Se simte Adelin Petrisor un jurnalist neobisnuit intr-o tara neobisnuita ca Romania?
Sub nici o forma. Mie imi place sa spun, mai in gluma, mai in serios, ca sint un baiat simplu din Buzau, undeva la granita dintre Moldova si Muntenia. Incerc sa imi tin capul pe umeri, ma magulesc cuvintele frumoase pe care mi le adreseaza diversi oameni. Profesorul Tudorache a fost la lansarea cartii. Florin Lazarescu, iarasi un om senzational. Domnul Plesu mi-a scris o postfata la o carte. E normal ca ma magulesc aceste lucruri, insa sint un om ca oricare altul, cu o meserie ca oricare alta, care incearca sa faca lucrul miine mai bine decit l-a facut azi.
Cit a fost fascinatie jurnalistica si cit a fost fascinatie personala pentru a ajunge in Coreea de Nord?
Sase ani a durat pina am ajuns. A fost un ping-pong intre mine si ambasada. Au fost e-mailuri, discutii foarte scurte, foarte ciudate, ma priveau cu “Domnule, ce vrei? Ce doresti?” , dar am avut noroc, pentru ca in orice meserie e vorba si de noroc.
A fost si un eveniment cu totul exceptional.
Asta spuneam. Am avut norocul sa fiu cunoscut de Ambasada Coreei de Nord ca un om care vrea sa ajunga acolo si a facut nenumarate demersuri. Coreea a incercat sa deschida alta usa, sa-l prezinte pe noul lider, Kim Jong-un, ca pe un demn urmas al lui Kim Jong-il si sa ne impresioneze pe noi, occidentalii, printr-o parada faraonica, printr-o lansare de racheta care a esuat. Dupa 30 de secunde, racheta a explodat. Ulterior au lansat racheta, ceea ce nu e bine.
Albumul pe care l-ai lansat este impresionant pentru ca prezinta o lume care ar fi putut fi si a noastra, daca momentul 1989 nu ar fi existat. In fotografiile acestea nu poti spune ca vezi disperarea sau frica oamenilor, insa spuneai ca asta se simte, frica. Daca in Irak poti mirosi moartea, in Coreea de Nord poti mirosi frica.
Asta mi s-a parut mie. Oamenii iti evita privirea pentru ca, daca vorbesc cu un strain, chit ca ii raspund la intrebarea “Pe unde sa o iau sa ajung la metrou?”, ei pot ajunge in lagar. Niciodata un strain nu va intreba unde se afla acolo pentru ca niciodata nu este de capul lui in Coreea de Nord. Este tara unde nu te poti pierde niciodata si putinii turisti care vin la Phenian au 15.000 de ghizi care ii duc la program. Si ai program ca la scoala. Te trezesti la 8, te duci si vizitezi aia, esti in permanenta insotit. Nu esti niciodata de capul tau in Coreea de Nord. Oamenii sint insa speriati si iti evita privirea. Autoritatile fac totul ca sa le arate ca tu esti un strain care trebuie evitat. Tu ai o banderola pe mina, pe care e scris in coreeana “corespondent strain”. Sa te uiti in fotografii, mai ales la portrete, si ai sa vezi ca, in afara de copii, care privesc drept in obiectiv, oamenii maturi niciodata nu se uita spre camera. Catalin Popescu, operatorul cu care am fost, a filmat la un moment dat in multime un om care avea o fata care nu spunea nimic. Din contra, chiar parea ca se uita in gol, ca e plictisit. Era la dezvelirea unor statui ale lui Kim Jong-il si Kim Ir-sen. Cind a sesizat ca e filmat, omul s-a scremut si a inceput sa plinga. De ce? De frica. De asta spuneam ca miroase a frica. In Coreea de Nord nu te poti muta din punctul A in punctul B sa iti vizitezi o ruda fara o aprobare. Nu te plimbi prin oras pe unde vrei tu. In centru se plimba cei care au treaba in centru. Daca tu stai la periferie, politistul poate sa te intrebe ce e cu tine pe acolo. Este o tara unde sistemul gindeste in locul tau. Eu spuneam ca singura decizie este daca vrei sa incalci legea si sa ajungi in lagar sau sa traiesti in lagarul acela mai mare care se numeste tara. In rest, nu poti sa faci nimic. Eu am 13 ani si ceva de comunism romanesc. Imi aduc aminte putin, dar am citit, am vazut filme. Pina in ‘89 nu prea puteai sa iti modelezi cariera intr-un fel. Terminai facultatea, erai trimis stagiar undeva, de unde ieseai la pensie sau mureai. Nu hotarai tu unde vrei sa te duci sa iti depui CV-ul. Nici in capitalism lucrurile nu sint roze. Teoretic, avem toti aceeasi sansa. Practic, am mai discutat noi, nu. Unul are o familie bogata care il trimite la scoala afara, altul nu are. Dar macar poti sa incerci sa iti modelezi propriul destin.
Multi dintre noi, cei tineri, putem considera ca in Romania lucrurile sint ireversibile. A fost un sistem care si-a dat obstescul sfirsit, iar acum mergem mai departe. Existenta unui stat cum e Coreea de Nord, care, cu toate presiunile internationale si toata aceasta conjunctura, continua sa fie un stat comunist – e prima dinastie comunista in fruntea unui stat si singura din lume –, te face sa iti pui niste intrebari.
Istoria ne invata ca nu. Omul greseste si repeta in bucla tot felul de greseli. Eu am scris asta si in cuvintul de inceput, ca eu sper ca vorba in cazul nostru sa nu functioneze si sa invatam din greselile istoriei, daca nu pentru mine, macar pentru fata mea care are 3 ani, pentru copiii ei. Nu concep ca ne-am putea intoarce, desi semne ca s-ar putea intimpla asta sint foarte multe. Daca ne uitam la politicienii nostri si din stinga, si din dreapta, vom observa ca accente de mici dictatori sint peste tot. Norocul nostru in acest moment se numeste UE. Nu prea putem sa calcam strimb, ca ne tin de ceafa. Dar altfel, cred ca ar fi destui politicieni care ne-ar scoate dimineata la inviorare sa cintam imnul si sa-i aplaudam.
Sau sa ne puna in bucatarie un aparat de radio la care sa ascultam ceea ce doresc ei.
Exact ca in Coreea. Discursurile oficiale. Aparate de radio puse in Coreea cu o singura frecventa, care nu se pot inchide niciodata. Toti coreenii au asa ceva.
Instalate prin grija liderului.
Totul este prin grija liderului. Acolo nu exista proprietate privata. Masina nu ai voie. Oamenii merg cu transportul in comun, care este rudimentar si vai de mama lui, cu bicicleta sau cu piciorul. Vezi colonei de armata pe bicicleta sau mergind pe jos. Masina poti avea de la rangul de ministru adjunct in sus. Nu exista proprietate personala. Casa ti-o da partidul unde vrea partidul. In centru sau mai la periferie. La adunarile populare sint adusi cu ghiotura. Am vazut milioane de oameni. La parada au fost peste un milion de oameni. Imaginati-va ca un milion de oameni nu pot vedea parada de aproape. Unii se vedeau in zare doar ca sa aiba liderul in fata o multime la 1, 2, 3 kilometri.
E un tip de totalitarism care putea prinde in felul acesta doar la un popor asiatic? E o teza care sta in picioare?
Intr-o forma incipienta si usor mai rudimentara l-am trait si noi, in Europa. Si nu sintem in Europa de Est, daca ne uitam pe harta. Sintem taman in mijlocul Europei, daca o luam geografic.
Modelul acesta devenise si preferatul lui Nicolae Ceausescu.
Absolut. El a imprumutat cultul personalitatii de acolo. Baile de multime din Phenian au reprezentat pentru el lucruri senzationale. Am intervievat oameni care au fost cu el, au tradus cind vorbea cu Kim Ir-sen. Am vorbit cu oameni care au facut parte din delegatie. Chiar in reportajul meu am folosit imagini de arhiva, din ‘79, de la Phenian, din vizitele lui Ceausescu. Deci s-a vazut ca poate functiona usor, intr-o oarecare masura, si in Europa. Insa, intr-adevar isi respecta sefii, respecta ierarhiile. Ginditi-va ce bucurie trebuie sa fie in sufletul unui dictator care vine intr-o tara unde oricum genetic natiunea respectiva stie ce inseamna respectul pentru lideri. Si ginditi-va ca acest experiment ciudat se intimpla din ‘48, iar noi sintem in 2013. Si, asa cum spuneai tu, este singura tara cu comunism dinastic, intre timp schimbindu-se trei lideri: bunicul, Kim Jong-il, si nepotul acum, Kim Jong-un.
Inainte de a fi instalat oficial Kim Jong-un, circula ideea ca dinastia se va opri aici, ca ar putea ca armata sa-si aroge simbolic titlul de lider.
Sint atit de putine lucruri cunoscute despre acest regim, incit nici macar cei mai abili analisti de la CIA, de la NSA sau mai stiu eu ce servicii nu-si permit sa emita pareri pe termen scurt, nu pe termen mediu sau lung. Nu poti sa faci proiectii despre cum va evolua regimul, cind tu nu stii nimic despre regim. Ginditi-va ca Kim Jong-il a murit si am aflat despre asta cind a vrut regimul. Iar in Coreea de Sud a fost un scandal monstruos pentru ca serviciile sud-coreene n-au putut sa anunte chestia asta. Or, Coreea de Nord si Coreea de Sud sint in razboi. In ‘53 s-a semnat nu o pace, ci un armistitiu. Tehnic, juridic, cele doua tari sint si in acest moment in stare de razboi. Ei, daca serviciile sud-coreene, care sint cel mai aproape si au informatori, nu au reusit sa ne spuna cind a murit liderul… Am aflat cind o prezentatoare darimata in stilul nord-coreean a anuntat ca liderul a murit. Ginditi-va cit de putine lucruri stim despre acest regim. De aceea este cel putin hazardant sa faci proiectii.
A tot revenit intrebarea cit de autentica este durerea acelor oameni.
Nu este autentica in multe cazuri. Si am curaj sa spun asta cu mina pe inima. De ce? Un jurnalist de stiri se teme sa dea verdicte, sa spuna ca lucrurile sint albe sau negre sau ca uneori pot fi si gri. Insa Catalin Popescu a filmat, asa cum va spuneam, un om care statea si se uita in gol, iar in momentul in care a sesizat camera, s-a scremut si a inceput sa plinga cu lacrimi. Asta se vede in reportaj. Deci este clar ca omul acela a plins de frica sa nu cumva sa fie vazut ca nu plinge. Avem cazuri celebre, sef de stat-major executat cu lovituri de tun pentru ca a baut in cele 100 de zile de doliu. Stim si noi imaginile cu oameni care isi rupeau camasa de pe ei, dadeau cu basca de pamint ca a murit liderul. Daca nu plingeai foarte tare, riscai sa ajungi in lagar. Noi am vazut la parada, iar Catalin, un operator extraordinar, a filmat niste lucruri senzationale. Pe focala lunga, prin fata treceau soldatii, iar in planul doi erau citeva zeci de mii de oameni cu sorcove care au dat din ele citeva ore. La un moment dat, Catalin a focalizat pe o domnisoara, care era undeva la 200-300 de metri, si am vazut-o dind mai apatic. A aparut un om in costum care a smuls-o, a aruncat-o in planul doi si l-a scos pe cel din planul doi si l-a bagat in fata pentru ca era foarte activ. Ce ne arata asta? Ca nu esti niciodata singur, ca intotdeauna cineva se uita la tine, Big Brother, ca esti controlat. Florin Lazarescu vorbea despre o atmosfera de Kafka. Kafka, Orwell, clar de acolo este rupta.
O revolutie populara este exclusa.
E atit de complicat. Gindeste-te ca Primavara araba, care oricum avea un grad de predictabilitate mult mai mare, nu a putut fi prevazuta nici de teroristi, de al-Qaida, nici de serviciile secrete occidentale. Aici este cu atit mai complicat. Este clar ca China se afla in spatele regimului, China mentine artificial in viata acest regim, pentru ca China are in peninsula, in sud, citeva zeci de mii de soldati americani, iar Phenianul este un tampon foarte bun. Sudul si Nordul spera sa se uneasca. Daca ii auzi si pe comunisti, si pe cei din sud, intotdeauna vorbesc politicienii despre uniune. Este greu de spus cind si cum se va intimpla, pentru ca avem un PIB fabulos de vreo 30-40.000 pe cap de locuitor in Coreea de Sud si unul superrahitic de 1.200 de dolari pe cap de locuitor in Nord. Imaginati-va ce impact va avea asupra economiei din Sud. Este suficient sa ne gindim la Germania Federala si la Germania Democrata, iar Germania Democrata nu era atit de inapoiata economic. Uitati-va si astazi ca sint probleme cu somajul, frustrari in Vest pentru ca Estul a creat probleme. Imaginati-va, asadar, cum va fi in Coreea de Nord, unde oamenii chiar vor avea nevoie de cei din Sud ca sa invete ce sa faca. Eu ma uit la parintii mei, ma uit la rudele mai in virsta cit de greu le-a fost sa schimbe macazul, pentru ca erau oameni formati intr-un alt regim. In momentul in care statul are grija de tine, statul iti da casa daca vrea, statul iti face metrou cind vrea el si unde vrea el, cind esti pus sa iei decizii, sa hotarasti soarta ta, a copilului tau, a nevestei tale, normal ca ai un handicap major si nu vei putea face nimic. Eu vad foarte multi nostalgici, iar chestia asta ma scoate din minti, pentru ca multi dintre ei sint oameni care au trait vremurile acelea si au uitat lucrurile rele si urite, iar acum vin si spun: “Domnule, era mai bine, ca ne dadea casa”. Cum poti sa spui asta in conditiile in care tu nu puteai sa decizi daca sa pleci cu masina de la Buzau la Focsani, ca nu aveai benzina? Aveai dreptul sa circuli doar o data la doua weekenduri. Sint oameni care spun: “Domnule, faci propaganda americana”. Eu nu inteleg de ce nu te duci in Coreea de Nord. Respect opinia oricui, dar un om care gindeste asa ori are IQ-ul 40, ori doar se baga in seama ca sa se dea interesant, sa spuna si el altfel decit e. Eu sint un tata din Romania. Cum mi-as putea imagina ca fata mea ar trai intr-o societate unde copiii in clasa a V-a fac demonstratii in fata corpului diplomatic despre cum se asambleaza si se dezasambleaza kalasnikovul?
Ai o idee despre cum arata tara dincolo de orasul-fantoma Phenian?
Sub nici o forma. Doar ce am vazut din avion, pe faza finala la aterizare si la decolare. Nimic altceva. Nu te duc nicaieri. Pot sa iti spun ca in jurul Phenianului, pe unde am aterizat, nu erau drumuri asfaltate. Si e ca si cum am vorbi de Otopeni, unde este aeroportul. Erau localitati maricele.
Romania are relatii diplomatice…
Da, sintem printre putinele tari din Uniunea Europeana cu ambasada acolo. Nu sintem reprezentati la nivel de ambasador tocmai pentru ca nu sintem prieteni. Avem insarcinat cu afaceri. Ei au ambasador la Bucuresti. Dar asta spun: vorbeste cu un om care a tradus pentru Kim Ir-sen si Ceausescu si cind iti va spune ce nebunii erau acolo si cit de controlata este viata… Este Orwell, 1984.
Ce parere crezi ca a avut ambasada nord-coreeana la Bucuresti despre reportajele difuzate?
Nu am mai putut sa vorbesc cu ei. Trebuia sa ma vad cu ambasadorul. Le-am trimis un e-mail, i-am sunat de mai multe ori, dar nu mi-au mai raspuns.
Te-am urmarit la lansare si trebuie sa recunosc ca esti primul jurnalist pe care l-am auzit vorbind cu optimism despre ceea ce va urma si mai ales despre meseria sa. Avem o viziune destul de apocaliptica in momentul de fata in legatura cu jurnalismul. Ba se vorbeste despre tabloidizarea excesiva, ba se vorbeste chiar despre moartea presei quality. De unde resursa aceasta de optimism?
Nu avem alta sansa. Ori sintem optimisti, ori ce? Ne lamentam? E adevarat ca sta in traditia noastra. Uita-te si la “Miorita”. Asta este pentru noi simptomatic. In loc sa ma duc sa ii rup capul aluia ca vrea sa ma omoare, stau si pling cu oaia si imi accept destinul. Eu ma gindesc ca, daca sint optimist, am ceva de cistigat. Daca cer ceva de la viata, de la meserie, daca incerc sa fac ceva, un pic mai mult decit am facut ieri, s-ar putea sa-mi si reuseasca. Daca vrei sa cistigi la loto, trebuie sa joci in primul rind. Jurnalismul este in rahat, e adevarat, dar asa este si breasla medicilor, asa e si breasla profesorilor, asa e si breasla politicienilor. Oare cind ne plingem nu ne gindim ca tara arata asa pentru ca noi sintem asa? Nu poate sa fie o tara dupa model german, dar populata de noi. Spuneam la lansare ca sper sa traiesc cit a trait Sergiu Nicolaescu si sa vad si un pic de autostrada si mai multa decenta, mai mult bun-simt, o scara a valorilor.
Sa nu fie construita mai devreme in Afganistan.
Nu este adevarat. Afganistanul este in secolul al XVI-lea. Ei, si sint optimist si pentru ca, spre deosebire de alti confrati care se duc la Washington cu presedintele, eu cind ma intorc din Afganistan si vad Otopeniul, mi se pare rai. De asta sint obisnuit sa vad partea plina a paharului, nu partea goala. Locuri frumoase vad doar in vacanta, iar singura mea deplasare frumoasa a fost in Japonia, unde se implinea un an de la tsunami, si am stat in zonele afectate.