In Cutia cu maimuteva prezentati publicului ca un personaj foarte trist. De unde vine atita tristete la un om a carui imagine publica arata cu totul diferit?
Una e activitatea mea publica si altceva se intimpla cind ramin singur cu coala de scris in fata. Altfel ma raportez intr-o carte la aceasta lume, care este uneori greu de suportat, si altfel ma raportez in activitatea de zi cu zi care, desigur, nu iti aduce intotdeauna satisfactii. In aceasta formula de jurnal si memorii, am incercat sa aduc in acelasi loc, sa tin laolalta cele doua dimensiuni: pe de o parte omul care scrie, care pina acum a publicat sapte carti si dupa ale carui scenarii s-au facut sapte filme, pe de alta parte, omul care munceste ca toti oamenii, are o slujba care ii aduce sau nu satisfactii, care traverseaza toata perioada aceasta extrem de agitata a unei societati ce nu se mai asaza. Toate acestea sint destul de obositoare si am incercat sa caut un sens pe hirtie, dar si elementele care sa lege cele doua lumi astfel incit sa nu ma destram.
Ati publicat sapte carti si ati scris scenariile a sapte filme. Si totusi, in carte, va declarati nemultumit de dumneavoastra, afirmati ca v-ati irosit. De ce credeti ca v-ati irosit?
Tema volumului acesta este tocmai teama de irosire intr-o societate care te inghite, care practic isi risipeste energiile pe tot felul de lucruri marunte, care tin de azi pina miine, dar care poimiine nu mai au nici o importanta si pentru care s-au consumat foarte multe patimi. Iar pe acest fond e greu sa construiesti. In carte, luind inapoi povestile pe care le-am scris, personajele pe care le-am construit, colaborarile cu regizori ca Pintilie, Pita, Gabrea, am incercat sa le rememorez astfel incit sa le gasesc un numitor comun. Si l-am gasit in destinul omului marunt, al omului obisnuit, al omului nascut intr-o societate care nu-i da cine stie ce sanse, dar in care nici el nu se da batut. Chiar si atunci cind pierde, el isi joaca cartea, vrea si el ceva bun de la viata. Exista o anumita linie comuna intre toate aceste proiecte ale mele, anume preocuparea pentru oamenii care pierd, pentru oamenii care nu conteaza, pe care societatea ii inghite, ii risipeste. Sigur ca preocupindu-te de lucruri din astea nu poate sa iasa o carte foarte vesela. Dar poate sa iasa o carte foarte lucida, o carte care se citeste usor, dar care pica greu.
Realitatea e abordata in volumul dumneavoastra dintr-o perspectiva destul de sumbra, poate prea sumbra. Poate ca nu e chiar asa, poate ca romanii se descurca.
Da, poate ne caracterizeaza aceasta descurcareala pe care am cautat-o si la personajele mele. Unii se descurca pe metru patrat, fac afaceri pe picior care uneori merg, alteori nu. Dar pe ansamblu aceste lucruri nu duc prea departe, adica ne trezim mereu cam de pe unde am plecat. Desi dam impresia, inclusiv noua, ca alergam foarte mult, foarte multa energie se consuma in gol, constructia pe termen lung e foarte greu de realizat si de aici tema la care revin, aceea a irosirii intr-o lume destul de greu de suportat. Nu e o lume prietenoasa, e o lume adesea primejdioasa.
Ati fost presedintele CNA timp de cinci ani. Inevitabil, in jurnal, care acopera ultimii trei ani ai mandatului dumneavoastra, dezvaluiti si informatii din culisele institutiei. Nu se intimpla acest lucru la prea scurt timp dupa ce ati parasit aceasta functie?
Asta este o intrebare care apare de fiecare data cind apare un volum de memorii. Nu as insista asupra acestui capitol. La noi evenimentele se succed cu asa viteza, incit daca astepti foarte mult se perimeaza si nu mai prezinta nici un fel de interes. Dar nu este o dimensiune asupra careia sa insist, pur si simplu fiind vorba de viata mea, este si slujba mea acolo, dar nimic mai mult.
Totusi, unele aspecte pot fi privite ca rafuieli cu cei din jur, spuneti acum ce nu ati putut declara ca presedinte al organismului de reglementare al audiovizualului.
Nici vorba. Sint lucruri care au facut parte din viata mea, ele nu reflecta, daca vreti neaparat, o realitate obiectiva, ci una subiectiva. Lucrurile au fost prezentate nu neaparat asa cum au fost, ci asa cum m-au marcat. Dar nu este o carte despre CNA.
E adevarat, dar cei care vor cumpara aceasta carte o vor face si pentru ca va stiu din aceasta postura institutionala.
Eu ma bazez pe cititorii care vor mai mult decit atit. Si vreau sa ma intilnesc cu acei cititori interesati de destinul unui om care scrie si in care se pot regasi mai usor decit intr-o postura pasagera prin care un om trece prin viata. Deci contez mai mult pe cei interesati de profunzimea lucrurilor, decit de o slujba pe care am incercat sa o indeplinesc cit mai corect. Si care nu mi-a adus intotdeauna satisfactii.
Scrieti asta in Cutia cu maimute, ca nu v-a adus satisfactii. Dar tot in carte scrieti ca nu ati vrut sa renuntati la functia de presedinte al CNA. De ce nu ati vrut?
Nu am renuntat si dintr-un sentiment al datoriei, pentru ca eu am crezut in ce am facut acolo, dar in acelasi timp si din constiinta faptului ca este foarte greu sa traiesti din scris. Intr-o tara care face citeva filme pe an, e foarte greu sa crezi ca poti sa traiesti din scenarii, de exemplu. Iar scriitori profesionisti, la noi, care sa traiasca numai din scris sint foarte putini. Cred ca face parte din conditia autorului sa aiba si o alta profesie, o alta meserie. Si poate chiar din conditia romanului, care intr-o perioada de tranzitie a fost nevoit sa se adapteze la foarte multe meserii. Lucru care nu se intimpla intr-o societate asezata, unde regula este sa te pregatesti foarte bine pentru o profesie pe care sa o faci din ce in ce mai performant. Romania, iesind din comunism intr-un moment in care eu aveam sub 30 de ani, a generat un altfel de destin. Nu vreau sa ma iau pe mine de exemplu, dar eu am terminat geologia in comunism, am fost repartizat la o mina de carbuni in Valea Jiului, mi-am facut stagiul acolo, dupa care am reusit, odata cu revolutia, sa lucrez in presa scrisa, apoi in audiovizual, am fost corespondent BBC, pe urma am trecut in televiziunea publica, am facut emisiuni, am condus o redactie. De acolo, am trecut la guvernul Conventiei Democratice, ca purtator de cuvint, unde am fost remarcat de presedintele Romaniei Emil Constantinescu, care ma si cunostea, pentru ca ii fusesem student, si am trecut purtator de cuvint si consilier la presedintie si de acolo la CNA. Deci iata un traseu destul de sinuos, de accidentat si, daca vreti, intr-un fel tipic pentru toata aceasta perioada foarte agitata de tranzitie, eu incercind in tot acest timp sa imi vad si de scris, de carti, de filme, de lucruri care ma interesau mult mai profund. Sigur ca pe undeva exista o intilnire intre cele doua dimensiuni, pentru ca, de exemplu, viata pe care am dus-o in Valea Jiului s-a transformat ulterior in filmul Prea tirziu si in cartea cu acelasi titlu. Si asemenea lucruri se mai repeta de-a lungul carierei mele. Perioada Constantinescu se regaseste in volumul Purtatorul de cuvint.
De ce ati simtit nevoia sa scrieti din nou un jurnal, dupa ce in urma cu un deceniu ati mai publicat o serie de memorii in Purtatorul de cuvint?
In general, eu scriu in perioadele in care simt o apasare mai mare. Ma refer la aceasta formula de jurnal. Pe undeva incerc sa stochez pe hirtie fragmente de viata inainte sa se risipeasca de tot. Imi dau seama ca se poate intelege ceva mai mult din acestea decit daca le lasi sa dispara pur si simplu si sa treci la altceva. In asemenea momente de mare incarcare pentru mine, poate si neputind sa ma concentrez pe alt gen literar, neputind sa traiesc intr-un roman sau intr-un scenariu bun de scos in lume, poate ca este un refugiu intr-un gen mai usor, sa spunem, intr-un gen la limita literaturii, care presupune aceste insemnari diurne, dar care trebuie sa transmita totusi ceva. Eu asta am incercat in aceasta carte, ca punind la un loc elemente din viata mea, inclusiv familiale, probleme de serviciu, contexul socio-politic, filmele la care am lucrat, sa iasa o lume coerenta, care este lumea mare in care ne miscam cu totii, dar si lumea mea subiectiva.
Jurnalul incepe din ianuarie 2010. Ce s-a intimplat in acea luna?
Nu are nici o semnificatie momentul. E doar capatul unei acumulari, s-au tot adunat niste lucruri, a aparut presiunea interioara care a dus la acest mod de descarcare pe hirtie.
Esenta cartii este ca dumneavoastra semanati cu personajele din filmele dumneavoastra. Tot asa, va declarati un luptator, dar si o persoana depasita, in acelasi timp.
Aceasta este esenta. Eu insa ocupindu-ma in scenariile mele de personaje care pierd lupta, dar nu cedeaza niciodata. Incepind de la acelasi procuror din Prea tirziu, care era un om obisnuit confruntat cu o situatie neobisnuita. El a venit sa ancheteze niste accidente in mina si descopera niste crime in serie. Porneste o ancheta sa gaseasca criminalul si descopera pina la urma un sistem criminal, care aduce oamenii in stare de animalitate. Ei bine, acel procuror se confrunta cu un sistem urias, in fata caruia nici nu are vreo sansa, care duce lupta si o pierde. Dar simplul fapt ca el nu renunta, ca duce lupta, este elementul optimist din carte si din film, care ramine ca element comun in toate proiectele mele de mai tirziu. Inclusiv in acest jurnal.
Faceti si politica in volum, dezvaluiti aici opiniile dumneavoastra politice, spuneti ceea ce nu puteati spune ca presedinte al CNA. Ati folosit scrisul pentru defulare?
In public nu ma manifest politic, dar ginditi-va ca acesta era totusi un jurnal personal, in care fiecare are dreptul sa fie asa cum este.
Dar nu v-ati temut ca unii oameni va vor reconsidera activitatea dumneavoastra institutionala, deciziile pe care le-ati luat la Consiliul Audiovizualului?
Fiecare e liber sa se raporteze la carte cum poate si cum crede. Eu ma simt liber ca in jurnalul meu personal sa insir lucrurile asa cum le doresc eu.
Exista si doua momente „delicate“ in volum. In primul, descrieti o discutie telefonica cu H.-R. Patapievici, in care acesta cearta CNA si ii ia apararea lui Traian Basescu. Al doilea se refera la numirea unui membru in Consiliul Audiovizualului. Dumneavoastra doreati o persoana, iar Mihai Razvan Ungureanu, primul ministru de atunci, spune ca aceste numiri ii vin in plic, prin urmare decizia nu-i apartine.
Eu am avut o colaborare foarte buna cu ICR (al carui presedinte a fost H.-R. Patapievici – n.r.), o carte de-a mea a fost lansata si sustinuta de ICR la Tirgul de Carte de la Torino, indiferent de o discutie sau alta. M-as referi mai putin la acest moment. Cit despre al doilea, eu am incercat sa aduc intr-un fel sau altul in CNA oameni care sa nu provina din mediul politic, mai degraba jurnalisti sau din societatea civila, care ar fi dus la o mai mare independenta a Consiliului. Uneori am reusit, alteori nu.
Ce s-a mai intimplat dupa terminarea jurnalului? Scrieti ca lucrati la un nou scenariu despre un soldat care pleaca in Afganistan. Ati mers mai departe?
Da, lucrez. Intr-un fel este o continuare a ceea ce am facut, in sensul de a incerca sa proiectez in afara Romaniei destinul unor personaje nascute si urmarite de nesansa aici. Sint personaje care vor sa sara peste umbra lor, sarind peste frontiere. Si o sa vedem in ce masura este posibil. Este si o incercare de a depasi lumea noastra, atita cita e, si de a duce aceste personaje in lumea mare. Aici apare o falie intre lumi, in care aceste personaje risca sa cada.
Din opera dumneavoastra, reiese ca aceasta cadere e inevitabila.
In principiu, nimeni nu poate sari peste umbra lui, dar asta nu inseamna ca omul nu e liber sa incerce.
Smochinul ca simbol al luptei vesnice
Va descrieti familia ca un refugiu. Dar este un refugiu care dispare, odata cu timpul, oameni din jurul dumneavoastra au disparut.
Este un refugiu care e din ce in ce mai precar, in sensul ca oamenii mai in virsta din familia mea la care am tinut ne-au parasit. Si casa in care eu am copilarit s-a inchis. Si sigur ca atunci cind vezi cum la un moment dat ajungi sa dai pina si gainile unor vecini, sa iti dai si ciinile, sigur ca este dureros. E un loc care m-a ajutat multi ani sa trec peste multe, un loc unde am scris foarte multe din ce am creat, pentru ca acolo ma puteam regasi.
Smochinul a supravietuit?
Era un smochin pus de tatal meu, care si-a dorit foarte mult sa calatoreasca. La un moment dat, fara explicatii, tata a sadit un smochin la Filipestii de Padure, care teoretic nu avea nici o sansa sa supravietuiasca. Si este un copac care de multe ori ingheata, dar primavara se ridica din nou din pamint. Practic, nu apuca sa rodeasca, dar face citeva fructe in fiecare an. E, daca vreti, si o forma de expresie a unei vesnice incercari de a face mai mult decit teoretic ti s-a ingaduit.