– Fragment –
M-a fascinat, de cand ma stiu, felul in care imaginea se combina cu entitati fie concrete, fie abstracte pentru a contribui la nasterea sensului. In anii ’70 si ’80 m-am ocupat cu oarecare insistenta de legatura dintre cuvant si imagine in poezia anglo-saxona, pe urma studiilor, atunci in voga, ale lui Umberto Eco, Grupuluiμ μ, René Lindekens si ale multor altora, cu aplicatie asupra creatiei unor mari poeti precum Ezra Pound, William Carlos Williams ori Charles Olson. Privind retrospectiv, imi dau seama ca acest interes, cu juvenile ifose de savant, nu era decat amplificarea mirajului nascut de banda desenata, aliment cultural cu care m-am hranit saptamanal incepand cu o frumoasa zi din vara anului 1965 (aveam unsprezece ani) si mult pana dupa varsta „normala“, cand astfel de lecturi nu mai intra in obisnuintele unui intelectual presupus evoluat.
Sporadic, „citesc“ benzi desenate si azi, dar niciuna din lecturi nu are prospetimea si persistenta primei intalniri cu o revista peste care am dat din intamplare, intr-un magazin de ziare de pe strada Eminescu din Arad, la o suta de metri de casa noastra de atunci. In mod curios, nu resimt aceeasi atractie fata de benzile desenate cu texte in engleza. O dovada ca mintea mea se intoarce la un strat mai adanc al perceptiei, unde imersiunea trebuie sa contina cat mai multe din ingredientele si contextul „placerii initiale“. Or, franceza a fost, in acest sens, vehiculul decisiv.
Frontispiciul revistei mi s-a intiparit in memorie pana in cele mai mici detalii: trei litere groase, cu contur negru, colorate diferit: P in rosu, i in ocru, f in albastru. Punctul de pe i era o bulina mare, in interiorul careia se gasea inscriptia: „Vaillant, le journal de sPift“. Pagina era completata de cateva casete care istoriseau povestea eroului titular, cainele colorat in galben-maroniu, sortit sa traiasca o viata plina de aventuri. „Vaillant“ era, dupa cum urma sa aflu, atat numele anterior al revistei, cat si al entitatii care o publica, editura Partidului Comunist Francez. Asa se explica si faptul ca o tiparitura din „odioasa lume capitalista“ putea fi gasita si la chioscurile din Romania lui Ceausescu. Ani in sir, Pif avea sa fie un prilej de bucurie saptamanala, inceputa in dimineata zilei de miercuri, cand pandeam incordat sosirea masinii postei, si continuata cu citirea si recitirea pagina cu pagina si episod de episod a celor patruzeci si opt de file. Ele semnificau tot atatea ferestre spre o zona radical diferita de cenusiul vietii din jur.
In scurta vreme, titlul publicatiei a fost redesenat, cele trei litere fiind colorate in rosu. Conceputa ca o succesiune de planse de sine statatoare si de episoade care se intindeau pe parcursul mai multor saptamani sau chiar luni, revista continea si un „récit complet“, o povestire de douasprezece pagini avand drept protagonisti nume care sunt demult parte a galeriei mele de eroi: Robin des Bois (varianta franceza a haiducului englez Robin Hood), Davy Crockett (celebrul „rege al frontierei salbatice“ din America veacului al XIX-lea), Bob Mallard si Puchon, doi aviatori de-un curaj nebun, Jacques Flash, jurnalistul capabil sa devina invizibil. Dupa cum vedeti, figuri cu nume (si atitudini!) anglo-saxone, ceea ce unui pro-american aproape predestinat ca mine (ar trebui sa invoc multe istorii de familie, dar nu e locul s-o fac) si admirator, inca de atunci, al „britanicitatii“ ii facea o enorma placere.
Li se adaugau, tot cu statut de vedete, les Pionniers de l’espérance, doua cupluri multinationale de exploratori ai spatiului, Nasdine Hodja cel „insesizabil“ (balcanicul nostru Nastratin) si, in povestiri cu „va urma“, cowboy-ul Teddy Ted. La intervale rare, aparea si un marinar desprins parca din povestirile lui Robert Louis Stevenson, Le Cormoran. Evoc aici doar sectiunile desenate in stil clasicist-traditional, aproape hiperrealist, fara sa uit insa personajele „comice“, precum Arthur, „fantoma justitiara“, les As, un grup de copii ce treceau dezinvolt si isteric dintr-un bucluc in altul, Pif, catelul-titular, si partenerul-inamic, motanul Hercule, si, mai ales, Gai-Luron, cainele-filozof, cu o expresie impasibila intiparita pe chip, si promotorul unui umor sec, deloc galic.
Revista era gandita in asa fel incat sa-i seduca atat pe copiii din clasele primare, cat si pe cei deja trecuti de pubertate. Benzile „comice“ li se adresau celor mici, „aventurile“ – adolescentilor. N-a fost insa deloc limpede cine erau destinatarii unei benzi desenate ce-si facea debutul in numarul 58 din martie 1970 (pus in vanzare pe 1 aprilie). Cu un an si ceva inainte, revista se transformase radical, publicand doar „povestiri complete“, renuntand asadar la traditia – glorioasa – a „seriilor serializate“. Editorii intuisera, probabil, ca lumea intra intr-un alt fel de timp, mai putin rabdator, unde evenimentele se consumau instantaneu, fara rest. Omenirea se grabea, pasind accelerat spre un destin enigmatic si contradictoriu, al carei singur vector sigur era (si a ramas) viteza. Si viteza imaginii.
Fara sa fie anuntata pe coperta (nici macar pe pagina a doua, dedicata de regula comentariilor si auto-comentariilor), noua banda desenata demara in tromba, cu publicarea, in numere succesive, a doua episoade de cate douazeci de pagini, in alb si negru. Eroul nu intra tocmai pe usa din spate (prima pagina a episodului servea, de fapt, si drept reclama), dar nu puteai sa nu te gandesti la o anumita precipitare, ca si cum irumperea sa in lumea dominata de eroi precum Rahan, Loup-Noir, Dr. Justice si ceilalti i-ar fi luat prin surprindere chiar si pe editori. Seria, initiata intr-un moment cand revista atinsese un tiraj enorm, purta numele personajului principal, Corto Maltese, identitate afirmata oarecum ezitant de respectiva pagina-afis.
Mi-au atras atentia, din prima clipa, doua lucruri: stranietatea desenului – departe de „perfectiunea realista“ a planselor unor maestri precum R. Marcello (graficianul lui Dr. Justice, medicul care lucra pentru Organizatia Mondiala a Sanatatii), M. Sièvre (care preluase de la duoul Lucien Nortier/Christian Gaty seria Robin des Bois), André Chéret, autorul lui Rahan. Si limbajul: textele erau lungi, divagante, pline de referinte culturale sau ezoterice. Drept urmare, episoadele nu mai erau povestea unui sir de intamplari insolite, a unor fapte riscante, a unor peripetii spectaculoase, ci naratiunea aproape onirica a unei meditatii cu accente cinic-sentimentale despre viata, prietenie, tradare, miracol si moarte. Doar incidental, noua banda desenata evoca energia tumultuoasa a aventurii.
Corto Maltese i se infatisa cititorului – inca de la prima caseta – asemenea unei Pallas Athena ivita din urechea lui Zeus, cu insusirile si trasaturile perfect conturate: cinic, arogant, ironic, longilin si lenes. Eroii de actiune – dominanti in revista – primeau o contrareplica de anvergura. In contextul in care insasi ratiunea de a fi a publicatiei era sa transpuna ideologia – pe jumatate basm, pe jumatate sminteala – a comunistilor francezi intr-o perpetua lupta a fortelor Binelui contra Raului intruchipat de dusmanul traditional al stangii: capitalul, bogatul, burghezul profitor, Corto Maltese reprezenta parca iesirea din canoanele Razboiului Rece, renuntarea la confruntarea oarba. Personajul venea cu o salutara doza de indiferenta fata de conventii. Afisa un je m’en fiche-ism metodic, un individualism pronuntat si o sadica placere de a sfida. Detesta solemnitatea si vorbea cu directetea omului ce nu are nimic de pierdut si nici de castigat din interactiunea cu lumea. Parea dincolo de timp si de spatiu – o prelungire amorfa si intriganta a uniformei marinaresti.
Cei doi ani si jumatate de evolutie in paginile revistei s-au dovedit insa, la mijlocul anilor ’70, o neasteptata rampa de lansare pentru personaj. Publicarea, la Editura Casterman, a albumelor care contineau, cronologic si tematic, cele douazeci si unu de episoade gazduite de Pif au garantat intrarea protagonistului in noua mitologie, in curs de consolidare, a epocii. La cativa ani dupa ce plecase de la Pif pe usa din dos, Corto Maltese lua cu asalt, album dupa album, librariile europene, instituind una dintre cele mai frumoase povesti culturale cu pirati cinici si sentimentali, cu femei exotice si primejdioase, cu zane concupiscente si elfi intriganti, cu agenti ai raului obligati sa cedeze sub presiunea sentimentelor nobile si a aspiratiilor inalte, cu savanti deghizati in aventurieri si, mai ales, cu un marinar-filozof in care vibreaza intreaga tensiune a spiritului creator in neostenita si zbuciumata cautare de sine.