Bardoleta I. s. f. = instrument de propaganda, utilizat de preferatii unui regim politic, in scopul indobitocirii maselor; prevazut cu un arc ce se substituie utilizatorului sau si cu o sageata ce echivaleaza cu vointa stapinilor sai; instrument folosit de un bard.
Sa punem putin lucrurile in logica si in ordine. Ma uit, de citeva ceasuri bune, la pre-funeraliile regizorului Sergiu Nicolaescu. Constat, cu fiecare minut petrecut in fata cadavrului imbalsamat mediatic si cu fiecare clipa scursa in bitii monitorului de la disparitia unui om, ca Romania s-a obisnuit sa ridice mausolee. Daca am avea ceara, cucoana Tussaud s-ar sinucide de invidie.
Nimeni nu contesta ca domnul Nicolaescu nu a fost o personalitate a ultimilor patruzeci de ani. Nimeni nu l-a contestat nici pe Adrian Paunescu, nici inainte, nici dupa rigor mortis. Insa, cu fiecare clipa de dinaintea disparitiei si de dupa savirsirea lor, i-au numit „maestri“; creatori de scoli; oameni cu semnificatii profunde in antropologia culturala a unei natiuni, care si-ar fi lasat riduri pe fata patriei lor.
Sa mai lamurim o chestiune: sint oameni care imbatrinesc frumos si oameni care se apropie urit de lumea de dincolo. De aici apar ridurile: de la starea de „imbatrineala“. Unii si le poarta frumos, ascunzindu-le in operele lor, pentru ca au avut minti luminate, decenta si generozitate intelectuala, cumsecadenie si discretie atit cit trebuie. Altii seamana cu niste imbalsamati rozalii in obraji inca din tineretea lor „infantila“, ascunzindu-si latimea scurta a spiritului lor in succesul „de masa“ al pseudo-operetelor regizate. Si, da, in aplauzele tuterilor, unii sinceri (ceea ce este si mai dramatic!).
Nici domnul Nicolaescu, nici domnul Paunescu nu au fost maestri. Cum, de altfel, multi oameni din generatiile domniilor lor, din cele de dinainte sau de dupa, nu s-au ridicat la inaltimea himalaica a definitiei date de dragii nostri lingvisti. Dinsii au fost niste simple intrumente de propaganda, ce, la rindul lor, au folosit bardoleta ca sa ameteasca masele. Masele de atunci si cele de acum, de tineri care se „regasesc“ in prostiile proletcultiste – scuzati-mi pleonasmul – din deceniile al saptelea, al optulea si al noualea. Maestri? Lasati-mi, va rog, doua rinduri sa-mi revin:
Cunosc doar doi oameni, dintre cei zece cu care am avut placerea sa ma „stiu“, nascuti in anul de intrare in lume a „maestrului“, pe care ii pot numi astfel. Oare de ce ma jenez, acum, sa le spun numele aici? Oare din cauza cumsecadeniei si a generozitatii intelectuale pe care le-am resimtit din partea dinsilor? Mi-a clipocit vreo trei minute indicatorul din Word, m-am oprit, am tras o tigara si am zis sa nu le dau numele: cum ar fi spus legendarul comisar din filmele „maestrului“: „Se stiu ei, tovarase!“.
Sintem o tara de morti vii, pe care ii subjuga viii care au murit.