Cum ai reactiona, peste citiva ani, cind fiica ta, ajunsa la virsta intrebarilor fundamentale, iti va spune: „Tata, vreau sa fiu jurnalist! Ce ma sfatuiesti?“.
Eu incerc sa fiu un om echilibrat. Si cred ca o sa incerc sa ma mentin asa si peste citiva ani. I-as spune sa se gindeasca bine. Pina la urma, cind copilul isi propune ceva, sigur va face. Si mie tata mi-a zis sa ma fac medic, si nu i-a iesit. Mi s-a parut o timpenie. As fi vrut sa fiu milionar acum si sa fac, la aproape 40 de ani, facultatea asta numai ca sa vad cum e. Sa fiu rezident la 43 de ani! Mi-ar placea sa fiu milionar numai ca sa-mi fac materialele mele, sa le pun pe blog, sa le fac cind vreau, cum vreau.
Asa ca, indiferent de ce i-as spune eu, daca va vrea sa se faca jurnalist, sigur se va face. Acum, nu stiu daca as fi cel mai fericit parinte, pentru ca breasla jurnalismului e intr-o oarecare descompunere: filmam putin, montam putin, vorbim mult. De asta, nu stiu daca e cel mai bun domeniu pe care sa ti-l alegi acum. Nu stiu cum va arata peste douazeci de ani. Sper ca va arata mai bine, daca si societatea va arata mai bine atunci. Nu as fi cel mai fericit, dar nici cel mai nefericit parinte, cu siguranta!
Ea face in decembrie patru ani si stie ca mama lucreaza la Antena 3, tata la TVR. M-a biziit intr-un weekend, cind eram cu ea in parc, s-o duc si la mine la birou. Si am dus-o si a zis ca e mai frumos ca la Antena 3. Probabil asa-i spune si nevesti-mii: ca e mai frumos la Antena 3, ca au „calculatoare cu mar“. Asta avem si acasa si i-a placut foarte tare. Nu cred ca un parinte trebuie sa fie nefericit daca al lui copil vrea sa se faca jurnalist. Important e sa vrei sa faci ceva si sa faci bine ceea ce ai ales.
Ai tai cum au reactionat cind te-ai apucat de meseria asta?
S-au impacat cu ideea. Maica-mea ma batea la cap sa-mi dau licenta (absolvise Dreptul la Bucuresti – n.r.), pe care nu mai apucasem s-o fac pentru ca o luasem pe un alt drum. In primul rind, nu mi-as dori sa fiu mama mea. Ai mei mi-au spus ca e prea periculos sa fac asta, ca nu merita sa te joci cu viata ta si nici a altuia. E complicat sa fii parinte. Mi-am dat seama de lucrul acesta in Irak. Cind am iesit de acolo, mama mi-a spus ca a citit toata noaptea, de frica sa nu moara-n somn si sa nu afle daca am iesit cu bine din Bagdad… Atunci am realizat cit de greu e! Altfel, tu iti vezi de meserie, nu iti dai seama cit de dificil e pentru ei: tu stii ce faci, te mai sperii, ti-e mai bine, ti-e mai rau, iar la un moment dat te iei cu treaba. Insa cei de acasa stau si fierb in suc propriu. E complicat. Dar, cu toate astea, n-as putea spune „nu!“, daca Smaranda ar vrea sa faca asta. Daca ai mei s-au impacat cu gindul, cred ca si eu as reusi. Maria, pe de alta parte, e jurnalist ca si mine si ma intelege, daca sta de atitia ani cu mine. Si sper sa ma inteleaga si de acum inainte. Apar probleme cu Smaranda, care intreaba unde trebuie sa ma duc, ce trebuie sa fac acolo unde am deplasare. La lansarea albumului de anul trecut, i-am explicat: „Uite, am fost in Coreea de Nord“. „Da, imi zice ea, Coreea e o tara cu oameni rai“. „Nu, ii zic, oamenii sint buni, dar exista un conducator care ii tine in lesa“… Si se uita la mine si n-o intereseaza, iar din cind in cind mai intreaba: „Coreea aia cu oameni buni sau Coreea aia cu oameni rai?“.
Copiii nu au ipocrizii, vad lucrurile in alb si negru.
Da, ei vad altfel lucrurile, pentru ca sint cu mintea limpede, nu au clisee. Noi ne dam un pas inapoi sa vedem imaginea de ansamblu, functionam dupa clisee, ei nu au chestii din astea si, tocmai din acest motiv, vad de multe ori lucrurile corect.
Ai inceput meseria de jurnalist cu radioul…
Da, eram in clasa a XII-a, DJ la radio, dupa care am lucrat, tot in radio, si la Bucuresti, la 2M+, apoi, dupa un an, am trecut la Tele 7, radioul televiziunii Tele 7 ABC. Dupa aceea, am intrat in televiziune.
Ce te-a facut sa treci din zona asta „benigna“, a radioului, in jurnalismul de razboi, o zona „extrema“, asa cum e ea perceputa de multa lume?
A fost o chestie atit de plata. Plecasera la ProTV Mindruta si altii, iar in redactie la Tele 7 ramasesera citeva locuri libere de reporteri. Si atunci cei de acolo au zis sa ia citiva oameni de la radio. Eu faceam teren, aveam si o agentie de stiri. Si atunci ne-au luat, ne-au dat niste teste, ne-au trimis pe teren. De ce jurnalism de razboi? Pentru ca, in 1996, am ajuns in sudul Libanului. In vremea aia, sudul Libanului era controlat de Israel. Eu ajunsesem insa in zona necontrolata de Israel si mi s-a parut extrem de intens ce s-a intimplat acolo. Faceam stand-up, era sa calc pe o mina, un arab striga la noi, nu intelegeam ce spune pina n-a tipat la noi in engleza… A fost foarte intens tot ceea ce am trait acolo. Ce mi s-a parut interesant e ca, intr-o zona de genul acesta, oamenii sint foarte directi, n-au timp cind sa respecte conventii sociale, de „teatru“. Frica de moarte te face sa fii mult mai deschis. Din punctul de vedere al jurnalistului, oamenii sint mult mai usor de citit, interactionezi mult mai usor cu ei, povestile lor au un grad mult mai ridicat de veridicitate. Acolo, oamenii nu joaca si nu se ascund. Altfel, cind „facem o vorba“ intr-o zona linistita, toti incercam sa parem destepti si frumosi. Cind e vorba de supravietuire, oamenii sint mult mai deschisi. Povestile sint mai concentrate, adevarate, cu mult mai multa emotie. Uita-te la fotografiile facute in zone din astea, care cistiga premiile importante, tocmai pentru ca sint facute in zone care mustesc de emotie.
Cit de mult s-a schimbat meseria asta de jurnalist, din momentul in care te-ai indragostit de ea si pina acum?
A cunoscut o perioada foarte buna prin anii 2000, cind televiziunile investeau foarte mult, raportindu-ne la Romania. E o nisa pretentioasa, care cere specializare, care cere fonduri. E o nisa costisitoare, care a cunoscut o explozie prin anii 2000, iar acum este intr-un regres vizibil.
Unii spun ca are legatura decaderea asta cu momentul 11 septembrie…
Nu, e o prostie, pentru ca si acum se investeste foarte mult in corespondentul de razboi. In Romania este pur si simplu o chestiune economica. Uite, iti dau un exemplu: ProTV-ul nu a mai facut asa ceva de prin 2003, din cauza ca oamenii de acolo si-au facut niste calcule foarte clare, legate de citi bani se baga si citi se scot. Citi sint interesati de politica externa? Nu renteaza economic! A trecut o criza economica peste tara asta, sint mii de someri, iar televiziunile vad extrem de pragmatic lucrul asta.
OK: de ce se intimpla asta cu televiziunile din Romania si nu cu cele din afara?
Pentru ca nu poti sa compari o televiziune din Romania cu una din Statele Unite, care e globala si are o baza de telespectatori de doua-trei miliarde de privitori pe planeta.
Bun, nu o poti compara cu o televiziune globala, facuta intr-o limba globala. Dar in Franta, in Germania…
Pai nici cu Franta nu ne putem compara. Gindeste-te ca ei au o piata de publicitate de 70 de milioane de telespectatori, la noi e de citeva sute de mii… E vorba de bani, de nimic altceva! Jurnalismul de razboi inseamna foarte multi bani, oameni in pregatirea carora investesti foarte mult (asigurari de viata, training-uri), si atunci nu renteaza, in conditiile in care la televizor, in aceasta perioada se vinde cancan-ul. E o usoara manelizare a stirilor. De asta am ales sa lucrez la TVR: din punct de vedere editorial, jurnalul nostru, cu toate pacatele sale legate de politic – se stie foarte bine ca avem o lege de functionare politica –, e cel mai „spalat“ jurnal de pe piata. Si inca un lucru: stiri externe nu vezi decit la TVR. Sigur, cind e tsunami in Japonia, toti dau „stiri externe“. In rest, stiri externe zilnic vezi doar la TVR, facute de o redactie puternica de Externe, cu oameni care se pricep la chestia asta de 10-20 de ani. La Antene, Realitatea, RTV n-o sa vezi asa ceva.
Dar sint astea televiziuni de stiri?
Asa se numesc! Da, sint televiziuni de stiri… adaptate pietei din Romania. Niciodata nu am dat vina pe particular, pentru modul in care arata televiziunea. Oamenii de acolo se intretin: isi platesc salariile, patronii mai vor si profit la final de an, iar ei se adapteaza pietei. Dar nu poti sa le faci o culpa din faptul ca vor sa-si cistige banii. Televiziunea nu a educat si niciodata nu va educa oamenii. Educatia se face in cei sapte ani de acasa, se face in scoala, se face in biblioteca, la teatru, nicidecum nu se face la multiplex sau la televizor! Daca te bazezi pe educatia de mall sau de televizor, s-ar putea sa ai probleme foarte mari. Problema noastra nu e ca avem presa tabloida. Problema noastra e ca avem doar presa tabloida. Drama noastra e ca nu mai avem „presa quality“, iar cei care se intituleaza asa… Cind intri pe paginile lor de net, dai tot peste titluri de genul: „Da click si-o sa orbesti!“. Problema noastra e ca avem un public captiv, fara bani si fara prea multa cultura, care asta cere in momentul asta. Oamenii sint prinsi la televizor, pentru ca asta e cea mai ieftina distractie.
Ii trebuie unui corespondent de razboi o anumita cantitate de „singe rece“?
E o meserie pe care, teoretic, o poate face oricine. O conditie sine-qua-non e sa fii jurnalist civilizat, asta insemnind ca stii sa te documentezi, sa scrii, sa montezi. E o supra-specializare, dar in rest nu cere nimic in plus. Ca jurnalist de razboi, nu esti Rambo. Eu ma stric de ris cind il vad pe Cristian Sabbagh de la Kanal D. Ma doare capul! El nu transmite stiri, el este stirea! In Piata Universitatii, cind l-au dat jos pe Emil Boc, stirea nu era ce se intimpla acolo: stirea era ca el isi rupsese mina! Eu stiu o treaba: cind tu, ca jurnalist, devii o stire inseamna ca ai o problema! Noi sintem oamenii care povestesc si atita tot. Stirea nu e ocazia cu care tu sa-ti arati „talentele“. Dar, uite, unii iubesc chestia asta. Insa, asta nu inseamna ca daca unii se uita la emisiuni de genul acesta, trebuie s-o fac si eu.
Cum iti gasesti linistea dupa o perioada din asta agitata? Militarii sufera de traume post-combat. Voi?
Eu nu am avut probleme de genul acesta. Tine de cum te lasa Dumnezeu. Cred ca exista ceva deasupra noastra, a oamenilor. Noi sintem de multe ori prea aroganti, incit mi-e greu sa cred ca nu e cineva care sa-si rida-n barba din cind in cind. De asta ti-am si zis de Cristi Sabbagh, care face sa para meseria asta una de Rambo. Jurnalistii nu pun mina pe arma, nu se lupta, nu fac karate. Nu sintem supra-oameni. Ziaristii de razboi sint, cumva, niste puturosi, pentru ca, intr-un loc din asta, povestile sint atit de multe, ca te cauta ele pe tine. Totul e sa stii sa le culegi, sa le pui in pagina si sa le trimiti acasa. E greu sa compari efortul asta cu al unuia care sapa, care face anchete.
Dar, ca sa revin: tine de psihicul fiecaruia, de familie, de prieteni. Atit timp cit ai „jucarii“ frumoase, cred ca poti sa sublimezi energiile negative si sa-ti pastrezi capul pe umeri. Nu mi se pare o meserie iesita din comun. E o meserie iesita din nomenclator, alaturi de oricare altele. Si nu cred ca e mai cu mot sau ca trebuie sa fii luptator sau mai stiu eu ce. Tu trebuie sa spui povesti. Firescul vinde cel mai bine, asta le spun mereu colegilor mei. Daca esti natural, daca te incurci, te descurci, daca poti sa povestesti omului, te descurci. Daca l-ai citit pe Petre Ispirescu cind erai mic, poti face meseria asta.
Da-mi voie sa constat ca te „alinti“ putin, minimalizindu-ti importanta de corespondent de razboi. Daca tot e o meserie ca oricare alta din nomenclator, asa cum spui, cum Dumnezeu ai ajuns sa faci interviuri cu niste personaje care nu te-au cautat pe tine, ba dimpotriva?
Nu, nu e o intimplare. Trebuie sa-ti doresti sa fii bun in meseria ta. Intotdeauna mi-am dorit, dar trebuie sa ai si o doza de noroc. Mor cind aud oameni care spun: „Domnule, cit mi-am dorit, cit m-am concentrat, si n-am dormit doua nopti, nici a treia…“. Evident, nimic nu se poate face fara efort. Dar de asta ziceam ca eu cred in divinitate: ca, oricit ti-ai dori, daca nu esti la locul potrivit, in momentul potrivit, unde sa gasesti omul potrivit… Sa gasesti omul care sa te ia in serios pe tine, reprezentantul unei televiziuni mici din Romania, care nu e CNN, care are in spate Departamentul de Stat al SUA, sau BBC, cu Foreign Office, care nu are piata de un miliard de privitori in spate, care il face pe un dictator sa dea un interviu oricind, fiindca se vede pe toata planeta… Da, cind te duci acolo si spui ca esti din Romania, tara care nu e un jucator important in politica internationala, e un pic mai greu. De aceea spun ca iti trebuie si noroc si ca exista si ceva care e independent de vointa ta.
Probabil ca asta este si radacina vizitei in Coreea de Nord: daca nu te tineai de cei de la ambasada lor citiva ani la rind…
Pur si simplu, citiva ani la rind nu am avut cu cine sa vorbesc. Aveau un insarcinat cu afaceri ad-interim, iar discutia a inceput abia cind au avut un ambasador. El a vazut ca vreau sa merg acolo. Omul stia deja ca, atunci cind va avea posibilitatea sa trimita pe cineva la Phenian, exista un nebun care l-a cautat, a baut cafele, ceaiuri cu el… Pe cine a sunat prima data? Pe mine m-a cautat, ca ma stia. Chiar imi povestise, inainte de a pleca, faptul ca mai fusesera pe la el doua-trei televiziuni ce depusesera cerere ca sa mearga in Coreea de Nord. Iar el le-a zis: „Eu il trimit pe omul asta, il stiu, a tras de poarta pe aici, mi-a trimis mail-uri, faxuri…“.
Desi e o intrebare retorica, nu pot sa nu te intreb: cit de mult au contat cameramanii cu care ai lucrat?
Enorm! Se stie ca in televiziune 80% e imagine, 20% – informatie.
Da, dar in Coreea de Nord era sa ramii doar cu 20%…
Catalin e un cameraman extrem de bun, insa e un tip extrem de guraliv si de lipsit de diplomatie. Iar discutiile lui cu ghidul nostru, Ri, erau de multe ori destul de contondente. Ri, evident, lasa de la el, insa tocmai de asta sint savuroase discutiile lor (o buna parte se gasesc in carte – n.r.). De exemplu, Ri ma intreba: „Ai veni cu familia la Phenian?“. Eu imi aprindeam o tigara, ma uitam in tavan si raspundeam: „Cine stie? Eh…“. Ei, Catalin ii spunea: „Du-te ma dracu’, esti prost, cum sa vin cu familia la Phenian, ce-s nebun?!“. Si de aici comicul de situatie. Dar e un operator de imagine senzational, cu care am filmat si in Egipt, si in mai multe zone destul de agitate si cu care ma inteleg bine. Si cel mai important e sa fii compatibil cu omul de linga tine in situatii din astea, pentru ca ultima problema pe care ti-ai dori sa o ai e sa nu te intelegi cu omul cu care stai zile, saptamini la rind si pe care in situatii-limita trebuie sa te bazezi.
„Copiii astia fac ochii mari cind aud ca mincarea se dadea pe cartela“
Are cartea ta si rolul de medicament „anti-nostalgie“ pentru cei care regreta comunismul in Romania?
Da, am vrut sa fac chestia asta. De aceea indemn tinerii sa o citeasca, fiindca noi le facem lor capul mare, spunindu-le ce mai tinem minte. Si noi doi mai putin, ca sintem mici. Dar parintii nostri, bunicii le spun ba ca a fost rau, ba ca a fost bine. Insa unii uita sa spuna ca iti spargeai creierii sa faci rost de mincare. Copiii astia fac ochii mari cind aud ca mincarea se dadea pe cartela! Le zic tuturor: voi va luati ciocolata de la automat, noi colectionam cutii de bauturi carbogazoase goale, in care sa ne tinem creioanele! De ce ar face un om normal chestia asta? E bine ca tinerii sa cunoasca lucrurile astea, fiindca ei vor apara societatea asta de o eventuala dictatura. Si de asta trebuie sa stie ce inseamna dictatura.