Foarte critic, cel mai critic. Si trebuie sa-si asume pozitia critica si sa si-o explice. Sint intotdeauna chestiuni de context care intervin intr-o judecata critica, dar eu consider ca nu ar trebui sa se intimple asa, pentru ca nu are sens sa judeci cu duble standarde. A existat, de exemplu, o perioada in filmul romanesc, in momentul in care era cu un picior in groapa, cind daca aparea cite un film rezonabil aveam tendinta sa-l ridicam in slavi invocind bucata aceea de fraza perversa: "Pentru un film romanesc este OK “. Acest tip de indulgenta ar trebui sa dispara si, pe undeva, poate ca a si disparut. In general, cind vorbesc despre film, de oriunde ar fi el, ma intereseaza prea putin truda, bugetul, valorile de productie, numele regizorului. Ceea ce ma intereseaza e produsul finit, pe care il judec exact cum ar trebui, fara sa ma las influentat de nimic. Aceasta e, pina la urma, cea mai justa judecata de valoare pe care o poti da unui lucru, nefiind implicat. Sigur, ca si multi alti colegi de-ai mei din generatia tinara, ii cunosc pe foarte multi regizori tineri de la noi, cu unii dintre ei sint chiar prieten, iar aici intervine cliseul ca intr-un prieten nu dai niciodata. La fel de bine insa, exista un aspect clar care spune ca la birou ne comportam ca la birou, acasa ca acasa si in oras ca in oras. In momentul cind un regizor care ti-e drag ori cu care te cunosti face un lucru prost sau mediocru e, cred, obligatia ta sa-i spui asta. Nu prietenia ar trebui sa stea la baza unei judecati de valoare, iar daca ii esti intr-adevar prieten, atunci il vei "ajuta“ spunindu-i adevarul pentru ca altfel va crede ca lucrul rau e unul bun si risti sa il faci sa persiste intr-o directie gresita de care pina la urma esti si tu vinovat pentru ca nu i-ai atras atentia.
Pentru publicul mai putin specializat, care decide sa vada un film in functie de o cronica, e la fel de bine sa fii atit de transant?
Zic ca e benefic si ca tocmai aceasta atitudine lipseste unei parti din critica de film de la noi. Exista riscul sa te pierzi in tot soiul de volute stilistice si aproape sa-ti contempli propriul buric, spunind „mama, ce bine mi-a iesit fraza asta!“, cind, de fapt, desi fraza aceea e una foarte buna si poate ca surprinde un adevar, poate ca e esential sa existe intr-o cronica pentru ca denota stilul tau, risca sa faca pierdut obiectul criticii respective. Intr-o critica de film trebuie sa-ti asumi, pe linga stil, pe linga toate lucrurile care tin de talentul tau, o pozitie. Si trebuie sa o spui foarte clar. Sint, de pilda, texte ale unor cronicari pe care mi se intimpla sa le citesc si sa nu-mi dau seama daca persoanei respective i-a placut sau nu filmul. Or, aici avem de-a face cu lucruri foarte distincte: poti sa faci un eseu critic si sa fii evaziv, pornind de la premisa ca un verdict critic nu e obiectul textului respectiv, dar in momentul in care scrii cronica de film trebuie sa fii transant. La „Re:publik“ am pornit de la premisa ca impartim lucrurile in re:gale si in re:buturi, dar exista intotdeauna si loc pentru re:miza. Nu sintem chiar atit de radicali. Pina la urma, radicalitatea e si o forma de marketing, nu putem fi atit de stupizi incit sa spunem ca exista doar alb si negru, exista intotdeauna nuante, nehotariri, lucruri bune si proaste in acelasi produs, chestie care-l trimite intr-o zona gri, intr-o zona de remiza.
Din punctul de vedere al directiei pe care trebuie sa o contureze critica de film de la noi, ne aflam intr-o zona de remiza, intr-o astfel de zona „gri“?
Nici macar! Cred ca sintem incolori, griul e deja o nuanta, poti sa o discerni cu privirea. Si asta pentru ca a existat foarte multa vreme reticenta publicului fata de ideea unei autoritati care sa-i spuna ce sa faca. Poate e o reminiscenta comunista, poate lumea a descoperit brusc ideea de libertate si a translat-o inclusiv la un nivel trivial de tipul „mie nu-mi spune nimeni ce trebuie sa fac sau cum trebuie sa-mi placa un anumit lucru“. E, pina la urma, o forma de rebeliune, dar peste care cred ca incepem sa trecem. Lumea are nevoie de repere, mai ales ca am trait intr-o perioada libera, dar in acelasi timp lipsita de repere sau marcata de repere dubioase. Cred ca lumea are nevoie de aceste repere si ca incepe sa si le construiasca: exista oameni tineri care devin repere in ceea ce fac, exista scriitori tineri care s-au impus, condeie de cronicari literari tineri care devin, incetul cu incetul, referinta. Fireste, poate ar trebui facute niste sondaje, niste cercetari ca sa vezi ca ceea ce spun eu sau ceea ce intuiesti tu ca s-ar intimpla chiar se intimpla, dar judecind dupa semnele pe care le avem la indemina, putem afirma asta.
Pe tiparul noului val de tineri cineasti s-a format, in contrapartida, si un nou val de critici de film?
Da, si e suficient sa deschizi niste ziare, niste reviste si sa constati ca, cel putin in ultimii zece ani, au aparut tineri care s-au infiltrat, timid, in zona asta care pina la un punct era guvernata de „crema criticii de film“. Eu cred ca au devenit si repere. Exista oameni foarte tineri in jurii de festivaluri internationale proveniti dintre criticii de film din Romania, exista critici preponderent din noua generatie care sint invitati fie la televiziuni, fie chestionati in diverse publicatii in legatura cu un fenomen cinematografic tocmai pentru a-i valida existenta, calitatea si tot asa. Exista Alex. Leo Serban, Andrei Gorzo… Mai sint oameni cum e
Carmen Mezincescu, una dintre colaboratoarele noastre foarte bune, ori Andrei Cretulescu, Anca Gradinariu si numele noi continua sa apara. Aici vorbim si de popularitatea artei la care se arondeaza un astfel de condei pentru ca filmul totusi e o arta populara, toata lumea se pricepe la film, vrea sa citeasca despre film, filmul are o multime de ramificatii, de la actori la birfe, celebritate si sint mai multe idei de luat in calcul. In literatura e cartea care se vinde prin ea insasi si, poate doar in unele cazuri, prin popularitatea celui care o scrie.
Criticul de film se adreseaza publicului larg, de nivel mediu, sau celui specializat, pentru ca ii face mai multa placere sa „discute“ cu cei cunoscatori?
Ar trebui sa gaseasca cite un limbaj pentru fiecare public caruia i se adreseaza, pentru ca una e sa scrii intr-un cotidian de tip tabloid, in care tii o cronica de film, si alta e sa scrii intr-o revista cu un tiraj de 5.000 sau 10.000 de exemplare, pentru un public care e presupus a fi cultivat si la care argumentele de tip simplist, destinate unui public larg, care gindeste intr-adevar lucrurile foarte transant, nu sint suficiente.
Urmareste publicul larg cronicile de film, le percepe ca pe o forma fireasca de entertainment, intr-un ziar popular?
Tind sa cred ca le urmareste si ca problema e mai degraba aceea ca publicatiile de larg consum de genul acesta nu incurajeaza un astfel de discurs. Ziarele populare si, in general, foarte multe publicatii de la noi au o anumita reticenta in a-si asuma o pozitie critica. De pilda, cind am lansat revista „Re:publik“, am zis ca vrem sa fie orice numai nu o revista de non-atitudine, de complezenta. Vrem sa dam cu parul, vrem sa fim inconfortabili si sa luam o atitudine, fie ca publicului ii place asta sau nu.
Ati gindit „Re:publik“ ca pe o incitare la „conflict“?
Am pornit de la structura de a imparti filmele transant, nu ne-am incurcat in zeci de stelute, bulinute, unde nuantele sint mai usor de gasit si, in general, am mers pe ideea de conflict, pentru ca asta vinde, pina la urma. Intotdeauna pentru un om care e impotriva ta exista unul care e cu tine si avantajul e ca amindoi decid totusi sa mearga in continuare cu tine. Pina la urma, conflictul e cel care vinde, care creeaza efervescenta si in problema asta nu trebuie ca lumea sa fie neaparat de acord cu punctul tau de vedere, important e sa-ti accepte argumentele.
Spuneai in „Dilema Veche“ ca filmul anului 2006 in Romania ar fi trebuit sa se cheme A fost sau n-a fost albastru sfirsitul lumii si nominalizezi Legaturile bolnavicioase ale lui Tudor Giurgiu drept cea mai „onorabila“ productie cinematografica a anului. E valul de tineri regizori un simptom al revenirii cinematografiei romanesti la productii de calitate ori e doar o coincidenta fericita aceasta alaturare de premii si ecouri pozitive ale tinerilor cineasti?
Cineastii existau, stiam despre ei de ceva ani. Problema e ca ii asteptam la cotitura, cum se spune, ii asteptam sa debuteze, ii asteptam sa confirme. Cred ca pina la urma a fost o coincidenta fericita ca s-au coagulat lucrurile intr-un timp foarte clar delimitat, care sa legitimeze notiunile de „film romanesc“ si „nou val“. Pe de alta parte, daca ne gindim la rece, vorbim de oameni cum sint Radu Muntean, Catalin Mitulescu, Tudor Giurgiu, care au terminat facultatea acum ceva amar de ani, care au confirmat prin scurtmetraje valoarea. Faptul ca ei au venit pe piata cu lungmetraje foarte bune n-a facut decit sa ne bucure. In fond, termenii astia de „nou val“ sau „noua generatie“ sint niste termeni care dau bine in presa, iar noi ne ascundem in spatele lor de parca am avea o mare productie. Totusi, acum sintem in stadiul in care am luat totul de la 0. Sa nu uitam ca 2000 e anul in care in filmul romanesc n-a existat nici o productie, e asa-numita gaura neagra din filmul romanesc, e anul cel mai dezesperenat, anul dincolo de care mai jos nu se putea. Atunci, era evident ca daca lucrurile vor incepe sa mearga cumva, vor merge in sus. Ceea ce s-a si intimplat. Pina la urma, toate premiile si toate succesele tinerilor cineasti nu nasc notiunea de „nou val“, ci ii confirma existenta.
Ce te revolta inca la „cinematografia noua“, cea de dupa catastroficul an 2000?
Ma revolta prea multe filme proaste, lipsa de idei, precaritatea scenariilor si indirjirea cu care oameni care au infirmat artistic continua sa primeasca bani pentru a face lucruri care sint sub mediocru. In ceea ce ma priveste as zice ca nu e neaparat revolta, pentru ca revolta e, de regula, o stare de fapt care tine foarte putin timp si e marcata de un sentiment foarte punctual, de un clocot specific care in timp atinge un apogeu, dupa care urmeaza mai multe perioade, cum ar fi resemnarea ori indiferenta. Am avut perioadele mele de revolta, urmate acum de perioade de indiferenta care s-ar traduce prin simpla negare a existentei anumitor filme facute de oameni care, cel putin in ochii mei, s-au descalificat artistic.
Cu toate astea, nici filmele valabile din punct de vedere artistic nu au avut un numar incurajator de spectatori. S-a vazut asta mai cu seama in cazul debuturilor in lungmetraj din 2006, de la care toata lumea s-ar fi asteptat sa faca furori, avind in vedere premiile obtinute, faima internationala…
Nu, nu au avut si probabil nici nu vor mai avea de acum incolo, cita vreme nu se va schimba ceva. E foarte greu sa ai succes de public in momentul in care nu-ti promovezi produsul. Vorbim despre filme care sint promovate in tara atit cit se poate, cu trei afise, o emisiune la radio si poate un banner in oras. Or, lucrurile astea sint ca si inexistente. Intr-o tara civilizata, careia ii pasa de productia nationala, exista bani care se baga in promovarea filmului. Si de aici poti sa extrapolezi si sa spui ca e intr-adevar o problema ca nimeni nu isi pune problema asta. Ceea ce vedem noi si intelegem prin promovare e doar o promovare mai buna decit a existat pina acum. Sa ne intelegem: promovare inseamna sa nu poti face trei pasi in orice cartier te-ai afla din aceasta tara fara sa vezi un afis al filmului respectiv. Promovare inseamna sa deschizi canalul national de televiziune si sa vezi o data la o ora o reclama la filmul respectiv. Abia asta e promovare, iar asta se intimpla in tarile carora le pasa de productia nationala si se vede ca, datorita promovarii, rezultatele la filmele nationale depasesc orice asteptari. Exista tari, inclusiv din zona asta paupera de lume, cum ar fi, sa zicem, tarile din fosta Iugoslavie, unde filmele nationale sint pe primul loc in top, devansind mega-succese internationale. Chestie care la noi nu s-a intimplat.
De ce nu ne descurcam deloc cu promovarea?
La noi totul se plateste si la noi nimanui nu-i pasa ca filmul poate sa devina un succes. Facem un exercitiu de speculatie: daca eu as fi intr-o pozitie importanta, in care as putea sa iau o decizie, as hotari ca publicitatea filmelor romanesti la televiziune sa fie gratuita. As dispune ca primaria, care detine toate spatiile urbanistice de promovare, sa acorde gratis aceste spatii pentru promovarea filmelor si sa nu mai fie atit de obsedata de a cistiga bani. 2006 a fost un an, pina la urma, simptomatic pentru triumful international al filmelor romanesti si esecul comercial local. E inadmisibil ca filmul lui Porumboiu, care nu stiu ce premii trebuia sa mai ia ca sa se promoveze prin propria lui existenta, sa faca sub 15.000 de spectatori, mai ales in conditiile in care filmul a iesit in Italia si a facut deja 40.000 de spectatori, sau in Franta, unde a facut intr-o saptamina 12.000 de spectatori. Si in conditiile in care filmele astea sint facute – si se vede cu ochiul liber – in primul rind pentru publicul din Romania. Din pacate, noua, celor interesati, doar ni se pare ca aceste filme sint promovate, pentru ca noi citim niste reviste, noi mergem la cinema…
„Acesta nu va fi ultimul scandal“
Ai semnat, impreuna cu alti critici de film, un protest adresat ministrului Adrian Iorgulescu, referitor la scandalul iscat – al citelea, oare? – de concursul CNC de anul trecut. Ce inseamna acest protest?
La cite mi se pare ca s-au rezolvat pina acum, post toate petitiile si toate scrisorile deschise, pot spune sigur ca acesta nu va fi ultimul scandal, asta ca sa-ti raspund si la intrebarea al citelea scandal sa fie: cu siguranta nu ultimul. Altfel, situatia e foarte complicata si foarte delicata pe undeva, dar cred ca fata de rezultatele de la aceasta editie nu exista decit o singura solutie: a vedea lumea in alb si negru, a lasa nuantele deoparte si a pune degetul pe buba. Care buba este foarte deschisa si foarte plina de puroi. Pe linga cadrul legal, care e ca un fisier corupt, exista lucrurile mici, nasoale, care se cheama ranchiuna, spirit vindicativ, prostie, teama, lucruri in virtutea carora functioneaza aceasta institutie. Practic, protestul reprezinta un moment in care majoritatea criticilor importanti de film din Romania s-au raliat impotriva unei nedreptati, iar nedreptatea cea mai mare, pornind de la efect, e ca oameni ale caror filme am fi vrut sa le vedem nu au primit dreptul sa le faca si oameni ale caror filme ne-am saturat sa le vedem continua sa le faca, in pofida oricarui bun-simt.
Ar fi fost de preferat o selectie in care sa-i avem alaturi pe Sergiu Nicolaescu si pe Cristi Puiu?
Asta ar fi camuflat multe lucruri. Se intimpla, in general, sa impaci si capra, si varza, in asa fel incit lumea sa nu-si dea seama unde ai peticit si ce ai peticit sau cit de mult va tine petecul. Dar cita vreme la editia de anul trecut s-au intimplat niste lucruri care sfideaza orice bun-simt, mi se pare normal sa existe o reactie de protest, sa existe reactia lui Cristi Puiu, chit ca ea e contestata de colegii de breasla. Mi se pare trist ca nu sint solidari intr-o astfel de problema care, sa ne intelegem, i-ar fi putut lovi pe oricare dintre ei. Sigur ca l-a lovit pe Puiu pentru ca el a fost cel mai vehement si in trecut si lucrurile astea se platesc, de aceea am si folosit cuvintul ranchiuna mai devreme. Intotdeauna tindem sa acordam ceea ce in engleza se cheama the benefit of a doubt. Pe principiul acesta, pe cit de sigur sint ca nu mai vreau sa vad un film de Sergiu Nicolaescu in viata mea si n-o sa ma duc sa-l mai vad, pe atit de sigur sint ca pot sa-i acord credit inca unui Mircea Daneliuc, care, desi a dat citeva rateuri, ramine un regizor pe care il consider talentat. Nu-l consider terminat, nu cred ca a dat chiar atit de multe rateuri incit sa-l consider astfel. Cind am semnat protestul, m-am gindit in primul rind ca nu mai vreau sa vad filme facute de unii oameni. Si, cel putin, eu unul asa intentionez sa fac, pentru ca, la urma urmei, viata e scurta si orice 2 ore din ea conteaza.
„Noi guvernam Sibiul“
Cum va arata TIFF-ul de la Sibiu, anul acesta?
Mai intii trebuie spus ca TIFF-ul ramine totusi un festival al Clujului. Ideea cu Sibiul s-a impus de la sine, avind in vedere ca orasul a fost declarat capitala culturala europeana. Totusi, faptul ca graviteaza in zona asta europeana nu va altera programul festivalului. Pina la urma, nu Sibiul ne guverneaza pe noi, ci noi guvernam Sibiul. Ce se va intimpla aici va fi o extensie a festivalului, in care vom aduce anumite lucruri pe care noi le consideram reprezentative, cu cirlig pentru publicul din Sibiu – despre care trebuie sa spunem ca nu e un public obisnuit cu un festival de film de fictiune, dar obisnuit cu ideea de festival de film pentru ca acolo se intimpla Festivalul Astra. Vom privilegia citeva sectiuni ale TIFF-ului, cum ar fi competitia sau Zilele Filmului Romanesc, plus productii cu pedigree. Dupa cum, ceea ce se va intimpla la Cluj sau ce se intimpla in fiecare an pe partea de eveniment va avea loc si la Sibiu, intr-un duplex. Cel mai ambitios lucru va fi seara finala, in care nimic nu se va mai suprapune cu nimic, Clujul va completa Sibiul si invers.