le-a adaptat pentru „Dilema“. Am avut o corespondenta interesanta din Romania in acea perioada. Era interesant pentru mine, fiindca romanii citeau altfel unele lucruri. Reactiile cititorilor din tara erau foarte diferite de acelea ale cititorilor din Statele Unite, deoarece americanii erau deja familiarizati cu multe dintre lucrurile despre care eu scriam. Dar in Romania am fost citit usor intr-o nota poetica.
Ultima dumneavoastra carte, Wakefield, a fost foarte bine primita de critica americana…
Sint multi romani si multe scene romanesti in Wakefield. Parte din carte se desfasoara in Chicago, iar tragedia lui Ioan Petru Culianu – desigur, fictionalizata – este inclusa in naratiune.
In ultimii ani, o serie intreaga de autori plecati au reinceput sa fie prezenti in spatiul romanesc, fie si doar prin scrisul lor. Credeti ca Romania redevine interesanta acum pentru cei care, la un moment dat, au fugit de ea?
Sper ca asta se intimpla. Eu insa nu m-am despartit niciodata de Romania, asa ca, intr-un fel sau altul, ea si-a facut loc in romanele si in scrierile mele, asa incit ar fi interesant pentru mine sa ajung la cititorul roman ca sa vad daca aceste ramasite, cultivate in literatura mea, au valoare si pentru el.
In ce moment al vietii v-a atras personalitatea lui Casanova?
S-a intimplat dupa evenimentele din 11 septembrie de la New York. Atunci am inceput sa-i citesc din nou pe iluministi – pe Voltaire si pe Rousseau. Am dat astfel peste Casanova si mi s-a parut ca acesta era un model de iluminist al secolului al XVIII-lea, exemplar pentru ideile acestei doctrine. A fost perfect in ce ma priveste pentru a face o meditatie pe tema ratiunii, a irationalismului religios. Casanova a fost, de fapt, prieten si corespondent al lui Voltaire si o figura destul de importanta in istoria filosofiei iluministe. Dar, in timp, reputatia acestuia a devenit exclusiv aceea a unui aventurier, iar numele lui a capatat statutul de adjectiv. Cu cit i-am citit mai in profunzime memoriile, dar si alte carti, mi-am dat seama ca era o figura extrem de importanta si, sigur, foarte vie, pitoreasca as spune. Am decis sa scriu o carte despre cei douazeci de ani care nu sint cuprinsi in memoriile lui. Cu alte cuvinte, a murit fara sa-si spuna povestea ultimilor douazeci de ani. Eu m-am axat pe aceasta perioada, una foarte dramatica in istorie – Napoleon a cucerit atunci iubita lui Venetie, Venetia cazuse, ideile se schimbau… I-am refacut viata lui Casanova, tinind cont de acest context.
Gaura din steag a fost asemanata cu cartea lui Orwell O mie noua sute optzeci si patru. Cum gasiti aceasta apropiere?
Flatanta. Cel care a spus asta este un judecator din California, Alex Kozinski. Tatal lui a fost un mare scriitor de limba idis. Kozinski a fost foarte dragut sa spuna asta… Dar nu stiu daca este adevarat. Sigur ca a avut si Revolutia romana elemente de tip O mie noua sute optzeci si patru, dar eu cred ca are mai multe elemente in comun cu una dintre piesele lui Ionesco.
Ati fost prezent in Statele Unite la cele mai cunoscute show-uri… De la cel al lui Letterman si pina la emisiunile de stiri. S-ar putea spune ca nu sinteti unul dintre acei intelectuali baricadati in turnul lor de fildes…
M-as baricada bine daca as putea sa traiesc acolo din banii care mi s-ar arunca. Am avut un moment in care am fost un personaj foarte mediatizat, deoarece am facut un film, Road Scholar – si, am ajuns sa apar la show-urile acestea extrem de populare datorita acestui fapt, nu datorita cartilor mele sau a poeziei pe care o scriu. Ca si in Romania, poti supravietui in Statele Unite din poezie doar in cazul in care te faci calugar sau daca nu maninci. Filmul acesta mi-a adus insa un anume grad de notorietate si m-a propulsat spre locurile in care ajung in mod obisnuit numai vedetele sau actorii.
Spuneati intr-un interviu ca a scrie poezie in Statele Unite devine din ce in ce mai dificil, asta si in conditiile in care tinerii recita cu mai mare precizie reclamele de la televizor decit versurile clasicilor… E vorba despre o particularitate a societatii americane sau interesul pentru poezie devine in general din ce in ce mai scazut?
Se intimpla aici un lucru paradoxal: tinerii se intereseaza de recitarea poeziei, sint foarte multe locuri in orase unde se recita poezie in fiecare seara. Este o poezie bazata pe sunet, pe ritm, pe performance. Astfel, tinerii isi impartasesc dilemele lor foarte direct. In mod evident insa, nu au citit foarte multa poezie la nivel inalt, acea poezie la care ne gindim noi, intelectualii. Dar interes exista. Din cind in cind, poezia tisneste, asa cum s-a intimplat acum vreo cinci ani, la New Orleans… Acolo se intilnesc toate categoriile de poeti. New Orleans-ul traieste o perioada de aur acum, poezia este peste tot. Toate universitatile desfasoara programele de creating writing. Poezia face bine in momentul de fata, paradoxul este insa ca „se face poezie“ fara a se citi poezie. Poetii nici nu se citesc intre ei, dar scriu fara contenire. E un fenomen interesant acesta: scrisul fara citire. Pe mine ma oripileaza. In scoala le dau studentilor mei liste lungi cu carti de poezie. Nici nu am ce discuta cu ei daca nu il citesc pe Blaga, de exemplu, dar si pe Rilke, Rimbaud. Predau si literatura romana din cind in cind, mai precis predau poezie pe baza traducerilor pe care le-am facut eu insumi.
Ca autor, cu ce va identificati mai mult: cu proza sau cu poezia?
Nu, eu sint un poet care scrie proza. Scriu proza pentru ca in poezie nu incap atitea idei, asa ca in romane pot sa pun in ordine niste idei si tot felul de alte lucruri care ma preocupa – cum ar fi sa reinvii o anumita perioada din istorie. Lucruri care in poezie s-ar pierde sau s-ar topi.
Dupa 1990, nu ati ezitat sa reveniti in tara, iar de pe urma acestei reveniri a rezultat opera unui reporter, a unui observator mai degraba decit a unui nostalgic…
Am venit in decembrie ‘89, la doua zile dupa ce au fost executati sotii Ceausescu. Am ajuns cu o echipa de la National Public Radio si de la National Public News. De fapt, nu aveam nici o detasare cind am venit, ci aveam multe emotii. Sigur ca radioul si televiziunea care m-au trimis credeau ca fac reportaje, dar pe mine ma interesa mai mult sa merg prin Sibiu, sa-l adulmec… Am inceput anul 1990 in fata Hotelului Intercontinental. Am facut si reportaje pina la urma, am vorbit cu multi oameni, pentru ca tara se afla intr-un moment de agitatie foarte mare, dar predominante erau emotiile mele de regasire a limbii romane, de a-i auzi pe oameni, de a-i vedea cum se miscau, cum aratau orasele… Tot ce-a stat in mintea mea timp de 25 de ani am vazut in trei dimensiuni. A fost ceva extraordinar si n-am reusit deloc sa ma detasez.
Cum a evoluat in toti acesti ani relatia dumneavoastra cu Romania?
Am fost tratat bine, ca o persoana care s-a reintors. Mi-au fost traduse poeziile, mi-a aparut o colectie de poeme traduse de Ioana Ieronim la Editura Institutului Cultural Roman. M-a publicat si Denisa Comanescu in mai multe rinduri… Mi-a aparut si Gaura din steag, dar a disparut din librarii, nu se mai gaseste nici un exemplar in Romania. Am fost, prin urmare, destul de prezent in literatura, iar cartile au fost prezentate bine de multi critici romani. N-am inceput sa scriu inca in romaneste, dar ma simt ca facind parte din peisajul literar romanesc. Foarte curios si interesant pentru mine e acum faptul ca primele poezii pe care le-am scris in romaneste (prin 1965) au fost adunate intr-un volum, Instrumentul negru, si vor aparea la Editura Scrisul Romanesc.
Ce v-a determinat sa treceti pe Internet revista pe care o conduceti – „Exquisite Corpse“?
Am publicat revista timp de zece ani pe hirtie, cu o periodicitate de cinci sau sase numere pe an. Era foarte greu si am cheltuit bani din buzunar, n-am publicat reclame. Cind a aparut Internetul, am modificat si suportul revistei pentru ca avem acum mult mai mult spatiu. Putem sa publicam povestiri mai lungi, mai multe poeme, arta in culori – tiparul in culori era foarte scump. Asa ca si tonul revistei noastre s-a schimbat. Putem sa combinam textul cu sunetul si imaginea, prin urmare e un mediu foarte prielnic stilului nostru.
Am inteles ca in ultima vreme ati avut ceva probleme cu editorii din Statele Unite…
Sigur, cine nu are probleme cu editorii? Am inceput sa scriu carti care erau publicate in mod traditional de edituri mici si de avangarda. Probabil ca acolo as fi stat daca n-as fi inceput cronica la radio, care m-a facut cunoscut multor oameni – si atunci editurile mari s-au interesat de poeziile si eseurile mele. Sint un caz unic insa. Multi dintre autorii cei mai buni din Statele Unite nu au acces la editurile mari, care publica, de obicei, lucrari mediocre, dar care se vind foarte bine.
Planuiti o carte despre Tristan Tzara. In ce stadiu al proiectului va aflati?
Nu stiu daca pina la urma va fi o carte. Ma intereseaza enorm Tristan Tzara. In primul rind, pentru ca este un poet mare, dar nimeni nu-l stie. Lumea il cunoaste ca fondatorul miscarii “dada”, e cunoscut din lucrarile altora, insa poezia lui nu se citeste. I-am citit poezia si m-a impresionat. Enorm. Eu cred ca este unul dintre cei mai mari poeti ai secolului XX. Ma intereseaza si viata lui, dat fiind ca este un pic paralela cu a mea. As vrea sa ma duc prin locurile unde a trait si a scris el. Iau volumele lui complete de la Flammarion si ma duc prin Moinesti, Bucuresti, Zurich si Paris, voi sta in cafenea, ii voi citi poeziile, voi nota in jurnal. Si daca va iesi o carte, bine. Daca nu, nu.
Nr. 20, 9-15 aprilie 2005