Da, putini isi imagineaza ca literatura iti poate fi de folos si la altceva, in afara de a te delecta, ceea ce oricum nu-i putin lucru. Ei bine, pentru cineva care se ocupa cu sociologiile calitative (nestatistice), exercitiile literare ar trebui sa fie obligatorii, asa cum la Scoala de la Chicago anchetele jurnalistice erau activitati de seminar.
Cred ca literatura iti dezvolta spiritul de observatie, capacitatea de empatie, care la rindul ei te ajuta sa intelegi ratiunile actiunilor umane, motivatiile comportamentelor, sa patrunzi logica jocului social si a contextului, sa formulezi ipoteze etc. As spune ca multe dintre cercetarile mele de sociologie sint mult mai nuantate si mai fine datorita faptului ca sint si scriitor.
Altminteri, in viata, faptul de a fi scriitor nu mi-a salvat viata, dar i-a dat sens, ceea ce e cam totuna. Ba chiar o data m-am bucurat si de avantaje concrete: eram la Otopeni si ploua cu spume, era noua seara si cursa spre Iasi se suspendase, a doua zi aveam ore, asa ca eram nevoit sa calatoresc toata noaptea cu trenul si dimineata sa fiu proaspat in fata studentilor. Nu cred ca aveam o mina prea vesela, cind o voce m-a intrebat: domnul Lungu, scriitorul? Am dat amarit din cap ca da. Insul din fata mea, jovial, m-a invitat sa vin cu el pina la Iasi, intr-o masina condusa de fiul sau, care il astepta.
Au fost si momente in care ai stiut cu siguranta ca nu vei mai scrie? Momente in care te-ai simtit stinjenit? Apropo, cind ai inceput sa raspunzi cu “sint scriitor” la intrebarea “cu ce te ocupi”?
Asta imi aduce aminte de o intimplare povestita de Florin Lazarescu. S-a trezit la usa cu un operator de teren care aplica chestionare si i s-a facut mila de el, asa ca i-a raspuns unui sir interminabil de intrebari. Spre sfirsit, vine itemul standard: ocupatia dvs.? Scriitor, raspunde Laza. Tipul il priveste nedumerit, se scarpina in cap si bifeaza acolo o casuta, mormaind satisfacut ca gasise o solutie: mmmdaaa, adica “fara”. Dupa logica fortelor de munca, omul are o profesie (o calificare, o diploma) si o ocupatie (o activitate remunerata). Asadar, poti fi de profesie inginer si ca ocupatie vinzator sau agricultor, depinde cum iti cistigi banii. Atit timp cit pentru scriitor nu exista o diploma care sa ateste acest lucru si nici nu se cistiga bani pentru a trai din asta, scrisul nu e nici profesie, nici ocupatie. E o activitate neremunerata, facuta doar din pasiune, adica un hobby. In logica fortelor de munca, trebuie sa fii nebun sa faci in mod repetat o activitate care nu iti aduce venit, ba chiar iti antreneaza cheltuieli. Nebun dupa ceva anume, pasionat. Ceea ce nu e departe de adevar.
Cind sint intrebat cu ce ma ocup, rareori spun ca sint “scriitor”‚ fiindca mi se pare ca suna ca si cum m-as lauda. Prefer sa-mi descopere mai intii cartile…
Dar prima experienta literara? Ce ti-ai spus dupa? “O sa mai fac”? Sau dimpotriva?
La mine nu functioneaza povestea asta cu prima experienta literara, pentru ca pur si simplu scriu de cind ma stiu… A scrie a fost una dintre activitatile copilariei, la fel cu a bate mingea sau a juca Sotron. Nu aveam sentimentul ca fac ceva special. Abia prin clasa a zecea am scris un poem care m-a pus pe ginduri. Mi-am zis ca e atit de bun, incit pare facut de altcineva. Atunci s-a trezit un soi de constiinta, un fel de orgoliu… Iar prima proza care mi-a placut si in urma careia am fost convins ca as putea face chiar un roman am scris-o la sfirsitul clasei a doispea, in vacanta de vara. Avea un titlu cam bombastic, Cum se invata viata. Zece ani mai tirziu va figura ca prima proza din volumul meu de debut, cu mici modificari si cu titlul schimbat – Cheta la flegma.
Citeam recent concluziile unei analize realizate de o publicatie din afara, in care se vorbea despre cultura romana contemporana si printre altele scria acolo, negru pe alb, ca este de asteptat ca intr-un viitor apropiat literatura romana sa se impuna pe plan international, asa cum s-a intimplat cu artele vizuale sau cu filmul. O impresie din interiorul lumii care scrie si stie si ce se intimpla in jurul ei: este plauzibil? De ce da, de ce nu?
Hmmm, greu de spus. Mi-ar placea sa se intimple asta, insa sint ceva mai rezervat. Intr-o cultura literaturocentrica asa cum era (este?) a noastra, faptul ca artele vizuale si filmul aveau un rol secundar le-a facilitat, in mod paradoxal, capacitatea de a se reinventa. Sub impactul esteticilor vestice si al finantatorilor straini (mai ales in cazul filmului), ruptura cu discursul traditional si schimbarile au fost mult mai radicale decit in cazul literaturii. Asta le-a putut da audienta internationala. Literatura noastra, majoritar estetizanta si cumva lipsita de curaj, nutrita din modele clasice si crescuta parca prea mult sub autoritatea criticilor literari, o literatura care s-a tinut departe de public ani buni, e prea putin pregatita sa iasa pe o piata a gusturilor libere. Ecourile internationale ale literaturii romanesti au crescut simtitor in momentul in care in “exportul cultural” s-au implicat institutiile private, iar in politica culturala autohtona Institutul Cultural Roman a produs o “revolutie copernicana”, in sensul ca a abandonat ideea de a exporta canonul nostru estetic Europei si a intrat in jocul unei piete libere a bunurilor simbolice, printr-o politica de sustinere/promovare a traducerilor si nu numai. Cred ca in primul rind scriitorul roman a ramas cumva restant fata de publicul autohton, iar de plata acestei restante depinde aparitia unor agenti literari care sa se implice in promovarea internationala, alaturi de edituri si de ICR/Cennac. Apoi, as mai spune ca un discurs critic coerent, care sa propuna un concept proaspat despre sensibilitatea si literatura postcomuniste pe piata occidentala a ideilor, este indispensabil. Cred ca aici se afla una dintre provocarile majore in fata criticilor literari, care la rindul lor trebuie sa se reinventeze intr-un spatiu deschis, european, sa abandoneze pozitia calduta de semafoare diriguitoare in cartierul literaturii romane.
Dintre scriitorii afirmati dupa 2000, ai printre cele mai multe traduceri. Cum a inceput totul pentru tine? Ai ecouri din afara, de la cititori obisnuiti, nu cronicari? Ce le place? Exotismul oraselelor de provincie in care nu vor pune piciorul niciodata?
In 1999, am publicat la o editura obscura, pe bani proprii, primul meu volum de proza, Cheta la flegma. Succesul de critica a fost mult peste asteptari, astfel ca, plin de incredere, am inceput un roman, pe care, dupa calculele mele, peste citiva ani, cind voi fi avind un salariu mai acatarii, il puteam publica. Asa am scris Raiul gainilor. Cred ca statea de peste un an in manuscris, cind am primit o propunere naucitoare: sa-l public. Nu oriunde, ci la Polirom; fara sa platesc, ci sa fiu platit. Pentru ca socul sa fie maxim, in anul urmator, 2005, romanul este tradus in Franta si sint invitat la “Les Belles etrangeres”, dupa care traducerile au inceput sa se indeseasca. Asa a inceput totul pentru mine.
Am multe ecouri din afara, de la tot felul de cititori. De la oameni obisnuiti care pur si simplu vor sa dea un semn de prietenie, pina la persoane care imi propun tot felul de proiecte. Asa mi-au scris pe Facebook de la o asociatie culturala din Olbia, cum ca au gasit cartile mele in librarie, le-au citit, le-au placut si ma invita la o intilnire cu publicul in Sardinia. Mi-au trimis biletele de avion pe mail si m-am dus. A fost foarte fain. Totul s-a intimplat natural, firesc. M-am simtit scriitor european. O regizoare din Olanda m-a contactat sa-mi ceara permisiunea sa monteze o piesa de teatru dupa unul din romanele mele. Am zis ok, dar am fost sceptic. La finalul anului trecut a avut loc premiera, la care, din pacate, nu am reusit sa ajung. Nu ne-am intilnit niciodata, dar am comunicat prin cartea mea.
Ce le place cititorilor occidentali? Greu de spus… Poate ceea ce imi spunea Jacqueline Chambon, editoarea mea franceza: sa fie luati prin suprindere!
Ai debutat cu poezie la mijlocul anilor ‘90. Pe atunci – si inca vreo zece ani dupa – poezia inca mai era deschizatoare de drumuri pentru cineva care scria. Cum iti explici devalorizarea in timp a poeziei, atit pentru cititori, cit si pentru scriitori? (Multi au migrat spre proza, unde au si ramas.)
Aici e o discutie lunga, mult prea lunga pentru un interviu… Subiectul ar merita o teza de doctorat sau macar o lucrare de licenta. Pe bune! In 1996, cind am scos Muchii, si chiar vreo cinci ani dupa, devalorizarea poeziei nu era asa de evidenta. Eu unul, dupa ce am scos volumul de debut si l-am recitit la ceva timp, am avut o criza, una urita de tot, fiindca mi-am dat seama ca nu (mai) sint poet. Cartea nu era rea, pe alocuri gaseam virtuti tehnice, unele texte mi se pareau chiar foarte bune, insa nu gaseam nicaieri vocea distincta a poetului. Pentru mine a fi scriitor insemna a fi poet, asa ca iti dai seama cit de dureroasa era concluzia mea… Am suferit groaznic. O vreme proza a fost ca un premiu de consolare, pina i-am descoperit deliciile. Iar dupa ce am scris primul roman, mi-a placut atit de mult, incit cu greu ma vad facind altceva.
Legat de intrebarea de mai sus: tu mai scrii poezie? Nu ma refer la poezia nelipsita din proza, ci la poezia a carei intentie este de a fi poezie, nu de a deveni proza?
Sint ani buni de cind nu am mai scris poezie… Dupa criza de care iti vorbeam, am tot incercat sa vad care e timbrul meu personal, insa nu am fost multumit de rezultate, asa ca textele din acea perioada nici nu le-am mai publicat. Zac pe undeva printre hirtiile mele.
Exista o nota la finalul introducerii la volumul Str. Revolutiei nr. 89, volum pe care l-ai coordonat impreuna cu Lucian Dan Teodorovici. In aceasta nota te iei peste picior pentru naivitatea de care ai dat dovada in prima perioada de dupa revolutie. Care este povestea ta, povestea aceea care ar fi putut foarte bine sta “pe strada Revolutiei”, dar care lipseste?
Da, eram de o naivitate tusanta. Toate minciunile care s-au spus la revolutie la televizor le-am crezut cuvint cu cuvint. Una n-am ratat-o. Teroristii… apa otravita… tot am crezut! Am fost victima perfecta. Doamne, cit m-am bucurat sa vad cum sint ucisi dictatorii! Am exultat, am dansat… Acum mi-e rusine cind imi amintesc cit m-am putut bucura la vederea unei crime. Nici prin cap nu-mi trecea ca noi romanii meritam sa urmarim un proces adevarat, nu un simulacru, urmat de o executie sordida.
Daca nu ar fi Sint o baba comunista! – cu abordarea lejera a temei comunismului – as spune ca te-ai tinut departe de comunism, desi a fost cu insistenta exploatat in arta romaneasca a ultimilor ani – in arte vizuale, in film, in literatura. Ai simtit o presiune pentru a “onora” aceasta tema?
Nu m-am tinut departe deloc. Tema comunismului apare in mai multe proze chiar in primul meu volum, precum si in Raiul gainilor sau in piesa de teatru Nunta la parter. Ca sa nu mai spun despre lucrarea mea de doctorat despre constructia identitatii literare in totalitarism. Sint o baba comunista! este fructul tirziu al obsesiei mele pentru comunism, e cartea dupa care am hotarit sa scriu despre altceva, fiindca ma simteam intoxicat de atita comunism. A urmat Cum sa uiti o femeie.
Critica literara nu a primit cu cine stie ce entuziasm romanul Sint o baba comunista!, in schimb nu a stat rau deloc la vinzari. Este un roman comercial? Cit crezi ca mai poate vinde trecutul recent?
Nici aici nu sint de acord cu tine. Sint o baba comunista! e o carte disputata si critica s-a impartit in linii mari in doua: entuziasti/favorabili si deceptionati. In prima categorie se numara Costi Rogozanu, Mihaela Ursa, Daniel Cristea-Enache, Cosmin Ciotlos, Sanda Cordos, Bianca Burta-Cernat, Marius Chivu, Ana Chiritoiu sau Octavian Soviany. Imi cer scuze fata de cei pe care i-am uitat. E un roman care inca are mare priza la public, intrind intr-un soi de folclor urban. Dar daca o pureci dupa reteta romanelor comerciale, nu gasesti trucurile consacrate, si totusi a prins la public. Si pentru mine e un mister.
In ce priveste trecutul recent, cu siguranta nu e epuizat, oricind pot sa apara lucruri interesante.
Cu In iad toate becurile sint arse ai revenit la lumea ta – se pare – preferata, a baietilor de cartier, a micilor borfasi, a periferiei, pe care o stim din Baieti de gasca, din Raiul gainilor. Observatii de sociolog sau “din proprie experienta”? Ai fost vreodata “baiatul rau”?
As spune ca am, mai degraba, o sensibilitate pentru lumile vulnerabile. Pentru marginali, minoritari, exclusi. Nu doar pentru baietii de cartier, ci si pentru batrinii nostalgici dupa dictatura sau pentru minoritarii religiosi din Cum sa uiti o femeie. Fiintele fragile si sucite, care pun mereu in chestiune realitatea normativa in mod direct sau indirect, se bucura de simpatia si empatia mea.
In ce priveste prezumtia de autobiografie in ceea ce scriu, ma lovesc de ea la tot pasul. Chiar si atunci cind am publicat Sint o baba comunista! Ei bine, spre dezamagirea cititorilor, nu am fost un baiat rau, am facut chiar un liceu de elita. Vrind-nevrind am intrat in contact cu baietii rai, as fi vrut sa ma primeasca printre ei din cind in cind, dar, vai!, ma considerau prea papa-lapte pentru asta.
Cum faci in scris reconstituirea argoului si, in general, a oralitatii?
Nu stiu. Pur si simplu scriu ce am auzit cindva. Nu e chiar asa de complicat pe cit pare.
Cit de mult te preocupa teoriile literaturii cind scrii? Dar asteptarile cititorilor?
Citesc destul de multa teorie literara. Nu ma preocupa la modul aplicarii directe: aaasssa, ia sa aplicam noi aici chestia asta!, ci ca un background pentru a face alegeri in cunostinta de cauza. Nu cred in spontaneitatea absoluta, ci in indrazneala reflexiva. Chiar daca romanele mele vorbesc adesea despre muncitori, pensionari sau insi neinstruiti, ele au in spate o intreaga constructie si multa teorie literara in filigran.
Cam cit timp lucrezi la o carte? Cum ai putea caracteriza perioada respectiva? Lucrezi la doua/mai multe proiecte simultan?
Eu lucrez tot timpul la o carte, chiar si cind merg cu trenul sau raspund la un interviu. In sensul ca atentia mea este in stare de alerta si sint pregatit sa notez orice idee sau observatie care mi-ar putea servi unuia dintre proiectele mele. Am mereu doua sau trei proiecte in cap, pe care le documentez in permanenta. Insa, atunci cind ma asez la masa de scris, nu ma concentrez decit pe unul dintre ele. Cit timp scriu, sint un nesuferit. Absorbit de propria mea lume, usor iritat, egoist, autist. De fapt, sint un om amfibie, traiesc jumatate in carte, jumatate in realitate. Nu e recomandat sa-mi stai in preajma.