Ultima fotografie este un volum care, recunoasteti si dvs., inseamna o schimbare de macaz. Nu mai este un roman politist.
Sint pe contrasens.
Sinteti pe contrasens, da. Despre Ultima fotografie ati recunoscut ca poate mai bine de cincizeci la suta e autobiografic.
Am spus-o de multe ori, si cred ca orice scriitor o poate recunoaste, ca daca avem o viata intensa si multi prieteni si sint destule povesti de spus si de ascultat, atunci povestile sint rupte din viata. Este o schimbare de macaz pentru ca aveam tot timpul in frunte o stampila de autor de teatru de consum, mistery and thriller sau romane politiste, cum vreti sa le spuneti. Cred ca ajunsesem la un anumit punct destul de convenabil. Ucideti generalul este cea de-a patra carte.
Aceasta este cartea precedenta, dinaintea Ultimei fotografii. Inclusiv din grafica copertei ne putem da seama ca e intr-o cu totul alta zona. Intre bine si rau e doar o apasare de tragaci.
Este un thriller psihologic, daca vreti sa-l incadram. Americanii au placerea asta de a clasifica foarte marunt, foarte fin chiar si literatura aceasta numita mystery and thriller. Ultima fotografie este cu totul altceva, poate ca are elemente psihologice. Cititori de-ai mei care au terminat de curind Ultima fotografie si citisera si Ucideti generalul mi-au spus: „Oricit ai vrea, stimabile, tot se simte asa un aer…“. Cele doua personaje masculine principale, aparent foarte diferite, au putine locuri comune. Pe de o parte insa, eu cred ca e normal sa aiba locuri comune pentru ca sint barbati romani, in zilele noastre, intre 40 si 50 si ceva de ani. E normal sa avem cu totii ceva in comun, toti traim in acest spatiu.
De ce ati plasat actiunea pe un vas de croaziera, pe un tarim al nimanui?
Am vrut sa-i izolez, sa-i arunc intr-o zona in care pe de o parte s-ar simti in siguranta, dar asa cum se vede sau cum vor citi cititorii, nici macar acolo nu sint in siguranta. Alexandru Zaharia, personajul principal, a pierdut tot, vrea sa fuga si vrea sa se duca undeva unde nu-l cunoaste nimeni, dar din nefericire nu reuseste.
Un personaj care are virsta de 50 de ani. Eu stiam ca la barbati 40 e virsta critica. L-ati plasat ceva mai tirziu.
50 mi se pare un numar mult mai frumos. 40 este legat de acea faimoasa criza a barbatului. Si eu am avut o criza personala in jurul virstei de 40, recunosc. Probabil ca medical s-ar putea explica. Dar aici este o chestiune dincolo de medical, este o chestiune de commitment fata de tine, de drum in viata, de ce e mai important – profesie, familie –, unde incepe si unde se termina eul. Citeodata am ocazia sa le vorbesc studentilor si le spun celor de la Relatii publice: „Inchipuiti-va ca fiecare sinteti un proiect si inchipuiti-va pe voi ca un proiect, iar dimineata sau seara cind va spalati pe dinti, uitati-va in oglinda si incercati sa va regasiti si sa comunicati cu cel din fata, sa vedeti daca puteti comunica sau este doar un strain. Daca este un strain, inseamna ca aveti o problema“. Cred ca cifra 50 este un moment important, cind trebuie sa te uiti in oglinda sa realizezi ce vezi exact acolo in fata.
Este un fenomen care e de urmarit dupa 1990. Foarte multi dintre cei din generatia dvs. care au facut o facultate cu profil tehnic dupa revolutie au renuntat cu totul la lucrul acesta. Jurnalismul, sau fotojurnalismul in cazul dvs., a fost o directie pe care au imbratisat-o multi, stiti glumele acelea cu inginerii din presa. Apoi ati devenit scriitor, editor.
Scriitor foarte tirziu.
Si minat de editorul Bogdan Hrib, care avea nevoie de o carte de un anumit tip sa o publice.
Antecedentele sint foarte vechi. Cind am lansat la Bucuresti Ultima fotografie, la standul Editurii Cartea Romaneasca/Polirom, discutam cu Alex Stefanescu caruia i-am aratat un straif din suplimentul literar artistic al „Scinteii tineretului“ din ’85, cind mi-a publicat doua mici schite.
Sinteti membru al Uniunii Scriitorilor?
Da, dar destul de recent, din 2011.
Cind vi se va calcula pensia, acela va fi momentul debutului, in ’85. Mai sint cazuri de scriitori care au debutat la 12-13 ani cu o poezioara si acela este considerat punctul zero pentru calcularea vechimii.
Ca sa se calculeze pensia, ar trebui sa am o carte de munca. Va spun un secret: nu am carte de munca nicaieri, nu am nici un contract de munca valid, sint oarecum somer, asa incit degeaba mi se va da nu stiu cit la pensie, pentru ca nu are la ce sa se dea acea jumatate. Pina atunci insa, sa mai existe sisteme de pensie.
Sper ca macar o asigurare privata aveti.
Nici asigurare nu am, desi toata familia ma bate la cap ca ar trebui sa ma gindesc, ca cei 50 de ani sint aproape, dar vom vedea.
Preferati fotografia color?
Nu prefer fotografia color si nu prefer nici fotografia digitala, dar a trebuit sa ma adaptez din mers. Batrinul meu aparat digital cumparat la mina a doua nu are decit vreo doi ani, am lucrat pina in ultima clipa, cit am putut, pe film. Eu cred ca si privitorul, ca si cititorul, trebuie sa fie antrenat, pentru ca nu poti sa faci fotografie alb-negru cu un anumit tip de mesaj daca nu il inveti pe cel care priveste. Este ca o limba straina. Fotografiile acestea color mari si usor turistice sint pentru un abecedar al celor care vor sa se apropie, pentru ca altfel Romania a avut si are fotografi grei, foarte seriosi.
Se vorbeste despre epoca aceasta digitala ca despre un fenomen care a democratizat practic ceea ce numim fotografie. Democratizarea aceasta a adus si mai putina calitate?
Democratizarea a avut doua efecte contrare: unul foarte bun si unul extrem de nefericit. Cel foarte bun este ca oamenii, jucindu-se cu telefoane, au inceput sa isi doreasca aparate din ce in ce mai bune. Iar celalalt, care decurge exact din primul, este ca pe masura ce au aparate din ce in ce mai performante, uita ca intr-o fotografie esteticul, compozitia, planurile, mesajul sint mult mai importante decit o tehnica extrem de avansata. Cu 20-30 de milioane iti poti cumpara un aparat fenomenal.
Degeaba iti cumperi un aparat scump daca il pastrezi pe modul auto.
Exact. Am vazut multi oameni care au niste super device-uri pe care le pun pe auto si trag poze in care taie picioarele, cum sint pozele de calatorie, de concediu, care incep undeva deasupra gleznelor. Poate ca etapa urmatoare pentru cei care tot se joaca de-a fotografiatul ar fi sa faca si un pic de scoala, daca tot sint pasionati.
Spuneati ca v-a ajutat si faptul ca nu ati scris in tara volumul acesta, ci intr-un peisaj marin.
Da, pentru ca este un volum foarte marin. Deci oamenii acestia sint pe un vapor, in jurul lor e apa.
Avem multi asa-zisi scriitori cu debaraua plina cu muraturi si cu citeva sute de exemplare din propriul volum de dat la prieteni. Credeti ca este un specific romanesc vanitatea aceasta de a-ti vedea numele pe o coperta?
Nu cred. Poate la noi este mai dezvoltata decit in alta parte, dar am vazut-o si in strainatate. Si acolo se autopublica. Cred insa ca autorii romani, in totalitatea lor, nu sint inca o voce foarte puternica. Si probabil este si vina editorilor, care nu reusesc sa inteleaga ca unirea face puterea si ca ar trebui sa punem mina de la mina 50 de autori buni din toate generatiile, de la profesori universitari la poeti…
S-a mai incercat cu astfel de liste. E adevarat ca au fost liste de douazeci.
Cred ca listele acelea au fost facute de cineva. Eu cred ca ar trebui sa le faca editorii. Nu stiu cine a facut acea lista de douazeci. Poate nu era atunci momentul sau poate nu a ajuns unde trebuia.
Dar tot nu mi-ati spus: e vreo sansa ca o editura in 2013 sa rateze un autor mare?
O editura mare poate rata un autor mare.
Dar chiar toate?
Eu cred ca autorii buni sint mai timizi. Nu-mi dau seama incotro vreti sa bateti.
Ma gindesc la unii bieti autori care spun ca talentul lor nu este recunoscut din cauza mafiilor literare. Eternul frustrat care ajunge sa-si publice singur cartea.
Pai sa invete de la americani, care isi trimit cartile la 30 de edituri si asteapta. Eu nu stiu de ce dupa 20 si ceva de ani de la revolutie noi tot nu avem rabdare. Credeti-ma ca in 20 de ani de editor si de tot felul de intimplari, cred ca de 50 sau 100 de ori am primit e-mailuri de la oameni care mi-au spus ca sint mai buni decit Poe, Tolstoi si altii. Fiecare era mai bun decit un mare clasic. Nu stiu unde au ajuns manuscrisele astea, pentru ca prin mine nu au ajuns niciodata carti si nici nu cred ca au ajuns prin altii. Deci cred ca aceste talente nerecunoscute vor ramine nerecunoscute. Grav este ca unele ajung sa fie publicate. Sa stiti ca democratizarea informatiei ne omoara pe toti. Adica daca ai pe o masa o mie de carti din care zece sint bune, s-ar putea ca cei care trebuie sa vada acele mese sa nu le observe pe alea zece.
Spuneati ca ati avut pina acum o experienta buna cu lecturile publice, despre care unii cred ca nu s-ar prea potrivi asa pe sufletul romanului, ca doar in spatiul germanic gasesti oameni disciplinati, care au rabdare sa asculte minute in sir un autor.
Am mai intilnit astfel de evenimente in Marea Britanie si in Statele Unite. Cred ca noua ne lipseste ideea de club de carte, de club de cititori de tipul cucoanelor care se intilnesc si, in loc sa tricoteze, discuta despre o carte. La Bucuresti, pe linga lansarea de la Gaudeamus, a fost o intilnire la Carturesti, care este un spatiu special. Acolo am citit din carte si in timp ce citeam am inceput chiar sa ma bilbii pentru ca, atent fiind la cei din fata, mi-am dat seama ca sint foarte concentrati, simt foarte bine. Autorul are sau n-are talent actoricesc, dar fiind textul tau, probabil ca il simti din nou atunci cind il citesti, poate ca reusesti sa transmiti…
Despre poeti se spune ca sint cei mai prosti recitatori ai propriilor poezii.
Dar totusi au foarte multi fani sau reusesc sa stringa un nucleu dur de fani. Poate ca si romancierii ar trebui sa aiba nuclee de astea dure. Ar trebui sa nu cautam tot felul de drumuri infundate si sa mergem pe drumurile verificate de occidentali. Nu stiu de piata franceza, dar cele germana, engleza si americana sigur fac lectura. Am vazut in Statele Unite autori care nu se jenau sa citeasca in fata a zece oameni intr-o librarie.
De obicei aceia fiind platitori de bilet.
Exact asta voiam sa spun. Daca la noi faci o lectura si le-ai cere oamenilor 10 lei, fara sa mai cumpere si cartea, cred ca ti-ai lua injuraturi. Ei, acolo, sint platitori. Iar atunci cind citesc VIP-uri, se ajunge la suprapret. Este o chestiune de respect si de recunoastere. Daca iti place o carte, trebuie sa te duci sa il asculti pe acel autor, sa ii stringi mina si sa ii ceri un autograf. Poate e mult mai usor la carte decit la film. La film nu ajungi sa dai mina cu un mare actor sau cu un regizor. Dar in cazul cartii, cind ajunge in orasul tau, cind se fac faimoasele turnee in America sau in Marea Britanie – autorul cu editorul merg in 20-30 de orase –, oamenii se duc sa-i cunoasca.
E aproape ca la starurile rock.
Exact. Eu nu imi dau seama de ce romanii nostri nu isi doresc sa cunoasca autorii romani. Nu imi dau seama de ce nu-si doresc sa puna mina pe ei.
Pentru ca nu prea sint personaje mondene.
Nu stiu daca trebuie sa fie personaje mondene. Sint personaje si atit. Sint scriitori care citesc si se intilnesc cu oamenii. Iar daca oamenii ii citesc, ar trebui sa isi doreasca sa ii si vada.
Cum ati ajuns sa scrieti un volum de retete de bucatarie?
Imi place sa gatesc si pentru ca nu apucam sa gatesc chestiuni cu foc, faceam salate. Si tot facind salate, aveam prieteni care imi spuneau: „Scrie-mi si mie, ca vine un amic la masa“. Si le-am mai scris, le-am mai dat pe servetele, le-am dictat la telefon… Si mai ales pe e-mail au inceput sa apara niste fisiere pe care m-am gindit sa le string. Acea carte, care a fost si prima, s-a epuizat.
E bine ca totusi nu a fost acela debutul. Ce ar fi scris domnul Manolescu despre aceasta carte?
Nu mi-am pus problema. O trec intotdeauna la CV pentru ca este o tusa mondena, e un pic de piper. Si chiar a avut succes, apropo de ce vorbeam mai inainte, de non-fiction-ul scris de autori romani. Poate ca ar trebui sa scrie fiecare cite o reteta si sa facem o antologie cu ce ne place fiecaruia.
Cartea dvs. Ucideti generalul a fost tradusa in engleza. Ce reactii ati avut?
A fost tradusa in engleza de o editura mica si plina de entuziasm care nu a cerut bani de la nimeni. Am avut o lansare minunata la Londra, etajul 39, intr-un zgirie-nori, cu muzica de camera. Problema este ca doua carti atunci si apoi inca doua pe o piata uriasa, doua nume – Hrib si Arion – care e clar ca nu sint englezesti, cu un buget mic de promovare, nu am rupt norii, nu am rupt nimic. Am vindut cite un pic, cite un pic, poate pina intr-o mie de exemplare. Editorul este multumit. Avem niste recenzii ale unor critici importanti, dar revin la obsesia mea cu 50, nu poti nici macar in piata de crime sa te impui cu citiva autori. Va dau o singura cifra: Islanda are 400.000 de locuitori si 40 de autori de crime fiction care sint tradusi in 20-30 de limbi.
Cazul britanic este unul cu totul aparte. In patria limbii engleze, volumul traducerilor e undeva pe la 18%.
Pot sa va spun ca in anul in care a aparut in Anglia Ucideti generalul, in 2011, traducerile de crime fiction din alta tara decit Marea Britanie au fost de 70 de carti pe o piata de 5.000 de titluri. In zona de crime e si mai mic procentul pentru ca ei domina. Marea Britanie, Statele Unite si piata nordica domina copios.
Ca sa devii globetrotter, e mai buna postura de editor de carte sau de scriitor? Cine are mai multe sanse sa faca inconjurul lumii?
Cred ca editorul. Cel putin din experienta mea, ca editor am umblat mai mult. Pot sa va spun ca am fost si in Africa de Sud. Am fost auditor la primul tirg de carte de la Cape Town pentru ca eram pe o lista a Tirgului de la Frankfurt, iar cei de la Frankfurt auditau prima editie a tirgului de la Cape Town…
Ati fost un soi de observator oficial ca la alegeri.
Exact. A fost o delegatie de vreo 17-18 oameni si am fost foarte rasfatati.
Cum e piata de carte din Africa de Sud?
E in plina dezvoltare. Cred ca sint piete care se dezvolta si vom vedea peste 10 ani o China si o Asie interesante, pentru ca deocamdata sint inca inchistati in ceva de care noi vrem sa uitam, si uitam greu, ei sint inca in plin dogmatism. Cape Town este insa un oras profund cultural. Ca scriitor sper ca de acum incolo sa calatoresc. Mie mi-a aparut primul roman in 2006, iar editor sint din ’93. Deci mai am de recuperat ca autor. Imi doresc sa calatoresc mai mult ca scriitor, nu ca editor.