M-am nascut in decembrie 1947, in orasul Uralsk din Kazahstan (fosta Uniune Sovietica). Mama venea din Polonia, tatal din Basarabia, ca refugiati… Mama era originara din Bialystok si o pianista buna, care a obtinut o medalie de aur la absolvirea Scolii Chopin din Varsovia. Tata era din Basarabia, nascut nu departe de Chisinau. Am si fost acolo de multe ori, in copilarie. Ca tinar refugiat a trebuit sa intre in armata, a fost ranit si a ajuns in spital in Uralsk, unde a intilnit-o pe mama…
Tata nu era muzician, era inginer. Parintii tatei ii spuneau ca va avea un viitor precar daca se face violonist. Iar atunci el si-a spus: „Baiatul meu va fi violonist“. […] Tata calatoarea mult cu slujba si cind aveam cinci-sase ani m-a luat cu el la Moscova, Leningrad si, in cele din urma, am ajuns la Odessa, unde am fost acceptat in scoala lui [Piotr] Stoliarski. M-a lasat singur, intr-o familie straina, timp de doi ani, cu profesorul meu, Arthur Zisserman…
I-ati cunoscut atunci pe muzicienii cu origini basarabene, ajunsi si ei in Uniunea Sovietica? Pe compozitorul M. Weinberg, pe violonistul Yakov Soroker (ulterior cunoscut biograf al lui David Oistrah)?
Mama l-a intilnit pe Weinberg, eu nu, din pacate! Pe Soroker il cunosc foarte bine, din mai multe unghiuri, chiar. Pe drumul spre Moscova, tata m-a dus si la Alma-Ata, sa-l intilnesc pe Soroker; acesta i-a spus: „Fiul dumitale nu are nici un viitor ca violonist. E bun ca amator si din asta nu va iesi nimic“. Slava Domnului ca a spus asa, fiindca in loc sa ramin la Alma-Ata, am ajuns la Moscova, la legendarul Busia [Boris] Goldstein. Atunci, mama si-a amintit ca acesta, la concursul de la Varsovia din 1935, luase premiul trei sau patru, copil fiind, de 12 ani, concurind cu adultii. Toti laureatii au dat apoi concerte, iar la Bialystock au venit in vizita la familia mamei. Si asa mama m-a dus la el. El nu a spus niciodata ca nu am viitor! Asa am ramas la Moscova.
Unui student al dvs. i-ati povestit cum ati cintat Sonata pentru doua vioria lui Prokofiev impreuna cu David Oistrah. Ati studiat si cu el?
Intii am invatat cu Igor, apoi cu David. Am cintat, intr-adevar, Prokofiev cu Oistrah, dar nu pe scena; am cintat cu el si Concertul de Brahms, iar repetitiile au fost conduse de Oistrah. Sint un om fericit ca am avut profesori extraordinari, David a fost o figura legendara si o personalitate fantastica, de necrezut… Nu am petrecut multe ore impreuna, dar imi amintesc de un moment la el acasa, cind am inceput sa cint si ceva nu a fost bine. I-am spus lui David Fiodorovici ca ma duc sa repet acasa, fiindca nu simt inca piesa, iar el m-a oprit, spunind: „Nu, nu! Cinti aici, lucram impreuna“.
V-ati format in anii stagnarii brejneviene, ajungind la maturitate in anii ’70. Ati avut de suferit, asemenea altora?
Am urmat pe rind scoala, Conservatorul, aspirantura… Mai tirziu, am capatat toate titlurile, tinar fiind. Lucru important in Uniunea Sovietica, sa ai multe titluri! Dar, dupa incheierea studiilor, cind m-am casatorit prima oara cu o harfista din Kiev si am vrut sa plecam acolo, un ministru adjunct mi-a spus in fata: „Dupa cheful dumitale, asa ceva nu se poate“. […] Ca sa incerc sa pun in practica si sa dezvolt ideile mele pedagogice a trebuit sa ma duc la Novosibirsk. In timpul celor 14 ani petrecuti acolo am intilnit oameni de foarte buna calitate. Si, fireste, am putut sa fac mai mult decit as fi putut la Moscova, in perioada aceea. Sigur, am avut noroc, la Conservator a fost un director cu care am ramas in contact pina astazi, care a crezut in mine si m-a ajutat. Stiti, atunci cind vorbesc despre timpurile sovietice, daca n-ar fi existat acesti oameni care m-au sustinut, n-ar fi existat Vengerov si altii ca el…
In tinerete ati fost de doua ori laureat al unor mari concursuri internationale de vioara. O data intre cei premiati la Reine Elisabeth, la Bruxelles, a doua oara, premiul al treilea la Concursul Wieniawski. V-ati trimis mereu studentii sa participe la asemenea competitii. Cit de importante sint ele in viata unui tinar muzician?
In Uniunea Sovietica era foarte important sa ai acest premiu. Dar premiul trei pe care l-am obtinut la Concursul Wieniawski a fost problematic. Problema nu a fost insa concursul… In 1972, in Uniunea Sovietica a avut loc o competitie nationala la care s-a decis cine poate sa plece la un concurs international la Viena. Eu am cistigat, dar lucrurile au luat o cu totul alta intorsatura. S-au incalcat toate legile si m-au luat in armata sovietica in loc de concurs. Si nu la… muzica armatei, un an in armata reala, ca recrut! Nici David Oistrah, nici Igor Oistrah, nici Goldstein nu au putut face nimic! Peste cinci ani, la concursul urmator, cind nu mai aveam 24, ci 29 de ani, juriul mi-a acordat premiul trei…
Studentilor mei le spun asa: 1. In principiu, concursurile nu pornesc de pe temeiuri proaste. La unele mari, cum este cel de la Bruxelles, premiile nu se pot imparti… 2. Un concurs nu este un sport! Dar, daca te prezinti cu o atitudine pozitiva, atunci, din nou: 1. Concursul reprezinta judecata de astazi a unui juriu concret; nu judecata de ieri, nici cea de miine. 2. Pentru tineri, astazi, in mod special, nu exista nici o alta cale! Atunci cind presa califica drept geniali, in mod catastrofal, niste oameni care mai au mult pina sa ajunga pe luna, un concurs permite ca intr-un timp dat, printr-un anumit program, un violonist sa dea maximum din el, sa faca maximum de progres. Unul cistiga, altul pierde, citeodata obiectiv, citeodata nu, dar 180 dintre studentii meu au luat premii la concursuri, la Bruxelles, la Paganini, la Jacques Thibaud, Kreisler, Londra!
Un recent articol din presa canadiana vorbea despre un elev al dvs. ca venind din „scoala brutala a lui Zakhar Bron“. Cum comentati acest gen de afirmatie?
Ce inseamna sa fii brutal in munca? Nu am batut pe nimeni! In 1985 sau ’86, am organizat o calatorie in Anglia cu micii mei studenti, cinci la numar: Repin, Vengerov, sNataliat Priscepenko, Konovalov si Madorian; si, de asemenea, prima mea masterclass la Royal Academy [of Music]. Fireste, am urmat principiul meu fara compromisuri, care poate sa para brutal; in revista „Strad“ a aparut atunci un articol bun, dar cu un titlu care, desi pus intre ghilimele, suna ca un banc: „Metodele profesorului Bron sint metodele lui Stalin!“. Altfel, un articol pozitiv. La conferinta de presa care a urmat mi s-a pus intrebarea: „Cum vi se pare titlul acesta?“. Am raspuns simplu: „Stiti, as vrea sa-mi explice autorul articolului ce inseamna democratie in ritm si in intonatie!“.
Imi doresc ca un lucru sa nu fie uitat, si anume ca in meseria noastra nu exista nici o granita pentru a deveni mai bun! Atunci cind cineva crede ca a ajuns la maxim, ca a ajuns la un virf, atunci abia e inceputul! La asta trebuie sa se gindeasca toti cei care vor sa-si dedice viata acestei meserii!…
Exista un secret al succesului pedagogului Zakhar Bron? Care ar fi mesajul dvs. catre tinerii discipoli?
Este greu sa vorbesti despre tine insuti. Dar daca totusi ma intrebati, raspunsul la o asemenea intrebare ar fi acesta: cind un om functioneaza in meseria pentru care are cu adevarat vocatie, atunci poate, intr-adevar, sa obtina ceva iesit din comun. Pedagogie fac toti, dar nu toti stiu sa o faca… V-as da un exemplu, fiind sigur doar de un lucru: in secolele XVII si XVIII, in Italia, in Franta, exista acea generatie de lutieri din care a facut parte Stradivari; atunci cind Stradivari sau altul ca el avea in mina o bucata de lemn, el deja auzea cum va suna [vioara]. Asa si eu, cind vad un tinar talent, in capul meu rasare brusc o idee; nu pot spune de ce…
Mindria mea insa e alta si astazi pot vorbi de ea: despre elevii mei pot sa spun diverse lucruri, toti au un nivel profesional inalt; dar simportant este cat sint absolut diferiti unul de altul din punct de vedere artistic, muzical. Asta a fost ideea mea din prima zi… Principiul meu in ceea ce fac este sa dezvolt cit mai mult personalitatea individuala, dar punind la bazele ei un profesionalism fara compromisuri! […]