Ce v-a atras atentia la filmul lui Fred Zinneman, facandu-va sa doriti un remake?
Au fost doua elemente. In primul rand, structura lui narativa mi s-a parut foarte buna, chiar daca filmul mi se pare azi putin imbatranit (structura cred ca a fost mai buna ca la mine pentru ca am acum senzatia ca am schimbat si unde nu era cazul), iar al doilea element a fost unghiul emotionant de abordare, care mi s-a parut foarte nimerit pentru un film pe un subiect atat de violent. Filmul lui Fred Zinneman trata despre lagarele de concentrare intr-o vreme cand nimeni nu vorbea despre ele si, vazandu-l, am fost inspirat sa fac un film despre Cecenia, pentru ca nu stiam cum sa fac acest lucru, mai ales dupa The Artist. Filmul lui Fred Zinneman mi-a oferit un punct de acces in melodrama intr-un mod foarte emotionant.
Intr-adevar, parca ati schimbat cu totul macazul.
Am coprodus si coscris un documentar despre genocidul din Rwanda, si am coprodus un documentar despre Revolutia Portocalie din Ucraina, asa ca as putea spune ca preocuparea mea e si nu e noua. In plus, sunt o fiinta umana, nu imi petrec toata viata facand glume si incercand sa fiu dragut. Asta e personalitatea mea, asa sunt eu. Cred ca mai dificil imi e sa infatisez munca oamenilor, sa o fac accesibila. Ce a mai fost dificil pentru mine a fost sa imi asum faptul ca pot face un astfel de film. Mi-a fost greu ca regizor sa abordez un subiect atat de serios si am incercat sa fiu corect si respectuos cu el, ramanand corect si respectuos si cu mine insumi. Adica sa fiu exact si precis, dar sa fac cinema.
La conferinta de presa ati spus ca unul dintre motivele pentru care ati facut filmul a fost istoria familiei dumneavoastra.
Chiar am spus asta? Vin dintr-o familie evreiasca polonezo-lituaniana si, pentru mine, figurile cele mai emblematice ale celui de-al Doilea Razboi Mondial sunt, asa cum le spune in franceza, „les justes“, adica acei oameni care, nefiind evrei, au salvat viata evreilor. Mi se pare emotionant gestul de a salva alti oameni, mai ales cand el nu vine dintr-un reflex identitar. Mi-am spus ca oamenii acestia mor in indiferenta si ca, daca viata m-a rasfatat, pot incerca sa fac ceva pentru ei acum.
De ce spuneti ca v-a rasfatat? Credeti ca nu ati meritat succesul pe care l-a avut The Artist?
Nu incerc sa fiu modest si sa spun ca am meritat sau ca n-am meritat. Cu The Artist am vrut doar sa fac un mic film, dar ecoul lui a tot crescut si faima lui a devenit tot mai mare.
Asta v-a speriat?
Nu cred. Mi se pare o nebunie si prefer sa nu imi pun aceasta problema, dar succesul neasteptat al lui The Artist mi-a permis ca, dintr-odata, sa pot face orice film doresc.
Schimband registrul, ce credeti ca pot face institutiile internationale referitor la problema pe care o evidentiati in film, pentru ca sugerati ca nu fac fata?
In primul rand vreau sa spun ca nu sunt om politic sau vreun teoretician al geopoliticii. Sunt doar cineast si filmul meu e despre fiinte umane. Chiar si soldatul rus e o fiinta umana. Filmul il arata ca pe un om obisnuit care, treptat, se transforma in razboinic. Eu nu am legitimitate sa spun ce ar trebui sa faca Natiunile Unite. Dar ceea ce vedem, de fapt, e ca aceasta organizatie nu reuseste sa opreasca uciderile in masa, adica ceea ce ar trebui sa faca. Natiunile Unite ar trebui sa garanteze pacea peste tot in lume, dar acest lucru nu se prea intampla.
Credeti ca e din pricina birocratiei?
N-as intra in detalii.
S-ar putea spune ca personajul feminin central (n.r.: interpretat de Bérénice Bejo) prefera sa salveze un singur om decat pe toti.
Nu am vrut sa sugerez asta. E drept, la inceputul filmului oamenii sunt doar numere pentru ea, desi e interesata de politica. Nu are iubit sau copii, relatiile cu familia sunt mai degraba distante. Treptat, ea isi pierde iluziile descoperind ceva afectiv si mult mai personal legat de implicarea ei.
Naratiunea urmareste doua cercuri – tanarul rus care intra in armata, respectiv baietelul cecen si cecenii. Mi se pare insa ca ceva scartaie in partea cu Natiunile Unite si Uniunea Europeana. Ceva le lipseste acelor personaje.
Va referiti la personajele interpretate de Annette Bening si Bérénice Bejo? Cred ca inteleg ce vreti sa spuneti. De obicei, cand un film occidental vorbeste despre astfel de subiecte, trebuie sa foloseasca niste actori care sa atraga finantari. Deci ai nevoie de actori occidentali, dar, ca sa-i obtii, iti trebuie o poveste cu personaje puternice, deci construiesti aceasta poveste pentru acesti actori americani sau europeni care se duc intr-o tara indepartata si vei avea o poveste in care intriga e concentrata pe acesti americani sau europeni, iar personajele din acea tara indepartata devin parte din peisaj. Eu n-as face asta din considerente morale. Cred ca atunci cand o tara trece printr-o criza grava, ca Cecenia sau Bosnia, europenii sunt doar martori. Criza reala li se intampla localnicilor. Am vrut sa respect acest lucru, de aceea eroina, interpretata de Bérénice, cand se duce sa-i ajute pe acei oameni, are la inceput dificultati sa se implice. Nu e vorba despre povestea ei, povestea ei se construieste lent. Inteleg ca poate e mai neobisnuita aceasta abordare si ca ati fi preferat o femeie cu o poveste mai puternica, cu un iubit sau care se indragosteste de un soldat, habar n-am.
Cum au decurs filmarile? Nu ati lucrat de asta data cu animale, dar ati avut un copil in distributie si ati filmat intr-o tara straina, Georgia.
Se spun multe despre ce nu ar trebui sa faci cand faci un film. Printre altele, sa nu lucrezi cu animale si cu copii, dar in precedentul meu film era un caine pe care toti l-au iubit, iar acum am lucrat cu mare placere cu acest copil, Abdul Khalim Mamatsuiev. Ne-am si imprietenit si sunt mandru sa am un prieten de 9 ani. Pentru mine a fost important sa am un copil in film, pentru ca filmul vorbeste si despre rezistenta si despre cum poti continua sa traiesti dupa o trauma majora cum e razboiul. Copiii sunt mult mai puternici ca noi pentru ca se pot adapta la o multime de situatii – de pilda, pot invata foarte usor limbi straine. Ca sa ma intorc la intrebare, filmarea a fost dificila pentru ca totul era dificil: se vorbeau cinci limbi straine pe platou, lucram si cu actori neprofesionisti, si cu copii, si cu sugari, am avut si animale (foarte multi caini). Georgia e o tara mare si frumoasa, dar nu e obisnuita cu o productie ampla; am stat sase luni acolo – deci, din punct de vedere logistic, totul a fost greu. Din punct de vedere personal a fost si mai greu, pentru ca nu imi era foarte clar cum sa reprezint violenta, moartea, uciderile, cruzimea, exodul, suferinta. Aceste lucruri nu sunt usor de recreat.
Baietelul din film e georgian?
Nu, e cecen.
Cum i-ati explicat personajul? E uluitor!
Am povestit cu el si cu unchiul care il creste pentru ca nu mai are parinti (tatal nu stiu cum a murit, iar mama a plecat). De fapt, am inceput prin a-i da unchiului scenariul tradus in rusa, dupa care el m-a intrebat daca stiu sigur ce vreau sa fac, am spus da, iar el mi-a zis ok, o sa faca rolul. Ca sa-l ajut, le-am spus celor din echipa sa nu il trateze ca pe un mic actor francez. Copilul asta traieste intr-un sat din munti. Daca oamenii ar fi fost prea draguti cu el, ar fi putut uita ca trebuia sa se intoarca in munti odata filmul terminat si ar fi fost dificil pentru el. Dar e extrem de bine construit, zambeste tot timpul, e un copil vesel, iar acum doua zile la proiectia de gala era super-fericit intr-un mod foarte simplu. E un copil bun, iar unchiul il creste bine. Asadar, lucrurile au mers cu el mai bine decat ma asteptam. Ne-am inteles foarte bine si am avut si niste jocuri care au functionat intre noi. La inceput nu-i placea cand il puneam sa planga, asa ca i-am dat bomboane, dar il enerva, si dupa o saptamana i-am spus: „Daca plangi, iti dau 5 lari, adica vreo 2 euro“. „Chiar?“, si atunci si-a dat drumul. Stiam ca poate plange, pentru ca a plans la casting. Acest truc a fost o modalitate foarte eficienta de a-l determina sa inceapa sa joace, iar la sfarsitul filmarii si-a luat un joc electronic din banii pe plans. Era amuzant ca, dupa ce plangea, radea la mine asteptand sa-i dau banii promisi.
Daca locuieste intr-un sat, inseamna ca n-a fost probabil niciodata la cinema.
Cred ca au totusi internet. Eu i-am spus „tanarul DiCaprio“, dar nu stia cine e DiCaprio. Sau nu i-a pasat, dar faptul ca nu stia nimic despre cinema mi s-a parut perfect pentru ca astfel a avut acces foarte simplu la actorie.
Ce documentare ati facut pentru personajul soldatului rus? Cum l-ati gasit pe cel care il interpreteaza, Maksim Emelianov?
Am facut o documentare aprofundata. Poti gasi multe marturii si rapoarte in textele Annei Politkovskaia, de pilda, dar sursa principala pentru acest personaj e o carte scrisa de Arkadi Babtchenko si care se numeste in franceza La couleur de la guerre. El descrie, de pilda, zilele in baraci, iar noi am filmat intr-o cazarma din Georgia unde inca exista echipament rusesc. Pentru rolul lui Maksim, la inceput am cautat un actor in Georgia, dar nu m-a convins nimeni, asa ca am inceput sa cautam in Ucraina unde am gasit cativa actori foarte buni. Stiam ca actorii rusi sunt valorosi, asa ca am facut un casting si la Moscova unde am vazut cam 40 de actori cu varste intre 20 si 30 de ani. Rezultatul a fost uimitor. Oamenii astia chiar sunt foarte buni! Ceilalti soldati care joaca alaturi de Maksim sunt unii ucrainieni, altii rusi.
Ce credeti ca ii determina pe oameni sa reactioneze in mod diferit la fictiune si la documentar?
Cred ca e vorba de empatie.
Dar de ce oamenii au mai putina empatie pentru viata reala?
De pilda, daca un soldat bate un alt soldat, intr-un documentar vei vedea un soldat batand un alt soldat, dar intr-un film de fictiune il poti arata ca pe un tip obisnuit mergand pe strada alaturi de prietenul lui, fiind arestat pentru ca fumeaza marijuana si apoi, prin propria lui decizie, devenind soldat. Iar apoi ajunge sa bata alt soldat. Dar tu stii ca in urma cu 20 de minute era un baiat obisnuit. Asta creeaza empatie pentru ca fictiunea iti permite sa creezi povesti personajelor, un background. Poate de aceea nu empatizati cu personajul lui Bérénice. N-am vrut sa creez un background pentru ea pentru ca acest gen de oameni sunt acolo ca sa-i ajute pe ceilalti, nu sa-si spuna propria poveste, nu ca sa zica: „Stiu ca e un razboi aici, dar prietenul meu a fost foarte mitocan cu mine si ne-am despartit“. Mi s-ar fi parut neelegant, asa ca m-am rezumat la functia acestor oameni. Am cunoscut niste jurnalisti rusi in aceasta dimineata si, drept sa spun, mi-a fost putin teama de reactia lor, dar filmul le-a placut, li s-a parut chiar o capodopera. Cred ca dintre toate filmele care vorbesc aici despre rusi, s-ar putea ca al meu sa fie singurul care sa nu fie o caricatura si singurul care il trateaza pe acel om ca pe o fiinta umana. Am vrut sa-i tratez si pe ceceni ca pe niste fiinte umane – desi sunt considerati teroristi, consider ca sunt oameni ca toti ceilalti. Cecenul din film e si el, intr-un fel, o victima, chiar daca ucide.
E adevarat ca urmatorul dumneavoastra film il veti filma in SUA?
Da, si va fi o comedie!