O actrita imi spunea mai demult ca a avut surpriza sa regaseasca, dupa ce dvs. ati scotocit in recuzita teatrului, un costum pe care il purtase mama sa intr-un spectacol din urma cu 30 de ani. Seamana meseria de scenograf, pe undeva, si cu aceea de arheolog?
Probabil ca va referiti la spectacolul de anul trecut, Uriasii muntilor. Am plecat la drum in acest proiect nu neaparat intr-o zona de arheologie, dar Uriasii e un spectacol in care se povesteste despre crezul teatrului, despre cele mai mici interioare si cele mai intunecate colturi. Eu am simtit nevoia c-ar trebui sa dezgrop totusi trecutul Teatrului National, cumva. Si nu neaparat sa-l dezgrop, ci sa-l readuc in fata, pentru ca orice teatru are povestile lui, actorii lui si spectacolele lui importante. E un spatiu fabulos, pe care speram sa-l revedem cit mai repede redat circuitului. Demersul a fost atipic pentru mine, din mai multe motive. O data, pentru ca era prima intilnire cu Silviu Purcarete si, cind te intilnesti pentru prima oara cu un regizor, incepe un fel de studiu. Teatrul e un lucru de echipa si trebuie sa cunosti “interioarele” fiecarui artist. Atunci, n-am mai procedat ca de obicei, sa vin cu o propunere de-acasa, sa vin cu schitele gata. Toata povestea cu Silviu a pornit asa: m-a sunat, la un moment dat, si m-a intrebat daca m-ar amuza sa fac la Iasi un spectacol, iar eu i-am zis ca vreau. Dupa aceea a urmat o perioada de liniste si, intr-o zi, mi-a dat un telefon: “Ai putea sa vii vreo doua zile la Iasi? “. Si am venit sapte saptamini! Am inteles multe din invitatia asta, ca trebuie sa vin deschis si atent. Oricum, imi era extrem de frica de textul lui Pirandello, pentru ca e un text despre care cred in continuare ca poti sa-l faci numai daca ai o experienta in teatru. Am stat la repetitii, am incercat sa descopar drumul care tocmai se nastea, m-am uitat foarte atent la actori. Si starea de aici, faptul ca teatrul era neterminat si era intr-o zona de asteptare, s-a pliat pe niste ginduri pe care le am in permanenta: dupa ce ne terminam un spectacol, tot ce am creat noi ajunge intr-un loc mort.
Orice spectacol incepe sa moara cite putin, chiar din seara premierei.
Da, cumva asa e. Pina atunci e vorba de creatie si de viata, dupa care… De fapt, e si ceea ce se intimpla cu noi: oamenii sint intr-un lung drum spre moarte. Vazind ca tot aurul asta teatral fusese mutat in niste magazii, m-am gindit ca e si o actiune de salvare a unor lucruri exceptionale. Am inceput sa caut costume, materiale, ele nefiind folosite ca atare, ci remodelate, regindite si recompuse. Dar, intr-adevar, am folosit lucruri pe care le-am renascut. Ele aveau o viata teatrala in ele, dar fusesera aruncate intr-un purgatoriu al costumelor. Asteptau sa li se intimple ceva: sa se duca spre infern sau sa fie readuse la stadiul de comoara. Deci da, poate ca scenografia are legatura cu arheologia, dar, in orice caz, a avut legatura cu starea de teatru pe care noi incercam sa o gasim.
Apropo de trecut: inteleg ca exista o arheologie extrem de complicata in familia dvs.
Da, am niste origini destul de amestecate. Strabunicii mei au fost “pasaportabili” pina la venirea lui Gheorghiu-Dej, cind au luat cetatenia romana. Din partea tatei, am o parte din familie venita din Malta, iar pe o alta filiera, am avut o bunica grecoaica. Din partea mamei, sint pe jumatate bulgar si pe cealalta jumatate am niste origini cumva bizare, pentru ca bunicul din partea mamei nu si-a cunoscut niciodata parintii. Erau de undeva din Baragan, poate erau romani, or fi fost si tigani, habar n-am. Sincer sa fiu, mi-ar placea sa am si origini tiganesti. Important e ca aceste lucruri au valoare, daca reusesti sa ti le asumi total, iar aceasta combinatie bizara sa nasca ceva important.
Dar nu aveti nici un indiciu care sa va arate de la cine mosteniti talentul?
Bunicul din partea tatalui a vrut sa faca Belle Arte, dar educatia foarte stricta pe care o avea nu i-a permis lucrul asta, nu din motive financiare, pentru ca erau oameni care aveau un statut foarte bun. El a fost indrumat spre zona economica, pina la urma ajungind contabil-sef la o fabrica de amidon si bere din Braila. Dar el sculpta, desena si picta. Singurul lucru pe care-l mai am de la el – pentru ca, atunci cind a fost foametea de dupa Razboi, au vindut tot – e o harta facuta in penita, o harta a Romaniei mari. E un obiect la care tin foarte mult. Dar e interesant ce preocupari avea un tinar din vremea aia. Poate nici nu era asa de talentat, nu stiu. Si in povestea asta cu talentul sint multe de spus. Eu, de exemplu, prefer sa nu se spuna despre mine ca-s talentat, ci as prefera sa spuna ca sint un om tenace si dornic de a invata. La un moment dat, cineva spunea bine ca arta e nouzeci la suta transpiratie.
Cum construiti propriu-zis un spectacol?
Nu am neaparat o metoda. Cu siguranta totul porneste de la text. Nu sint genul de scenograf care epuizeaza textul. Prima data il citesc asa, dintr-o suflare. De cele mai multe ori, il si uit, timp in care incep sa se declanseze niste mecanisme, care incep sa deschida sertarele: fie sint sertarele in care se gasesc cartile citite, fie cele in care e copilaria mea, fie cele cu memoria afectiva, cu lucrurile care m-au schimbat, fie ca e o zona mare de un curaj pe care numai inconstienta ti-o poate da. Practic, se deschid niste usi. Nu e ceva controlabil, controlul vine mai tirziu, cind recitesc textul. Toate gindurile merg in paralel cu ideile regizorale si cu echipa in care sint. De obicei, am avut sansa sa cunosc regizori adevarati. Asta pentru ca poti face multe spectacole, dar cele facute cu regizori adevarati sint mai putine.
Sint momente in care un scenograf se simte frustrat de incapacitatea financiara a teatrului, cind isi da seama ca nu tot ceea ce vrea el sa construiasca se poate face?
Nu mi s-a intimplat. Am incercat sa ma descurc in orice situatie. Cel mai bun exemplu e Uriasii muntilor, cind teatrul era intr-un impas. De asta ma si intrebase Purcarete: “N-avem bani, te amuza sa facem un spectacol si sa ne gindim profund la subiect? “. Este ceva foarte important de spus aici: aceste conditii se pot asuma doar daca proiectul regizoral este extrem de solid. Ele functioneaza doar cind un spectacol nu se bizuie pe o constructie impresionanta, opulenta, ele functioneaza doar intr-o estetica teatrala care se duce foarte aproape de radacinile teatrului. Stim foarte bine ca teatrul a inceput foarte simplu, in faza aia teatrul se simtea bine: erau niste actori care isi puneau niste masti sau nici macar atita. Dupa aia, au aparut regizorii, care au zis: “Va aratam noi cum se joaca! “. Dar ei jucau demult… Pe urma au venit si scenografii: “Stati, domle, ca nu stiti cum e cu decorul! “. Ne-am reinventat, dar de fapt regizorii si scenaristii nu sint indispensabili. Indispensabili sint actorii. Se poate face teatru fara regizori si scenografi: daca niste actori buni fac un spectacol bun, se poate! Dar as putea face eu teatru fara actori? Sint multe spectacole foarte bune, facute astfel, de actori. Unele au fost premiate, chiar se poate!
Si dvs. ati ajuns sa faceti scenografie datorita unui actor, nu unui regizor sau unui scenograf.
Cit am facut, intre ‘79 si ‘82, Liceul de Arta din Cluj, gindurile mele au fost sa ma indrept spre design. Trei ani pentru asta m-am pregatit. Declicul s-a produs intr-a unsprezecea, cind am inceput sa merg mai des la teatru si l-am vazut pe Marcel Iures in City Sugar, despre cei patru Beatlesi. Si imi aduc bine aminte ca nu era nici un decor acolo, erau un DJ care punea muzica si niste perne. Era un spectacol pe care l-am vazut un an intreg. Am inceput sa ma interesez cum e cu teatrul si am descoperit scenografia. Era si o brosura ce aparea pe vremea aia, in care erau explicate toate optiunile de facultate. Iar scenografie era doar in Bucuresti, asa ca l-am rugat pe taica-miu sa ma mute acolo. N-a reusit sa ma mute si m-am dus din nou, in clasa a 12-a, la Cluj, unde m-am pregatit pentru scenografie. Sa zicem ca de la un actor am pornit. Teatru am invatat de la un alt scenograf, Mihai Tofan, iar marea lectie de teatru am primit-o de la Sandu Dabija. Eu eram pregatit sa invat, dupa facultate. Nu terminasem cu lectiile incheiate, capatasem doar niste cunostinte.
Ar putea invata de la Marcel Iures foarte multi dintre actori cum sa se vinda?
In primul rind, cred ca ar putea sa invete de la Marcel Iures cum sa vorbeasca. Asta, pentru ca Marcel Iures, cind e cine e, isi face, inainte de orice spectacol, exercitii de vorbire, de dictie, de respiratie. Eu le-as recomanda unora dintre actori ca, inainte sa invete sa se vinda, sa invete sa vorbeasca. Ei nu stiu sa vorbeasca pe scena: e o moda impotriva careia sint, aceasta vorbire fara vocale, care vine probabil dintr-o zona de film, de nestiinta, habar n-am. Dar nu asta e limba romana vorbita pe scena. Le-as recomanda sa se duca intr-o zi la Teatrul Act, cu doua trei ore inainte de spectacol: in primul rind, or sa-nvete ca nu trebuie sa vina la spectacol la sapte fara un sfert, daca incepe la sapte; apoi, daca or sa vina cu trei ore inainte de spectacol, sa invete sa se plimbe pe scena, sa-si verifice recuzita si sa faca vestitele exercitii de vorbire, care nu sint nici pe departe rusinoase. Acest lucru este ca si la un violonist sau un pianist, care zilnic trebuie sa-si miste degetele. Noi, spectatorii, nu trebuie sa-l asteptam pe el vreo juma’ de ora din spectacol ca sa-si intre el in stare. Nu! Apoi, asta cu vindutul se invata mult mai usor.
Am inteles recent dintr-un interviu ca aveti o oarecare aversiune de a lucra cu actorii din Bucuresti. Vi se pare ca sint unii care nu se dedica “suta la suta” spectacolului? Acesta este motivul?
Nu este neaparat o aversiune, ci un semnal de alarma pe care-l trag, in sensul in care starea de teatru in Bucuresti este usor defecta. Energiile se raspindesc in prea multe directii acolo. Acest jucat in televiziune include un anume tip de actorie, un anume tip de regie si unul de scenografie; ele nu au legatura cu teatrul. Iar daca stai mai mult intr-un sos, e ca in nisipurile miscatoare: te agiti mult, te trage la fund.
Si ajungi un profesionist adevarat, daca te ocupi doar de teatru.
Da, eu cred ca din cauza fragilitatii lor – pentru ca actorii sint extrem de fragili, au o doza mare de labilitate – lucrurile astea ii pot influenta in rau. In Bucuresti, eu acuz lipsa de preocupare, lipsa de prezenta si de frecventa la repetitii. Energiile se duc in alte directii. Cred foarte tare ca un spectacol trebuie facut intr-un amalgam de energii concentrate, care nu poate sa dureze mai mult de doua luni. Tot ce e peste perioada asta incepe sa treneze. Teatrul e energie! E ca in jazz, la jam-session: energiile astea trebuie adunate pina intr-un punct culminant, care e premiera. In Bucuresti sint oameni de calitate umana si actoriceasca importanti, dar exista aceasta problema de a ne aduna intr-un loc si a face un lucru bun, plin de energie.
De care zona – teatru, publicitate – va simtiti cel mai atasat?
Sper ca as putea afirma ca sint atasat mai mult de teatru. Zona de publicitate am facut-o si o fac din motive financiare: orice scenograf trebuie sa fie un om informat; ca sa fii un om informat, iti trebuie bani ca sa-ti cumperi carti, ca sa fii liber sa te duci sa vezi spectacole, sa poti sa circuli in lume la expozitii. Toate aceste lucruri nu se pot face daca stai numai in zona teatrala. Dar cind faci ceva, trebuie sa faci doar lucrul ala! De asta, de vreo doi ani nu am mai facut publicitate, pentru ca s-au legat niste proiecte in sosul carora am vrut sa stau. Dar in zona de publicitate am avut ocazia sa experimentez niste proiecte pe care le-am adus, ulterior, in zona de teatru: acolo nu le-am mai probat, pentru ca ele erau deja probate.
Ati folosit publicitatea si ca un laborator?
Da, si ca un laborator! A fost un lucru facut constient de la inceput. E adevarat ca m-am dus in publicitate la sfirsitul anilor ‘90, cind in teatru era o deruta mare, o perioada destul de trista. Nici nu puteai trai prea bine atunci. De asta si actorii se duc, probabil, inspre film. Problema e insa ca daca te duci intr-un alt loc, nu trebuie sa-l incurci pe celalalt. Eu nu acuz pe nimeni ca nu accepta saracia, pentru ca nici eu nu o accept. Nu e nici o ipocrizie la mijloc!
Pe linga talent, citeodata si hazardul joaca un rol important. Stiu ca ati urmat calea asta si dupa ce ati trait o mica drama, cind erati elev intr-a cincea, cind ati fost acuzat pe nedrept ca ati spart un dulap din clasa si ati furat niste carti de engleza.
Da, hehehe! A fost cumva o drama, dar mai mult in familie, pentru ca eu eram usor inconstient la virsta aia. Insa, am fost dirijat cu dragoste, de parinti si de prieteni ai parintilor mei, care au zis: “Hai, domnule, sa-l mutam la ce stie el sa faca!”. Tocmai atunci, niste profesori inimosi infiintau Scoala de Arte de la Braila. Am fost repus pe sine, ca un tramvai deraiat, si am mers la scoala de arte. Dar deraiasem si pentru ca traiam intr-un oras de provincie ca Braila, in care atentia nu era la subiect, la “hai sa descoperim ce e bun in copilul ala!”. Era ca si cu Politia romana: ei nu vor sa previna, ei vor sa te prinda! Asta era o problema grava si venea dintr-o zona in care ajunsesera tot felul de oameni nepregatiti pentru invatamint. Insa am tot respectul pentru unii dintre profesorii mei, pentru ca datorita lor sint ceea ce sint. Ei traiau pentru chestia asta: sa ne invete si sa ne puna pe un drum. Ei se cheama Constantin Boer Dondos, un pictor bun, si profesorul Hugo Maracineanu, profesorul de sculptura. De fapt, profesorul Maracineanu era mai mult decit un profesor, pentru ca el se ocupa nu numai de ceea ce faceam noi la scoala, ci si de modelarea noastra ca oameni. Erau generatori de talente, te provocau. Tin minte ca ne-am dus intr-o tabara de creatie, undeva linga Brasov, si ei erau niste profesori care chiar se ocupau de noi, dormeam impreuna, nu separat, eram ca o familie. Erau minut de minut cu noi. Ce povesti de viata puteam sa parimim de la ei, seara! Era ceva fabulos! Iar asta se intimpla in niste ani destul de vitregi pentru noi, prin ‘75-’76. Dar ei nu aveau grija numai de mine, ci de toti cei care eram atunci elevi. Din pacate, putini am ales sa mergem pe drumul asta. De la mine din clasa, as putea spune ca am fost singurul care a dat la Arte, iar din clasa paralela, o singura fata.
Dupa ce ati fost “repus pe sine”, ati plecat la liceu la Cluj. Ati avut si acolo norocul de a da peste profesori adevarati?
O intilnire esentiala pentru mine a fost intilnirea cu domnul Mitrea, profesorul meu de pictura, pe care l-am avut in primii doi ani si care fusese elevul lui Pallady. Venind intr-o scoala clasica, aveam nevoie sa pornim de la niste cunostinte de genul acesta, pe care sa ni le insusim profund si cu care sa putem merge mai departe. Am primit de la domnul Mitrea o lectie extrem de dura. Am intrat la Liceul de Arta din Cluj in primii trei si am mers asa cu aplomb. Aveam o stare de glont. Cred ca dinsul mi-a aplicat o lectie, pe care eu am perceput-o atunci extrem de dur, ca si cum mi-ar fi taiat aripile, dar pentru care nu pot decit sa-i multumesc acum. Noi ne pregateam sa mergem la vestitele concursuri intre liceele de arta si, clar, dupa o jumatate din clasa a noua, scopul meu la Cluj era sa stau in atelier toata ziua si ajunsesem la un gen de mestesug care lui i s-a parut periculos. In momentul in care afli secrete prea repede, risti sa ramii captiv intr-o zona. El m-a stopat, nu m-a trimis la acel concurs, zicindu-mi ca pentru moment e mai bine sa stau si sa studiez. Am intrat intr-o usoara depresie, dar n-am cazut. M-am repliat dupa un timp, cam doi ani, ca sa ma regasesc cumva si sa ma reasez pe fortele mele. Si mi-am revenit in fire catre sfirsitul liceului.
REPERE:
» Nascut pe 18 august 1965, la Braila
» Absolvent al Academiei Nationale de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” (1992)
» Scenografii pentru peste 60 de spectacole de teatru, precum si realizator de decoruri sau costume pentru emisiuni de televiziune, filme, videoclipuri, festivaluri de moda; realizator a sute de clipuri publicitare
» A colaborat cu regizori precum Alexandru Dabija, Silviu Purcarete, Felix Alexa, Catalina Buzoianu, Andrei Serban, Alexandru Tocilescu
» A cistigat cinci premii UNITER pentru scenografie (1996, 1997, 2002 si 2003) si premii similare la Festivalul de Dramaturgie Contemporana Brasov (2001, 2005); premiul pentru costume la Festivalul National de Teatru “I.L. Caragiale” (1992); premiul Uniunii Artistilor Plastici (2002); doua premii ale Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru (1996, 2008)