Care a fost momentul in care ati decis ca nu se mai poate, ca trebuie aratat cum imaginea unor personalitati importante a fost afectata grav prin manipularea informatiilor din dosarele Securitatii?
Anul-cheie a fost 2003. Lucram la Comitetul Helsinki. Am fost rugat sa studiez dosarele cazului Vasile Vetisanu, anterior senator si deputat al PNTCD, “identificat” de Colegiul Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) drept colaborator al Securitatii. Omul parea devastat de ce i se intimplase. Initial am fost sceptic, era sa-i spun ca nu ma ocup de asemenea teme. Dar mi-am aruncat ochii pe “argumentele” Curtii de Apel Bucuresti, care confirma verdictul Colegiului CNSAS. Asa judeca Curtea un caz? Am luat procura, am mers la CNSAS, am citit. Vasile Vetisanu a fost o victima de o viata a regimului. Iar altii se jucau in postcomunism cu destinul lui! Am devenit mai atent cu alegatiile despre trecut.
In 2004 am asistat la atacul impotriva lui Adrian Marino. Il cunosteam personal si, desigur, dimensiunea sa ideologica si culturala. I se reprosau doua dedicatii puse pe cartile oferite unor politruci. Termenii musteau de agresivitate si vulgaritate. Si mai era distanta umana si profesionala care-i separa pe justitiari de victima. Am scris atunci un text de interpretare la care s-au facut mai multe referiri. In 2010, cind s-a revenit la “cazul Marino”, lucram intimplator pe dosarele sale, in cadrul unei cercetari privind mijloacele folosite de Securitate pentru a controla oamenii de cultura. Asa ca am putut urmari, in detaliu, manipularea. Am scris despre ce se intimpla in “Cotidianul” si apoi, la cererea lui Liviu Antonesei, in “Timpul”. Deja ma interesa fenomenul manipularii. Tot ceea ce am citit de atunci incolo in Arhiva CNSAS a avut in minte si tema distincta a interpretarii textelor elaborate de Securitate.
Cazurile de manipulare analizate in volum se refera, pe linga Adrian Marino, la Constantin Noica, Nicolae Balota, Alexandru Paleologu, Mihnea Berindei, Mihai Botez si Nicolae Breban. De ce v-ati oprit la aceste persoane?
Fiecare caz are o relevanta speciala, subiectiva sau umana si culturala. Despre Adrian Marino am amintit. Il cunosc bine, chiar foarte bine pe istoricul Mihnea Berindei si activitatea lui. Acuzatia care i s-a adus, de colaborator al Securitatii, era ridicola. M-a socat si lipsa de interes fata de insultarea omului care facuse lucruri esentiale pentru a dezvalui, in Occident, natura hida a regimului Ceausescu. Pur idealism. Erau atit de multi intelectuali pe care-i sprijinise de-a lungul timpului. Au tacut milc. Era elementar sa ridic “tema Berindei” si s-o studiez. Aproape identic, situatia lui Mihai Botez. In ambele cazuri, diversiunea era si usor de demontat, motivatiile erau si ele transparente.
Am scris despre Marino, Berindei, Botez indignat. In celelalte cazuri, am fost indemnat mai ales de curiozitate, umana si de cercetator. Dosarele iti ofera acces la aspecte importante privitoare la fiinta fiecaruia. Si Noica, si Balota, Paleologu sau Breban au urmat in viata o traiectorie fabuloasa. Sa reduci astfel de vieti la logica unor birfe…
De altfel, inca din primele pagini ale cartii, aratati ca multi dintre acuzatorii acestora si-au format acuzatiile mai degraba pe impresii decit pe studierea, la sursa, a dosarelor existente in arhiva CNSAS. Ce efort presupune, insa, o astfel de analiza completa?
“Naratiunea” despre personalitatile enumerate se asaza, firesc, pe o ampla analiza a sistemului normativ, jurisprudential si politic al accesului la “adevarul” despre politia politica comunista, o alta cacofonie care nu se poate evita. De temele acestea ma ocup din anii ‘90, dar lucrez sistematic pe ele incepind cu anul 2001, cind am elaborat studiul “Legea 187/1999 si primul an de activitate al Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii”, preluat in germana si maghiara. Am mai scris 8-9 studii pe subiect, dincolo de articole. La unul, privitor la interventia Curtii Constitutionale in materia deconspirarii, lucrez chiar acum. Din 2003, am intrat an de an in Arhiva CNSAS. Urmarea unei alte cercetari a fost volumul Reprimarea miscarii yoga in anii ‘80. Fiecare exercitiu, pe o anumita tipologie de cazuri, il ajuta pe cercetator sa inteleaga logica documentelor de arhiva, relatia lor cu faptele etc.
M-am hotarit sa lucrez la volumul despre manipularea Arhivei Securitatii in 2010. De atunci, tot am studiat documente de arhiva si, desigur, literatura relevanta, am verificat fapte… Am trecut si prin dosarele lui Stefan Augustin Doinas, Dan Haulica, Octavian Paler, Sorin Antohi, Dan Petrescu, Virgil Candea, Mihail Golu, George Pruteanu, Zigu Ornea si ale altora. Ajutau la crearea unei viziuni asupra problematicii mai generale a relatiilor dintre elitele culturale si Securitate. Pentru unele din personalitatile enumerate, Arhiva CNSAS contine peste 30 de volume de fiecare (fond informativ, penitenciar, retea); la altele (Virgil Candea, Octavian Paler), au fost trimise la CNSAS circa 20 de pagini adunate intr-un dosar cu coperti noi, in deridere.
Am studiat si dosare tematice, precum “Cameleonii” (grupul de la Iasi) si “Melita si Eterul” (Europa Libera), ultimul de 65 de volume groase.
O situatie aparte in raport cu cartile la care am lucrat anterior a fost obligatia de a verifica acuzatiile si “probele” adaugate chiar in perioada scrierii. In loc sa fiu gata in primavara anului 2012, ultima aminare “sigura”, am ajuns sa depun manuscrisul la Editura Polirom la inceputul lui decembrie 2012.
“Opinia publica s-a automanipulat”
Polemicile aparute pe marginea colaborarii cu Securitatea a primelor patru personalitati incluse in cartea dumneavoastra sint analizate in tandem: Marino/Noica si Balota/Paleologu. De ce ati ales aceste alaturari?
Temele Adrian Marino si Constantin Noica sint de tratat si au fost tratate distinct. Nicolae Balota si Alexandru Paleologu formeaza intr-adevar un tandem, caci imaginea publica a relatiei lor cu Securitatea a urmat o traiectorie ilogica: primul descris drept un informator abject, al doilea, un suflet nobil care s-a lasat sedus de politetea unui anchetator. Dosarele spun o poveste diferita, chiar contrara. “Tandemul” demonstreaza cit de subiectiva este opinia publica. In cazul lor nu putem vorbi despre premeditarea unei manipulari: opinia publica s-a automanipulat.
Pe de alta parte, dumneavoastra nici nu-i disculpati total pe cei denigrati, nici nu-i acuzati total pe cei laudati. Doriti mai degraba sa puneti ordine in aceasta “zona” sensibila.
Cazurile cercetate sint asemanatoare sub anumite aspecte, sub altele foarte diferite. Nici una dintre personalitatile care apar in volum, asa necomparabile cum sint, nu are nevoie sa fie “disculpata” sau “acuzata” de mine. Nu am facut decit sa cercetez si sa vorbesc despre “adevarul” fiecareia.
Afirmati, in carte, ca manipularea informatiilor existente in dosarele de Securitate s-a facut pe doua cai: vinatoarea in grup, atunci cind Adrian Marino a fost catalogat ca un colaborator abject al politiei politice comuniste; rasturnarea dirijata a semnificatiilor, atunci cind Noica a fost prezentat ca un opozant al regimului. Explicati aceste doua concepte.
Nu este un mister faptul ca intelectualii au propriile comunitati elective, iar din ce in ce mai mult in ultimii ani, coalitii bazate pe interese. Nimic rau in aceasta. Problema apare cind simpatiile, empatiile sau interesele mundane ii fac pe intelectuali sa tradeze acele “bunuri valorice” care le definesc, in principiu, identitatea: slujirea adevarului, respectul fata de fiinta umana, fairplay-ul fata de autorul unei opinii divergente. Uitati-va la cei care au inceput sa reclame la unison “colaborationismul abject” al lui Marino! Ce-i adunase pe ei in aceasta aventura? Detineau cu totii “probe” ale vinovatiei? Se gasisera oare prin arhive si biblioteci unde umblau sa afle adevarul? Nu “vinovatia” lui Marino putea sa-i adune, intrucit ea nu exista, nici probele ei, cu atit mai putin. Trasatura comuna era un fel de entuziasm de vinator, de categoria celor ce trag cu pusca intr-un cerb, fara risc, departe de coarnele lui falnice.
Rasturnarea dirijata a semnificatiilor? Ma refeream la felul in care unele enunturi si fapte sint interpretate opus sensului pe care-l au intr-o minte inteligenta si de buna-credinta. Ca sa se intimple, a fost eliminat contextul, au fost imaginate trairi ori actiuni de nesustinut prin opinii sau fapte. Iata de ce vorbesc despre “dirijare”.
Majoritatea celor terfeliti in public pentru “colaborarea” cu regimul comunist, desi anterior erau cunoscuti mai degraba ca opozanti veritabili, au avut parte de acest tratament abia dupa moartea lor. Cind, evident, nu se mai puteau apara?
Cum poti sa manipulezi mai bine documentele si amintirile daca nu in cazul unui mort? In ce situatie te poti arata plin de curaj, fara sa risti?
Stilul lui Noica nu putea fi falsificat de ofiteri
In cazul lui Adrian Marino, va aratati indoiala ca delatiunile ar fi autentice. In schimb, fata de Constantin Noica nu aveti nici un dubiu ca informarile catre Securitate ii apartin. Cum explicati aceste doua pozitii?
Singurele materiale olografe din dosarele lui Adrian Marino sint declaratiile sale raport date Uniunii Scriitorilor la intoarcerea in tara, cu explicatii asupra activitatilor desfasurate si a ideilor de politica culturala pe care le promova. In rest, doar lucruri spuse de ofiteri ca ar fi fost zise de Marino. Iar in acestea, rar am recunoscut “stilul Marino”.
Foarte diferita situatia lui Constantin Noica. Filosoful a lasat foarte, foarte multe pagini scrise de mina. In plus, stilul lui Noica e inconfundabil, nu poate fi inventat de ofiterii de Securitate. Exceptionalitatea vocii lui Noica inscrisa pe pagini menite sa ramina in arhiva ofiterilor a reprezentat pentru mine o experienta pe care nu mi-o imaginasem.
Ii luati apararea lui Adrian Marino si il acuzati pe Constantin Noica. Cum raspundeti unei posibile catalogari a celor doua capitole din carte ca o rafuiala a dumneavoastra cu urmasii ideologici ai celui din urma?
In sens profesional, am explicat ce povesteste Arhiva despre Marino, nu l-am aparat, nu acesta era rolul meu. Uman, intr-adevar, m-am simtit solidar cu acest om-monument. Mai general insa: a privi cartea ca o suma de exercitii cu rol de aparare sau acuzare a unor oameni reduce sensul ei. Ea propune o privire adulta asupra raporturilor dintre fiinte umane si institutiile de opresiune comuniste.
Nu va inteleg partea a doua a afirmatiei. Mai intii intrucit, desi vad multi care paraziteaza simbolul lui Noica, nu prea-i vad “urmasi ideologici”. Nici nu cred ca ideologia lui Noica e cea care conteaza. Ci etosul sau.
Ideea ca l-am acuzat pe Noica ma uimeste. Omul-Noica din arhive m-a impresionat, m-a tulburat… ar fi fost de asteptat sa se vada. Nicicind nu l-am perceput mai bine pe filosof in intimitatea fiintei lui. Va citez citeva pasaje din carte: “Comportamentul sintetizeaza intregul «complex Noica» devoalat de documentele Securitatii puse in conexiune cu faptele sale: pe de o parte, nedrepte judecati menite sa legitimeze regimul, pe de alta, induiosatoare gesturi umane”. “Marea surpriza a dosarelor de Securitate este a-l dezvalui pe Noica drept unul dintre cei mai harnici agenti de influenta, care a emis enormitati in favoarea regimului si a asumat un discurs al docilitatii depline; si, simultan, drept un om de o corectitudine si o blindete covirsitoare.”
Sint acestea “acuzatii”? Cartea este si un apel sa se renunte la simplificari; sa iesim din sfera birfelor, sa evitam polarizarile simplificatoare erou-las, curat-vinovat, victorios-infrint. Am scris o carte despre conditia umana.
Asadar, concluzia volumului e una singura: documentele Securitatii nu pot fi privite in alb si negru. Cum pot fi evitate pe viitor derapajele?
Viata unei comunitati nu depinde de un om sau doi. Ci de ansamblul comunitatii. E nevoie de reconstructia unei culturi umaniste si profesionale. Sint de asanat comportamentele incompatibile cu decenta umana. Cel mai socant in cele intimplate nu este ca derapajele au existat. Ci reactia. Faptul ca “intelectuali” care au declarat sus si tare ca stiu ce contin documentele, fara sa le fi consultat vreodata, mai sint considerati credibili. Un “renumit istoric” polemiza declarindu-se sigur pe ce spune intrucit a vorbit “cu o persoana pe care o pretuiesc pentru onestitate si competenta”. Poate cineva sa mai mizeze pe spusele unui astfel de autor? De ce plagiatele lui Ponta, Mang si ale similarilor sint mai compromitatoare decit batjocorirea elementarelor reguli ale raportarii la adevar? Societatea noastra pare impartita intre tabere care se disting radical; in fapt, se dovedeste mult mai omogena decit isi imagineaza combatantii.
Paradoxul Noica: docilitatea fata de organe si splendoarea unui om corect
Dintre personalitatile analizate in carte, Constantin Noica este cel mai cunoscut de catre publicul larg. Care sint noutatile pe care le aduceti despre relatia filosofului cu Securitatea comunista?
Documentarea relatiilor lui Constantin Noica cu Securitatea a creat o situatie paradoxala. Spre deosebire de toate celelalte cazuri discutate in carte, exista astazi un numar relativ mare de materiale de arhiva ce-l privesc pe Noica si care au vazut lumina tiparului. Au aparut si piese expresive pentru contactele intense dintre filosof si organe. Alaturi, se afla acuzele cu irizatii amenintatoare privind “cum trebuie interpretate” aceste texte. Sint citate-enunturi din aceleasi dosare care sugereaza o realitate contrara. Deci primele gresesc. Situatia produce nesiguranta si confuzie. Cazul Noica “nu e clar”.
Or, volumul analizeaza relatiile lui Constantin Noica cu Securitatea prin raportare la ansamblul marturiilor de arhiva. La un nivel superior de cuprindere, piesele nu se contrazic; se completeaza si se semnifica reciproc. Nu vad ce documente ar putea aparea in viitor care sa ne schimbe perspectiva.
O alta miza a cartii a fost raportarea temei colaborarii cu Securitatea la inerenta complexitate a lucrurilor; in speta, la datele psihologice, intelectuale, filosofice ale lui Noica, cu totul aparte. In volumul ei din 1995, Romanii dupa ‘89, Alina Mungiu-Pippidi a pus in evidenta persuasiunea coercitiva la care a cedat ginditorul, pe care a numit-o “sindromul Fratelui Alexandru”. Marta Petreu a scris despre pecetea unei spiritualitati ateiste, a eticii hegeliene a recunoasterii. Volumul aparut acum la Polirom a regasit aceste observatii si a explorat cazul pina la a da consistenta marelui paradox Noica: pe de o parte, docilitatea fata de organe, indeplinirea sarcinilor trasate de ofiteri, enormitatile spuse in favoarea regimului si, simultan, splendoarea unui om corect, blind, de o tulburatoare buna-credinta. Sau, in termenii cartii: cercetarea a documentat una dintre cele mai dramatic-inalte povesti despre viata unui om vinat de sistemul politienesc al comunismului.
Sintetizind: capitolul despre Noica, dar asemenea celorlalte, face pasul de la birfe la cunoastere pe baza cercetarii si intelegerii, nu a parerilor, cunoastere asezata pe un fundament empatic, umanist in semnificarea raporturilor dintre oameni si institutiile de represiune. Nu doar documenteaza tendinta de a folosi arhiva Securitatii ca instrument al intereselor individuale ori de grup, ci arata in ce fel opinia publica a fost influentata prin diverse soiuri de mistificari, cu rezultatele pe care le vedem astazi, dupa 23 de ani de la o revolutie intitulata “anticomunista”.