„Intalnirea“ noastra este pur electronica. Nu te cunosc, nu ma cunosti. Nu iti pot observa ticurile verbale, gesturile, ezitarile. Nici nu stiu daca mai ai barba sau nu, ca in pozele de pe net. Ceea ce facem noi acum este un interviu adevarat?
Dar ce e acela un interviu adevarat? Toate interviurile folosesc prezumtia de autenticitate, dar intotdeauna exista control, prudenta, strategie… In fond, orice interviu e un pact: intervievatorul intreaba ce se poate intreba, intervievatul raspunde cu ce se poate spune. Ideal e ca un interviu sa obtina mai mult decat se asteapta intervievatorul si/sau mai mult decat crede ca ofera intervievatul. Diferenta esentiala dintre interviul electronic si cel luat fata in fata este timpul de reactie. Nu e important ca am barba si ca mi-o mangai cand vorbesc, ci faptul ca dispun de mai mult timp sa fiu spontan, inteligent si adevarat. Asta ne face pe amandoi sa aratam mai bine.
Ma intriga raportarea ta la acest gen jurnalistic. Si, de asemenea, o afirmatie care m-a cam enervat: „oralitatea poate juca feste“. Care mai este rolul reporterului, in conditiile astea, in care se lasa „la mana“ prazii sale, care ii impune sa omoare spontaneitatea?
Cand am afirmat – in apararea mea, tocmai acordasem un interviu pe reportofon – ca oralitatea poate juca feste ma refeream la faptul ca unele afirmatii spontane pot ramane ambigue, pe cand in scris poti revizui/reformula in sensul claritatii si conciziei, poti chiar elabora si ingriji spontaneitatea. Nu toti pot fi spontani si oricum eu nu pun atat de mult pret pe spontaneitate, care poate fi doar amuzanta.
Am facut zeci de interviuri vreme de peste un deceniu si in toate felurile posibile: consemnand in timp real cu pixul in agenda, inregistrand pe caseta audio (inclusiv la telefon) sau cu reportofonul digital, prin email (trimitand rand pe rand intrebarile, nu toate odata, construind astfel un dialog). In Ce-a vrut sa spuna autorul exista interviuri luate in toate aceste forme, dar pe care nu le tradeaza, caci nu e deloc evident in ce fel a fost luat un interviu anume!
De aceea eu spun ca nu sunt esentiale mediul si tehnica prin care este luat interviul, asa cum nu sunt atat de importante nici macar intrebarile. Am luat suficient de multe interviuri incat sa ma conving ca uneori si cele mai banale sau mai neinspirate intrebari pot primi raspunsuri memorabile, asa cum foarte multe intrebari inteligente pot fi irosite primind raspunsuri dezamagitoare. Eu cred ca valoarea unui interviu o dau alte cateva lucruri: disponibilitatea intervievatului de a se confesa, inteligenta si calitatea acestuia de a fi spiritual si profund si, nu in ultimul rand, poate chiar o conditie pentru cele enumerate mai inainte, increderea inspirata intervievatului de cel care pune intrebarile. Conteaza, fireste, si documentarea, si priceperea intervievatorului de a-si descoase subiectul, dar asta nu e suficient intotdeauna.
„Nu cred ca a sta fata in fata cu cel intervievat este, in sine, un avantaj.“ Nu e un avantaj pentru cel care ia interviuri, fiindca misiunea lui e mai grea, sau pentru beneficiar, pentru cititor?
Aceste afirmatii trebuie judecate de la caz la caz. Unii scriitori nu sunt spotani, asta ca sa nu spun ca se exprima greu sau rau – or, in acest caz cu ce se alege, cititorul!? Cu o suita de afirmatii banale, greoaie, confuze sau cu raspunsuri monosilabice… Uneori faptul ca nu exista eye contact poate ajuta in sensul dezinhibarii, al unei relaxari ce intretine sinceritatea si care, mai ales, faciliteaza formularile limpezi, chiar frumoase. Multi scriitori nici nu accepta, de altfel, sa raspunda pe viu, pentru ca nu se pot concentra, se blocheaza si prefera sa se exprime in ritmul lor in scris. In procesul interviului, asadar, distanta poate avantaja confesiunea, asa cum intr-o terapie cel care sta lungit pe canapea nu-l priveste in ochi pe cel caruia ii povesteste.
Dar, fireste, sansa, placerea si chiar experienta de a sta fata in fata cu scriitorul, de a te conversa cu el la o cafenea sau la el acasa, de a-l urmari in propriul mediu, astea nu vor fi inlocuite niciodata de nimic. Numai ca personalitatea oamenilor, dar, mai ales, timpul, geografia si chiar resursele financiare pot sta impotriva acestor experiente. Mi-ar placea ca o revista sa-mi poata plati biletul de avion si cazarea pentru a veni la Iasi sa-l intervievez pe Emil Brumaru, de pilda, la el acasa si poate chiar timp de cateva zile.
Dar mai e ceva. In epoca retelelor de socializare in care fiecare se exprima peste tot, natura interviului s-a schimbat ea insasi. Am facut dialoguri si prin YahooMessenger, acum si cu ajutorul FB-ului, iar odata, neavand legatura de net, am trimis intrebari si prin SMS…
Mi-am propus sa te enervez, macar de la distanta: de ce consideri interviul „mai apropiat de critica literara decat de jurnalism“? Putem face interviuri si cu semianalfabeti, si cu curve, si cu puscariasi, in general, cu oameni care trebuie sa aiba doar calitatea de „personaj“ si pe cea de povestitor cu har, pentru a fi considerati „subiecte“ care spun o poveste.
Fireste ca poti intervieva pe oricine, chiar si pe cei care nu au o poveste, am facut-o eu de cateva ori, dar afirmatia mea se referea strict la interviurile literare/culturale, care sunt speciale si nu seamana cu nimic. De pilda, interviurile politice sunt niste confruntari in sine, care folosesc tactici si strategii, unde spontaneitatea, reactiile de moment, slabiciunile celuilalt sunt esentiale pentru ca acel dialog urmareste insasi penetrarea discursului diplomatic si obtinerea unor afirmatii/informatii clasificate sau doar de ordin personal si care pot avea repercusiuni majore – cum se intampla, spre exemplu, in filmul Frost/Nixon. Interviul politic este o forma de interogare publica, pe cand cel literar/cultural este mult mai personal, este o forma de confesiune, iar cand folosesti intrebarile in scop hermeneutic atunci da, il apropie de critica literara.
Pentru orice critic literar posibilitatea de a adresa direct intrebari unui scriitor e o mare oportunitate pentru ca-i ofera acces la o perspectiva artistica privata. Se crede ca un critic literar, dat fiind ca prin natura meseriei analizeaza si da verdicte, le stie pe toate si ca e foarte sigur pe abordarea si discursul lui critic. Exista o prezumtie de siguranta, autosuficienta si orgoliu in ceea ce-i priveste pe criticii literari, dar, cel putin in cazul meu, asta nu se confirma. Pe mine ma intereseaza foarte mult ce cred scriitorii despre recenziile mele la cartile lor. E vorba nu de confirmare, dar de un necesar si foarte fertil dialog intre creatia artistica si receptarea critica.
Eu nu-i cred pe acei scriitori care spun ca nu-i intereseaza ce se scrie despre cartile lor (sunt niste ipocriti fie si pentru ca am putut verifica aceasta presupusa atitudine de indiferenta a lor pe propria mea piele), asa cum nu cred ca pe critici nu-i intereseaza deloc feedback-ul la receptarea lor critica. Si criticii literari au dileme si, uneori, asta chiar e recomandabil, caci e un semn de deschidere. Pe mine ma bucura de fiecare data cand am ocazia sa vorbesc cu un scriitor despre cronica pe care am facut-o cartii lui (din pacate, putini sunt dispusi sa o faca) si uneori, daca e cazul, chiar admit, oricat de mult mi-ar displacea, faptul ca lectura mea a fost poate improprie sau limitata si ca, in cele din urma, a neindreptatit cartea. E inevitabil sa se intample si acest lucru. In arta nimeni nu e infailibil.
Intuiesc deja un raspuns la intrebarea de mai sus: una e sa faci interviu cu un scriitor, alta, cu un „om simplu“ sau, cum afirmai undeva, cu un politician. Totusi, nu intervievatorul este cel care trebuie sa conduca discutia?
Nu neaparat. Un interviu trebuie sa se plieze pe subiect, intrebarile trebuie sa fie compatibile cu personalitatea celui intervievat, care de cele mai multe ori el conduce discutia, prin timpul acordat, prin ce alege sa raspunda, prin felul direct sau evaziv in care o face, prin concizie sau prin digresiuni, prin tonul neserios sau disponibilitatea de a se confesa ori de a risca sa faca anumite afirmatii…
A doua curiozitate pe care o am, pornind de la intrebarea anterioara: asezandu-i aprioric in categorii, nu riscam noi, intervievatorii, sa cadem in capcana propriilor noastre impresii despre personaje? Poate unul din cinci sau zece intervievati se „developeaza“ altfel decat il consideram noi, inainte de a-l cunoaste…
Se intampla si asta si atunci poti resimti satisfactia descoperirii. Eu mi-am revizuit de mai multe ori parerea despre anumiti scriitori dupa ce i-am intervievat, dupa aceasta experienta de a pune intrebari – pentru ca e o experienta in sine.
Cat de mult sunt interviuri si cat de mult sunt dialoguri intalnirile tale cu scriitorii din Ce-a vrut sa spuna autorul?
Sunt, invariabil, interviuri, intrucat intrebarile mele sunt directe, iar eventualele comentarii, accidentale. Am tot interesul sa-i las pe ceilalti sa se exprime fara ca eu sa intervin prea mult. Ca o completare la cele spuse mai sus, nu cred ca intervievatorul trebuie sa-si faca prea simtita prezenta. Cu putine exceptii, cele in care simt nevoia de a detalia intrebarea sau de a contextualiza, intrebarile mele sunt clare si concise. Dispretuiesc interviurile cu intrebari de jumatate de pagina in care intervievatorul tine sa se puna in façon si vorbeste mai mult decat interlocutorul sau. Spune-mi cat de lungi sunt intrebarile tale, pentru a-ti spune cat de mult te placi sau cat de inteligent te crezi!
Care este motivul datorita caruia preferi acest gen jurnalistic? Iti place sa-i auzi si – pe unii dintre scriitorii cu care ai vorbit – sa-i vezi in viata lor reala?
Da, imi place sa iscodesc, sa descos, sa trag cu urechea, sa arunc o privire prin usa intredeschisa. Sunt foarte curios, ma intereseaza (aproape) orice si fiecare interviu este pentru mine o oportunitate de a afla in primul rand ce vreau eu de la respectivul scriitor. Intrebarile sunt mai intai ale mele (sunt curiozitati personale), si abia apoi ale celorlalti cititori (de interes potential).
Esti un critic literar atipic, in sensul bun, care prefera confruntarea cu omul, nu doar cu numele de pe coperta. S-ar schimba ceva in felul de a face critica, daca mai multi profesionisti ar merge pe filosofia ta de a cunoaste „mediul“ despre care povesteste?
Nu neaparat. De fapt, nu stiu. Poate ca interesul meu in ceea ce priveste mediul vine si din faptul ca eu nu mi-am dorit niciodata cu adevarat o cariera de critic literar, ci una de scriitor si, astfel, m-am simtit mai apropiat de scriitori decat de critici. De altfel, n-am publicat carti de critica literara sau eseu si nu mai predau literatura de ani buni. In schimb, am publicat poezie, travel si, in curand, proza.
Facem parte din aceeasi generatie, oameni care si-au gasit in „Dilema“, in timpul liceului, un loc unde „se respira“. Cat de mult te-a influentat dupa aceea, fiind acolo, in redactie, un om de calibrul intelectual si jurnalistic al Titei Chiper? Stii ca nu am ales intamplator numele dansei, apropo de interviu…
Din pacate, Tita Chiper nu era printre dilematicii pe care-i urmaream pe vremea cand citeam „Dilema“ in liceu (Radu Cosasu, Zigu Ornea si Alex Leo Serban erau favoritii mei), apoi a murit inainte ca eu sa ajung in redactia „Dilemei“ si nu pot spune ca m-a influentat in vreun fel. De altfel, Tita Chiper practica un cu totul alt tip de interviu, cel de personaj. Insa Magdalena Boiangiu, unul dintre cei mai inteligenti oameni pe care am avut onoarea sa-i cunosc, a fost un model real pentru mine si am invatat multe de la ea, in cuvantul careia credeam cel mai mult si a carei parere o asteptam cu cele mai mari emotii. M-am temut intotdeauna de ochiul critic al Magdalenei Boiangiu, si resimteam aproape fizic frica de a o dezamagi. Cand a murit am fost realmente devastat. Pana atunci nu realizasem ca relatia profesionala trecuse in ceva ce semana cu dragostea.
„Unii scriitori n-au vrut sa apara in carte, pentru ca le-am facut recenzii (cvasi)negative“
Care au fost criteriile de selectie a interviurilor din carte?
In primul rand, rezistenta in timp, caci unele interviuri nu-mi mai pareau suficient de interesante dupa 5-10 ani, erau datate sau nu erau atat de substantiale pentru a fi reluate in volum… Apoi, unii scriitori pur si simplu n-au vrut sa apara in carte pentru ca intre timp le-am facut recenzii (cvasi)negative si s-au gandit ca astfel se razbuna pe mine (apropo de scriitorii care sustin ca nu-i intereseaza parerile criticilor), alti scriitori n-au avut timp sa-si reciteasca interviurile si sa-mi trimita update-ul… Insa si editura mi-a impus o limita de pagini. Fac interviuri de peste zece ani, s-au strans vreo 50, nu le puteam oricum publica pe toate, am selectat doar 27 incercand sa pastrez, cat de cat, un echilibru intre genuri (poeti vs. prozatori) si intre generatii.
Se gasesc acolo si oameni despre care ti-ai schimbat perceptia urmarindu-le confesiunile, scriitori pe care ii asezai, inainte de a-i cunoaste, intr-un „sertar“ si pe care i-ai mutat, dupa aceea, intr-altul?
Recunosc ca unii mi-au devenit mai simpatici sau i-am respectat si mai mult dupa ce i-am intervievat, dar aceste glisari de perceptie nu au fost semnificative. In primul rand pentru ca ma intereseaza totusi mai mult opera lor.
Marius Chivu in turneu
In perioada 11 martie-9 aprilie, Marius Chivu, cronicar literar, scriitor si traducator, se va intalni cu cititorii din tara cu prilejul aparitiei volumului Ce-a vrut sa spuna autorul (Polirom, 2013, colectia „Ego. Publicistica“) si a antologiei Best of: proza scurta a anilor 2000 (Polirom, 2013). Program de evenimente:
– SIBIU: marti, 11 martie, ora 17.00, la Libraria Humanitas „Constantin Noica“ (Str. Nicolae Balcescu nr. 16). Marius Chivu in dialog cu Radu Vancu. Fragmente din proza scurta a lui Sorin Stoica in lectura lui Marius Chivu.
– BRASOV: miercuri, 12 martie, ora 18.00, Libraria Carturesti (Piata Sfatului, nr. 20 – Muresenilor spre Schei). Vor participa: Andrei Bodiu, Adrian Lacatus. Eveniment organizat in parteneriat cu Facultatea de Litere, Universitatea „Transilvania“ din Brasov si sustinut de Librariile Carturesti.
– TIMISOARA: vineri, 4 aprilie, ora 19.00, Libraria Carturesti (Str. Mercy nr. 7). Vor participa: Robert Serban, Radu Pavel Gheo. Eveniment sustinut de Librariile Carturesti.
– IASI: miercuri, 9 aprilie, ora 18.00, Libraria Carturesti Palas (Str. Stefan cel Mare si Sfant nr. 1 A). Vor participa: Dan Lungu, Florin Lazarescu, Nicoleta Munteanu. Eveniment organizat in parteneriat cu revista „Alecart“ si sustinut de Librariile Carturesti si Muzeul Literaturii Romane Iasi.
FOTO: Ioana Birdu