Liviu Bratescu, directorul Ateneului Tatarasi si moderatorul evenimentului, a deschis seara prin a preciza ca prelegerile au ca scop crearea unui cadru cit mai larg, cit mai deschis de a dialoga cu diferite personalitati iesene si nationale, printre care s-au numarat pina acum scriitorul Liviu Antonesei, istoricul Adrian Cioroianu, dirijorul Michael Beck si altii. Acesta a mai adaugat ca, in viitor, la Ateneu va fi pusa in scena o piesa de teatru pornind de la romanul Sint o baba comunista!, in regia lui Ion Sapdaru.
In continuare, scriitorul Dan Lungu a „pregatit terenul“ conversatiei citind trei pasaje din carte pentru a evidentia temele si stilurile folosite: primul stabileste relatia dintre mama si fiica, plecata la munca in Canada („Nu dupa mult timp ne-a sunat sa ne spuna ca vrea sa se marite. Cu unul Alain. – Alain Delon? / – Hai, mama, chiar asa? Ala e un bosorog… / – Da, tu, dar macar il stie lumea pe aici…“); al doilea prezinta un monolog al batrinei, nostalgica dupa viata din timpul comunismului („Daca as avea jumatate acum din cit aveam atunci… Ce-i drept, atunci nu prea-ti doreai asa multe“); iar al treilea dezvaluie o convorbire telefonica in care fiica isi roaga mama sa nu voteze cu fostii comunisti la viitoarele alegeri („Uite ca mi-am dat arama pe fata, sint o baba comunista, asta este“).
Dan Lungu: „Am scris o carte fara sa stiu c-o scriu“
Autorul a povestit apoi despre cum a scris Sint o baba comunista!. Scrisese deja Raiul gainilor. Fals roman de zvonuri si mistere – una dintre cele sapte carti cu care a debutat programul „Voteaza literatura tinara!“ in cadrul colectiei Ego. Proza“ – si a avut sansa ca la lansarea din Bucuresti, de la Laptaria lui Enache, in sala sa se afle si editoarea Jacqueline Chambon. La propunerea acesteia, romanul a fost tradus in franceza (Le paradis des poules, Editions Jacqueline Chambon). L-a invitat apoi sa scrie la Paris al doilea volum. „Nu ma vedeam in stare, dar mi-am dat seama atunci ca mai aveam in rezerva un proiect despre nostalgia paradoxala dupa comunism“, a povestit scriitorul. La baza acestui proiect a stat de fapt un interviu pentru un studiu sociologic din perioada facultatii, interviu cu „o batrina vorbareata, vioaie: «Sa-ti povestesc ce bine era in comunism!»“. Dan Lungu ne-a marturisit ca nu era pregatit pentru un asemenea discurs nostalgic, nestiind la vremea aceea ca acelasi discurs va sta la baza romanului care acum e tradus in zece limbi. Cartea a scris-o la Paris, unde se descurca cu o bursa de 1.600 de euro pe luna, intr-o camaruta din rue Ribera, atit de mica, incit „daca voiai sa te asezi la masa, sa scrii, trebuia sa stringi patul“.
Fiind „acuzat“ de-a lungul timpului ca romanul ar fi scris pentru occidentali, Dan Lungu a tinut sa clarifice si acest aspect. „Cartea este scrisa sub alt unghi, pentru ca iti schimbi parerea dupa ce stai citeva luni in alt spatiu“, a spus acesta. A recunoscut si ca a fost nevoit sa simplifice putin lucrurile, sa fie pe intelesul tuturor. Autorul a vorbit apoi despre carte ca „obiect cultural“, oferind citeva exemple in sensul acesta. La un moment dat a primit o scrisoare de la o doamna plecata in Italia care-i marturisea ca inainte, cind avea vreo nostalgie fata de comunism, se simtea prost, dar acum, dupa ce a citit cartea, „ma simt mai bine in pielea mea“. In alt mesaj, o studenta plecata in Olanda recunostea ca „am reusit sa-mi inteleg mai bine parintii“. Un profesor de stiinte politice din Bruxelles foloseste romanul la un seminar pentru a le demonstra studentilor ca actul neprezentarii la vot nu este neaparat o renuntare la aparatul democratic, ci o decizie in spatele careia sta un intreg rationament (n.r.: in carte, mama fetei hotaraste intr-un final sa nu se mai duca la vot, fiind prinsa intre propriile-i convingeri pro-comuniste si rugamintea fiicei de a vota impotriva acestora). Scriitorul a mai mentionat in gluma ca pina si anumiti oameni politici din Iasi si-au mai facut cartea cadou pentru a se ironiza unul pe celalalt.
„Alice este purtatoarea punctului meu de vedere“
Cind contura personajul femeii, Dan Lungu avea in urechi vocea, dialogul purtat in ziua interviului sociologic. „Cind pierdeam Nordul, reciteam interviul“, a povestit acesta. Insa, scriind, simtea ca se enerveaza, pentru ca era un punct de vedere pe care nu il impartasea. „Nu-i corect, batrina imi ia toata cartea“, a spus acesta. Asa ca a inventat personajul fiicei, Alice, care este de fapt constiinta autorului. „Alice este purtatoarea punctului meu de vedere. Insa am folosit un personaj feminin si nu unul masculin pentru ca relatia mama – fiica este mai vorbareata, mai apropiata si mai profunda“. A doua modalitate prin care Dan Lungu s-a „razbunat“ pe batrina a fost faptul ca „am lasat-o sa moara pe limba ei – i-am lasat discursul in care se autosubmineaza“.
Dintre parerile pe care le-a primit, autorul a mentionat-o in mod special pe aceea a unui jurnalist neamt care, in viziunea scriitorului, a apreciat foarte bine opera ca fiind „o carte-balama, intre doua generatii, doua regimuri politice, care reuseste sa reconstituie comunicarea intre doua lumi“.
Autorul a incheiat prin a oferi una dintre explicatiile pentru aceasta nostalgie care se regaseste in rindul multor romani. In viziunea lui, multi oameni in virsta nu mai gasesc resurse sa se schimbe in aceasta lume noua care s-a format dupa caderea comunismului, lume care pare sa nu mai aiba loc pentru ei. „Traim acum intr-o societate a tinerilor, iar ei au o nostalgie dupa o perioada in care persoanele in virsta erau privilegiate, o nostalgie dupa virsta de aur personala.“