Fie ca e o entitate plina de defecte, coafata si aranjata pina pare mama Ilenei Cosinzeana, fie ca e frumusete naturala careia nu-i trebuie prea mult efort sa arate bine, minciuna devine zina zinelor si bunaciunea bunaciunilor atunci cind are expunere si sustinere mediatica. In fapt, minciuna se hraneste cu mijloacele media: e suficient sa intre in produsul unui anumit canal, pentru a aparea, ulterior, pe inca vreo citeva zeci de forme media. Evident, sub forma de „adevar“.
Minciuna mediatica e o pandemie postmoderna: nu omoara fizic milioane de indivizi, precum ciuma neagra sau gripa spaniola, dar le asasineaza simturile tuturor celor care utilizeaza forme de presa deja infectate. Intocmai ca in cazul pandemiilor izbucnite de-a lungul istoriei moderne a omenirii, minciuna exploateaza terenuri virgine: un virus care sufera mutatii gaseste culcus cald intr-un organism nepregatit pentru asemenea „vizite“; de asemenea, se foloseste la maximum de slabiciunile fiziologice ale gazdei sale fara voie, pina ii pune streangul de git.
Exagerez? Sa ne gindim putin la obiceiurile de consum media. Ne uitam, de citeva generatii incoace, la televizor. Mai nou, ne „uitam“ pe Internet. Pe Facebook si pe bloguri. In oricare dintre situatiile date, ni se da un fals sentiment participativ: acela ca noi, utilizatorii, judecam, de buna voie si nesiliti de nimeni, continutul oferit. Ca dintr-un „zap“ scurt putem schimba canalul, ca, folosind un sec „click“, putem inchide o fereastra pe internet. Asa sa stea oare lucrurile? Tehnic vorbind, chiar asa stau. Dar va propun sa ne gindim ce anume ne impinge, in anumite momente, sa inchidem un anumit flux de date. Sa fie slaba sa calitate? Bine ar fi! Tare mi-e teama ca, de cele mai multe ori, alegem sa nu ne mai uitam la un anumit canal TV sau optam sa nu mai citim o gazeta online, pentru ca opiniile emise de acestea nu intra in rezonanta cu ale noastre. Aici apare slabiciunea: ne place sa ne regasim parerile in tot ceea ce consumam. Suprapunem vanitatea cu obiectivitatea. Confundam ciocolata cu informatia. Punem egal intre felul de mincare preferat si opiniile care ne fac sa alunecam, linistiti, in somnul profund.
Minciuna isi gaseste, in conditiile date, un teren fertil. Drogati cu iluzia ca traim in secolul informatiei libere, ingurgitam gogomanii cu fericirea sclavului care nu vede lantul din jurul propriului git, dar tare-si mai admira cusca! Sintem atit de obsedati de zgomotul care acopera datele seci, faptele, incit riscam sa nu mai stim ce inseamna ratiune si discernamint.
Astfel, e perfect posibil ca multe canale media sa fabrice (iar noi sa inghitim pe nemestecate) „stiri“. Unele, pornind de la declaratii care nu au existat vreodata: a se vedea cazul fotbalistului dinamovist ce ar fi spus – dar N-A spus! – ca nu tine cu nationala Romaniei. Altele, mult mai sensibile social, pornind de la amatorismul unor corespondenti dintr-o zona a Vasluiului in care s-a petrecut, vorba unui amic, un caz de „Radio Erevan“: mai multe posturi TV anuntau ca la Pungesti a murit un om (unele dadeau deja doua victime), iar omul, saracul, le strica stirea, traind.
„Mai ramine ca un ecologist sa se casatoreasca, la lumina lunii, cu o fiica a satului, ca sa avem un Avatar romanesc.“ E concluzia amicului pe care l-am pomenit mai sus. Poanta lui nu e departe de adevar. „Adevarul“ pe care ni-l vor livra, cit de curind, canalele media. Ramine ca, macar in ceasul al 12-lea, sa ne manince pe noi nasul pentru minciunile lor.