– Fragment –
Si iat-o deodata in fata mea pe Nicole Kidman. Cu parul ei cel blond, aproape cinepiu, ondulat si rebel, cu gitul ei subtire si puternic, pe care pot distinge nervura groasa a arterei jugulare. Iat-o aici pe vulpita asta cu nas obraznic care priveste intr-o parte, pe linga trunchiul unui copac, imbracata intr-o rochie care-i subtiaza ametitor talia, abia lasind sa se ghiceasca forma sinilor. Iata privirea ei aruncata pe sub gene, sprincenele ei pronuntate, deschise ca niste aripi de fluture, fata ei plina, buza de jos rasfrinta, nasul obraznic, parul zburlit de vint, suvita subtire de pe frunte, parul ei strins intr-o coada groasa care-i acopera ceafa, si urechea ei dreapta, dezgolita, lipita de incheietura maxilarului, urechea ei de care atirna manunchiul lung de fire al unui cercel de aur.
Am pus ziarul intr-un dosar si l-am aruncat pe etajera. E prea mult, nu mai vreau. Tremur cu dintii strinsi, deschid aparatul de radio si incerc sa fac pe indiferentul. Ce caraghios! Ada Comenschi n-a ramas in Romania. Ada e peste tot si ma urmareste nevazuta din aer. Mirosul amarui al trupului ei imi impinzeste mintea. Vocea ei mi s-a impregnat in memorie ca fumul in haine. Si obiceiul acela al ei de a-si strecura din cind in cind o mina in par si de a ma privi resemnata, intrebatoare, cu ochii ficsi. Ce voia de la mine?
Am incercat s-o uit si nu pot. E o prostie, nu sint in stare. La inceput traiam un fel de muzica. Fusese o victorie rapida, neasteptata, de care nu puteam sa nu ma bucur. Ada era a mea si mie prea putin imi pasa de sufletul ei. O invinsesem si gata. Eram nedumerit. La virsta mea pasiunile incep sa-mi para ridicole. Dar e si nespus de greu sa afli ce vor cu adevarat femeile. Sentimentele lor isi bat joc de cunostintele noastre. Psihologii fac pe desteptii degeaba. Eu unul nu i-am crezut niciodata.
Imi plac barbatii in virsta care se indragostesc de femei tinere. Stiu ca asta nu tine nici de vointa, nici de curaj. Dar ei imi plac tocmai prin puterea lor de a nu se lasa ingropati in zgura, in pleava, in praful cenusiu, unsuros, marunt ca o matreata, al virstei. E adevarat ca unii fac pe grozavii si se dau in stamba pe unde apuca. Pun laba pe cite o pipita pimpanta, cu frustrari de copil nefericit care si-a gasit, in sfirsit, o implinire de moment, si se afiseaza cu ea peste tot, pe la teatre, pe la restaurante, pe la prietenii burlaci, pina si pe la sustineri de doctorate.
Tipii astia mi se par cu totul neinteresanti, ba chiar imi inspira un fel de mila, pentru ca nu-si dau seama cit sint de stupizi. Mie imi plac barbatii discreti, caruntii cu fete de sfinx, fizionomiile ridate asociate cu tunsori baietesti, barbatii de virsta a doua cu preferinte pentru camasile scumpe, in culori pastel, calcate impecabil, cu dunga pe mineci. Poarta in ei o resemnare de otel, dincolo de care n-ar trebui sa se afle decit concentratul pur al unei experiente intelectuale curate ca aerul rarefiat. Te privesc de la o distanta astronomica, cu ingaduinta si raceala, iau act de faptul ca, la rindul tau, esti un barbat ca si ei, chiar daca mai putin dezabuzat si vindecat de toate.
Insa asta e tot, aceasta privire ingaduitoare, aceasta raceala penetranta ca un frig de decembrie fara zapada. N-au nevoie de admiratia sau devotiunea ta. Nu mai au timp pentru asta. Singele le fierbe inca in vene, e aproape incandescent, si batrinetea se apropie de ei cu pasi repezi de guma. Nu mai au vanitati, nu mai vor sa cistige razboaie. Privirea lor, care a sfarimat de mult toate aparentele si a patinat destula vreme pe coaja subtire a lucrurilor, stie acum sa se odihneasca pe formele exterioare fara sa dea nimic de banuit. Ei au vazut si au spus, ei s-au intors inapoi in lumea noastra profana si pot fi oricind intrebati. Sint niste filosofi ai profesiei lor, ceea ce-i absolva de toate.
Unul dintre acesti indivizi este Teacher, decanul cabinetului nostru de avocatura. Inalt, subtire, tacut, imperturbabil, distant, cu parul blond aranjat intr-o parte pina la ultimul fir, profesorul e un ochelarist rasat, care nu poarta verigheta, in ciuda evidentei armonii care domneste intre el si viforoasa-i sotie de origine transilvana. Asa mi-l amintesc chiar de la prima noastra intilnire, desi de atunci au trecut aproape douazeci de ani. Si-a pastrat elasticitatea mersului, tinuta dreapta a umerilor, aura de eleganta tinereasca a oricarui gest. E in continuare un englez. Se poarta ca un englez supermanierat. E drept, nu mai are parul la fel de bogat, pe pielea gitului i-au aparut zbircituri, insa fularele lui de matase purtate pe sub gulerul camasii nu par deloc niste subterfugii ale batrinetii. Le arboreaza cu nonsalanta, ca pe niste semne ale aderentei sale la noua libertate vestimentara de dupa caderea comunismului. Pare sa fi decis in sfirsit sa se lase in voia unor mai vechi inclinatii boeme. Pina si culorile sacourilor lui schimbate zilnic au devenit mai vesele. De multe ori vestimentatia lui te lasa perplex. Nu atit prin aspect, cit prin intentia vadita de a masca esenta unei virste prin accesoriile alteia.
Da, iubitul meu Roland, Teacher asta chiar e un tip. Imposibil sa nu-ti atraga atentia, imposibil sa nu cazi in admiratia lui. Ada Comenschi, cel putin, n-a rezistat. La inceput, cind se afla foarte aproape de el, incerca sa-si tina respiratia, pentru a nu-i simti parfumul de tabac al hainelor si racoarea mentolata ce parea sa emane din parul lui atit de exact pieptanat. Evita sa-l priveasca si prefera sa-l asculte. Vocea lui granulata ii infiora pielea. Respiratia ei cu lungi intreruperi o dadea de gol. Teacher se oprea din vorbit si o privea lung, insistent, pina cind ea nu mai avea ce face si-si ridica pleoapele.
“Incercam sa-i infrunt stralucirea irisilor si simteam ca lesin. Nu stia ca mai am putin si lesin, de aceea ma fixa insistent. Eram de fiecare data singuri acolo, la el in birou, cu transperantele trase. Stii, el sufera de o mica fotofobie…” Dar aceasta e o marturisire pe care Ada mi-a facut-o mult mai tirziu, in dupa-amiezele noastre de pur amor sexual, stind unul linga altul cu fata in sus, prabusiti in pat, epuizati de inclestare si de caldura torida a bine-cunoscutei veri bucurestene. Vezi, Roland, n-am nici un interes sa prezint lucrurile intr-o lumina defavorabila. Defavorabila cui, la urma urmelor? Care e rolul jucat de mine in aceasta poveste? Si de ce as fi eu neaparat personajul cel bun?
Intr-o simbata dimineata, cind practic la cabinet nu se lucreaza, Teacher a aparut ca din senin, mai destins decit de obicei, insa foarte grabit, imbracat intr-un superb costum de blugi. Pleca intr-o excursie impreuna cu o delegatie de straini veniti in Romania la nu stiu ce simpozion. Eram in fata calculatorului si “faceam curatenie” prin documente si foldere. Ma delectam cu sound-urile unei vechi formatii de rock, Uriah Heep. Muzicieni nervosi si sensibili, mai ales organistul si solistul vocal. Le stiu pe din afara muzica mai bine decit imi stiu studentia, o perioada a vietii mele aproape de neimaginat fara feeling-ul si ritmurile acestor baieti de isprava. Muzica lor curata, impetuoasa, bine facuta, fara obisnuitele explozii de visceralitate zgomotoasa ale trupelor hard, era tocmai potrivita pentru ceea ce faceam. Stergeam si rearanjam documente, le mutam dintr-o arhiva intr-alta, eram hotarit sa termin cit mai repede acea operatie igienica si asa prea mult aminata.
I-am vazut costumul de blugi si m-am enervat imediat. Prea ii dadea un aer tineresc si aproape distrat. Prea ma simteam anulat de lipsa lui de griji. Trecuse doar ca sa-si vada mesajele e-mail, astepta un raspuns important, n-a stat decit cinci-sase minute, dar el pleca si eu ramineam.
Ma uitam cu invidie la costumul care-i venea ca turnat si ma intrebam de unde naiba si l-o fi adus, din Germania sau din Elvetia, din Franta sau din Italia? N-avea deloc culoarea obisnuita a costumului clasic, de fermier adevarat. Nici culoarea si nici taietura. Materialul parea mai pufos si mai moale. Cusaturile nu erau marcate cu traditionala ata galbena, buzunarele pantalonilor erau altfel rotunjite, geaca avea revere scurte si inguste, numai bune pentru a pune in evidenta o cravata subtire de piele neagra, exact cravata pe care el o purta atunci la git.
A zabovit o vreme in hol pentru a-si xeroxa niste foi. Usa de la biroul meu ramasese deschisa si culoarea hainelor lui mi se scurgea in coltul ochiului vie si catifelata ca flacara de la aragaz. Un albastru pe care mi-l aminteam din unele picturi ale lui Van Gogh. Asa ca minutele treceau si eu ma enervam si mai tare. Mai bine spus, n-aveam nici un motiv sa iau in serios legatura dintre pictorul meu preferat si costumul lui de blugi. Dar in momentul in care el a inchis usa, am dat muzica la maximum si m-am trintit ca un bolovan pe canapea. Nu mai aveam chef de nimic, nici macar sa beau o bere pe terasa restaurantului de la colt. Nici macar sa ma gindesc la Ada si la vestimentatiile ei aiuritor de rafinate, pe care de cele mai multe ori, la serviciu, incercam sa nu le bag in seama. Mi-am acoperit fata cu palmele si m-am trezit ca pling. Nu inteleg nici acum de ce.
Pina la urma n-am mai rezistat si am inceput sa-i spun lui Roland cite ceva despre toata povestea asta. Acum stau in camera mea de sub acoperisul Institutului si scriu. Indeletnicirea incepe sa-mi placa. Poate ca n-am primit chiar degeaba acest stipendiu al statului austriac. Din pacate, calculatorul pe care mi l-au pus la dispozitie gazdele mele n-are si un program pentru diacritice. Ceea ce nu ma deranjeaza prea tare. Lipsa diacriticelor, vreau sa spun.
Vad insa ca pe tastatura au fost lipite cu scotch bucatele de hirtie cu semne alfabetice cehesti. Asa le-am gasit, asa le-am lasat. Nu m-am gindit prea mult la rostul lor. Adevarul e ca, de cite ori le vad, literele astea caligrafice, scrise de mina si acoperind citeva taste periferice, imi fac bine, mai ales ca apartin unei fete. Ursula Rukova, o tinara absolventa de Drept din Cehia, ultimul oaspete al camerei, a stat aici mai bine de o jumatate de an si a studiat in arhivele de legi ale Imperiului. Fire din parul ei cel blond si lung inca mai apar prin colturile camerei atunci cind fac curatenie. Urme ale trecerii ei pe aici care ma fac sa-mi bata inima ceva mai tare, ma arunca in tot soiul de fantezii.
Mi-ar fi placut s-o cunosc. In general, imi place sa cunosc cit mai multe femei si cit mai diferite. Imi plac ciudateniile femeilor, imi place felul lor de a-si croseta cu discretie viata. Spiritul lor de prevedere ma induioseaza, desi parul care le cade la pieptanat le da de gol. Ursula, de pilda, a plecat de acasa luind cu ea nu doar trusa de igiena intima, ci si un soft cu diacritice cehesti. Poate ca un barbat, in locul ei, nu s-ar fi gindit neaparat la asa ceva. Mie, de pilda, mi-a lipsit precautia de a veni aici inarmat cu stupidele noastre virgule si caciulite. De fapt, abia acum descopar cit sintem noi romanii de marginali si de incuiati, imbroboditi in noaptea consoanelor si vocalelor noastre, in a-urile noastre arhaice, in t-urile noastre stridente si provinciale.
Noi bijbiim, susotim, titiim de frica si nerabdare, iar istoria trece pe linga noi ca o doamna eleganta si inaccesibila. Din cite am auzit, romanii s-ar asemana cu portughezii, si ei la fel de prapastiosi si speriati de lumina ca si noi. Nu stiu, nu prea m-a interesat problema asta. N-am cunoscut niciodata un portughez in carne si oase. Dar e sigur ca fata de francezi, de exemplu, pe care i-am auzit vorbind la ei acasa, pe strada, prin metrou si prin bistrouri, noi, romanii, sintem mai guturali, desi nu exagerat de guturali.
Cu cine sa ne comparam, cu nordicii? Nu, intre daci si vikingi au existat diferente enorme. Dacii n-au fost niste oameni ai marii. Ei nu fumau pipa. Vikingii nu cunosteau vinul de struguri si mamaliga de mei. Ei construiau corabii, barci, case de piatra, traiau intr-o lume de fringhii, fiorduri, furtuni, palose, pinze, navoade, nisipuri negre si neguri albe. Iar romanii n-au devenit celebri ca infanteristi? Romanii au fost un fel de globe-trotteri bolnavi de claustrofobie, abia tragindu-si sufletul de greutatea armelor din dotare. Si tunsorile lor Cicero, si sandalele lor prafuite, de pifani incurabili? Uite ca si noi, romanii, sintem un popor de pifani! Batem ca prostii drumurile noastre deal-vale, deal-vale, inconjurati de behaitul oilor, invaluiti in colb, latrati de ciini, rupti de sete si limba noastra traforeaza peisajul, unduieste impreuna cu noi. Cu abrazivitatea ei milenara putem toci si muntii, darmite trotuarele de lux ale Europei!
Stau aici intr-o mansarda austriaca si urechile mele romane fac exercitii de adaptare la mediul teuton. Oriunde te-ai afla, esti tot timpul scaldat intr-o melasa de diferente sonore. Acum aparatul de radio este deschis si aerul e inundat de un suvoi dulceag de cuvinte neintelese. Un fel de muzica vorbita, pieptanata. Ascultata la radio, la buletinele de stiri, austriaca mi se pare o limba mai cintata decit germana. E mai subtire, mai inalta, mai calma? Ceva de genul asta, dar si un fel de afectare, un fel de. Sigur ca nu-mi pot da seama. Numai viata de aici ma va ajuta sa-mi dau seama.
Viata? Dar lumea asta pare cu totul lipsita de viata. Pe strada abia daca zaresti vreo silueta interesanta, cu miini si picioare care se misca. Aici nu prea auzi oameni vorbind. Gazdele mele, Melinda, secretara, Kraus, directorul Institutului, si Andreas, seful cabinetului de documentare, sporovaiesc intre ei pe nemteste, dar de cite ori apar eu, trec pe engleza. E o dovada de buna crestere, desigur, cum tot o dovada de buna crestere e si sa saluti orice persoana intilnita pe coridoarele Institutului, zimbind apoi de cite ori o reintilnesti. Pina te doare gura de atita amabilitate. Da, am intrat intr-o tara in care n-am vazut inca nici o fiinta umana cu dinti lipsa. Numai danturi etanse, perfecte, televizive. Aici oricine are motive de ris poate sa rida fara jena. Desi nimeni n-o face.
CARTEA
Femei albastre este o carte despre parcursul initiatic al unui barbat deja maturizat la momentul Revolutiei din 1989, scrisa cu fraza impecabila si cu inteligenta si vigoarea caracteristice prozatorului.
Personajul central al romanului, un individ divortat, ce schimba slujbe, dar si femei, alearga dupa o himera, pe care o vede intrupata in faptura de celuloid a actritei Nicole Kidman. Femeile de carne pe care le iubeste senzual nu reusesc sa-l satisfaca afectiv.
AUTORUL
Gheorghe Craciun (1950-2007), prozator, eseist, traducator si editor, unul dintre reprezentantii de seama ai curentului optzecist in literatura romana, a absolvit Facultatea de Filologie din Bucuresti si a fost conferentiar la Facultatea de Litere a Universitatii “Transilvania” din Brasov si director editorial la Paralela 45 din Pitesti. Este autorul romanelor Acte originale/Copii legalizate (1982), Compunere cu paralele inegale (1988), Frumoasa fara corp (1993) si Pupa russa (2004). A publicat mai multe volume de articole si eseuri, precum si volumul de proza scurta, desene si fotografii Mecanica fluidului (2003). Citeva din scrierile sale apar traduse si in alte tari. Este prezent in numeroase antologii de proza, cum ar fi Desant ‘83 (1983), The Phantom Church and Others Stories from Romania (University of Pittsburgh Press, 1996), Romanian Fiction of the ‘80s and ‘90s (1999).
Printre premiile primite se numara premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Romania (1983), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1995, 2003), premiul ASPRO pentru cea mai buna carte de critica a anului (1997, 2002), premiul “Pierre-Francois Caille” al Societatii Franceze a Traducatorilor pentru cea mai buna traducere a anului 2001 cu romanul Composition aux paralleles inegales, care a fost nominalizat si la Premiul Uniunii Latine.