Cind am inchis Negru si rosu, primul gind nu mi-a fugit inspre atmosfera sau personaje, ci, poate paradoxal, inspre dvs., incercind sa-mi dau seama cum a decurs documentarea. Cit de dificila este misiunea unui scriitor in recompunerea unei perioade pe care n-a trait-o, ba mai mult, pe care a cunoscut-o initial din istoria fabricata de comunisti?
E un punct de discutie interesant. Si ma bucura faptul ca se observa munca de documentare. In afara faptului ca e vorba de o epoca pe care nu am cunoscut-o direct, am mai avut de-a face si cu doua teritorii pe care nu le cunosc, Transnistria si Odessa. Pentru ca nu am vrut ca lipsa documentarii sa fie „pricina de poticnire“ in citirea romanului, am cautat, de pilda, inainte de a urca personajul in tren, pe unde mergea linia ferata in Transnistria, pentru ca voiam ca totul sa corespunda. Am vrut sa elimin cit mai mult, in cadrul general al romanului, contributia fictiunii. Sa fie un roman fictional-documentar. Am cautat, apoi, organizarea teritoriala a Transnistriei. Am avut prieteni carora le-am cerut opinia in cadrul documentarii. Si, apoi, i-am rugat sa citeasca manuscrisul si sa imi atraga atentia la inexactitati istorice. In primul rind, e vorba de istoricul Viorel Achim (a carui culegere de documente despre deportarea in Transnistria a fost sursa istorica principala), care a citit cu multa atentie totul si mi-a facut sugestii excelente, semnalindu-mi toate inadvertentele posibile, de Dumitru Botan, fost ofiter de armata, pentru ceea ce tinea de organizarea armatei in perioada de referinta. Intr-un singur loc nu am respectat strict realitatea istorica: Centrul National de Romanizare (care a existat, desi, dupa cum suna, pare absurd, acum!) nu a avut structura de conducere militara, cum am scris eu, ci una civila. Cu Odessa a mers mai greu, dar am reusit sa-mi fac o imagine care, in mod esential, sa nu contravina imaginii celor care au fost acolo. Acum pregatesc santierul pentru o carte in care documentarea va fi si mai aspra. O carte a carei actiune se intimpla, in buna parte, in Israel. Unde am fost deja in predocumentare de trei ori. Fara documentare iti lipsesc stilpii constructiei. Chiar si in cazul primului roman, Lindenfeld, am fost de doua ori in vizita pe ruinele satului si am citit multe pagini despre istoria svabilor.
Banuiesc ca nu este atit de importanta epoca in care e plasat romanul Negru si rosu. Este ea doar un pretext, care ii da personajului posibilitatea sa se desfasoare in toata splendoarea sa, ce nu are neaparat legatura cu perioada istorica aleasa?
Va contrazic. Nu mult, dar va contrazic. E foarte importanta epoca in care se intimpla romanul pentru ca ea poate explica mult din comportamentul personajului. Sigur, oameni care-si ascund identitatea, si-o mistifica, exista de cind lumea si probabil ca vor mai exista (fac o paranteza de actualitate: ati aflat, probabil, ca „istoricul“ Kurt Treptow, condamnat pentru delicte sexuale la Iasi, si-a facut aparitia in statul Nevada cu alt nume, cu responsabilitati politice si cu biografie „imbunatatita“?) Revin. Crizele de identitate, fuga de identitate, recalibrarea identitara se manifesta in epoci istorice specifice, cu accente pe puritate etnica. Iar epoca maresalului Antonescu este un trist, tragic exemplu in acest sens. Citesc, acum, cartea Ierusalim. Biografia unui oras de Simon Sebag Montefiore, unde am gasit o observatie foarte interesanta: intr-o anume perioada a stapinirii grecesti, tinerii evrei din Ierusalim urmau cursuri la o scoala greceasa unde faceau exercitii fizice goi, iar pentru a parea egali grecilor, isi adaugau preputuri false pentru a-si ascunde identitatea religioasa data de circumcizie. Pina la urma, problema identitatii e una a relatiei dificile dintre aparenta si esenta.
Am avut sentimentul ca regasesc in cartea dvs., pina la un punct, un personaj cu indoieli ce par asemanatoare cu ale lui Bologa din Padurea spinzuratilor. Evident, doar par…… Sint momentele dificile din istorie, ca razboaiele, „fertile“ pentru scriitor ca sa gaseasca decupaje mai potrivite in construirea personajelor sale?
Mental, una din referintele mele la atmosfera de razboi este si Padurea spinzuratilor, o carte pe care o socotesc extrem de puternica. Citarea lui Rebreanu ma onoreaza! Pendularea aceasta intre doua mize ale existentei poate sa-l apropie pe Giorgian Nicolau de Apostol Bologa. Razboaiele intre armate fac fertile si razboaiele duse pe frontul interior al personajului. Orice conflagratie te aliniaza pe frontul unor indoieli, sovaieli interioare. Adunarea sub un drapel, indiferent de cit de just pare el, fragilizeaza emotional si obliga la o rapida coagulare identitara. Apoi, apropierea mortii pe care o presupun razboaiele face personajele mai vulnerabile la analiza propriei vieti. Un personaj se contruieste pe timp de razboi mai rapid decit pe timp de pace. In fond, in razboi fermentul constructiei este evetualitatea mortii in lupta care urmeaza.
Este Georgian, personajul principal, copia tuturor defectelor romanesti si genul de individ din cauza caruia s-au intimplat multe istorii nenorocite in ultimii 60-70 de ani?
Ce mult as dori sa va pot da un raspuns sincer! Cu nume spuse in clar. Asa ca va dau o jumatate de raspuns sincer: da.
V-am pus intrebarea de dinainte, fiindca am o vaga banuiala ca ati construit personajul dupa chipul si asemanarea unor contemporani, care inca mai sint printre noi…
„Care prin tigani se inteleg si altii“, cum spune Budai-Deleanu. Am avut in vedere, nu ca infatisare, dar ca tipologie psihologica, sa zic asa, cel putin doua persoane, dintre care una traieste si astazi, si inca bine. Si mai spune ca a avut un bunic grec. Cealalta, din care am luat ca model mai mult, nu mai traieste. Cameleonismul (care la Georgian este voluntar si involuntar in acelasi timp) este regele vietii publice de la noi, in buna masura. Impostura cladeste castele, cariere, doctorate etc. Trecutul unor personaje, asa cum apare el in biografiile lor, e mai dinamic decit prezentul. In trecutul nostru, al romanilor, nimic nu e batut in cuie!
Cite scrisori de amenintare ati primit pina acum, fiindca ati „indraznit“ sa faceti un portret fara botox al lui Ion Antonescu?
Niciuna! Si asta chiar ma ingrijoreaza! Nici fanatismul nu mai e ce a fost! E drept ca noua mea adresa postala nu e foarte cunoscuta!
A ajuns publicul suficient de matur sa inteleaga altfel istoria care ne-a fost „servita“ timp de atitea decenii? Ma refer aici la publicul care are exercitiul lecturii si, teoretic, pe cel al privitului in oglinzi nedeformate.
Cred ca asa e, si asta e imbucurator. Dincolo de masa celor pe care nu-i prea intereseaza istoria, exista o categorie de tineri care „reviziteaza“ perioada comunista, in primul rind, sint sensibili la manipulare, referintele istorice ii pasioneaza. Unul dintre putinele semne bune, tineretul nespalat pe creier, activ intelectual, care nu-si cumpara diplomele. Si care nu lasa speranta sa agonizeze, o reanima cu pricepere. Cred (inca mai cred) ca Romania va fi o tara in regula atunci cind vor ajunge la putere cei care n-au fost nici macar pionieri.
Radu Cosasu spunea recent ca autoironia este o calitate din ce in ce mai rar intilnita. Lipsa acestei trasaturi poate fi o explicatie pentru perioada confuza pe care o traim? Va intreb si ca scriitor, si ca jurnalist…
Ca practician al umorului si servitor al ironiei nu pot decit sa fiu de acord cu aceasta explicatie. Asa e, umorul a fost inlocuit, adesea, de un fel de bascalie rautacioasa. Ironia si fiica ei buna, autoironia, au fost inlocuite de injuratura. Dar de asta nu e vinovata numai confuzia valorilor din societatea noastra (chiar si confuzia nonvalorilor, daca vreti). Traim, planetar, un avint pseudodemocratic, in care falsa egalitate face ca negrul si albul sa fie confundate, obligate sa fie egale. Cind de Craciun, de pilda, e mai prezent in imagistica publica pinguinul decit Iisus, ma scuzati, nu prea mai sint multe de spus. Astazi daca esti barbat, alb, crestin, esti deja condamnat de toti militantii studiilor de gen.
De ce nu ati revenit in presa, dupa ce ati plecat consul in Franta?
Voi parafraza o poveste cu un preot dintr-o bisericuta italiana care a fost intrebat de cardinalul aflat in trecere de ce nu a tras clopotele in cinstea sa. Preotul a spus ca ar putea gasi citeva zeci de scuze, dar o spune pe singura valabila: Biserica nu are clopot! Asa si eu, nu am revenit in presa din mai multe motive. Il spun pe primul: nu am avut unde! Nu m-a chemat nimeni inapoi!
Pare putin atipica retragerea dvs. din zona supraexpusa a media, din moment ce ati fost, atitia ani, si o imagine importanta a „Academiei Catavencu“ si, mai demult, a Divertisului. Nu mai aveti chef sa iesiti in lumea asta a presei si a divertismentului?
Am avut parte de glorie cam cit am vrut. Si nu mi-a folosit la mare lucru. Am ales sa acord importanta visului meu de scriitor. Am ales exilul voluntar pentru ca, in fond, orice scriitor traieste ca un exilat, chit ca e printre ai sai, chit ca locuieste in tara straina. Acum pot sa am parte de ceea ce foarte frumos spunea poetul Eugen Suciu in volumul sau de debut: „Bucuria anonimatului“. Daca lucrurile se vor mai linisti (desi nu cred!), as vrea sa fac o emisiune de divertisment cultural, daca vreti, cum a fost pe TVR 1 „Lumea citeste“. Pina atunci, particip la emisiunea „Lumea scrie“!
Seamana Lindenfeld, personajul colectiv despre care ati scris acum aproape zece ani, cu ceea ce se petrece acum in presa romaneasca? Multi jurnalisti au plecat la „mai bine“, „satul“ acesta risca sa moara…
Satul presei romane e tot mai pustiu, aveti dreptate. Asta pentru ca se suprapopuleaza satul planetar al internetului, pe de o parte, iar pe de alta parte, pentru ca acea confuzie a non-valorilor face lumea sa creada ca Mihai Gadea e un om bine intentionat. Ca sa nu mai dau alte nume. Pentru a reconstrui credibilitatea presei trebuie o resturatie a demnitatii personale. Care se face greu, daca nu imposibil, in vremuri de saracie. Am avut sansa sa traiesc in presa romaneasca in cei mai frumosi ani ai ei. Nu o spun cu nostalgie, ci cu amaraciune.
Citi „Georgieni“ ati cunoscut in deceniile de experienta in presa?
Destul de multi, si cam toti au ajuns bine, se dau pe la televizor, au masini tari, iar mercurialul lor e cu multe zerouri. Ei fiind primul dintre aceste zerouri. Ca sa fac putin haz de necaz.
„Istoria se repeta, doar invinsii se schimba“
Fiica-mea e nascuta cu citeva zile mai devreme decit dvs. si cu 55 de ani mai tirziu. Vreau sa-i arat interviul asta peste vreo 20 de ani. Am de pe acum sentimentul ca tot in „pacatul“ scrisului va cadea. Ce i-ati spune unui copil care va trai, probabil, in aceeasi istorie cu a mea si cu a dvs., sa faca?
Au spus-o altii inaintea mea: iubeste si fa ce vrei. I-as spune fiicei dvs. ceea ce i-am spus si-i spun fiului meu: mergi pe drumul tau, increde-te in valorile cu care a ajuns omenirea pina aici. Nu da onestitatea pe nimic. Istoria se repeta, doar invinsii se schimba. Numara-te la invingatori!