Dansatorii cautau sa se pozitioneze cit mai exact si mai vizibil in functie de adincimea ei, erau preocupati sa-si gaseasca locul. Reluau aceeasi miscare ca sa testeze unghiul care ii favoriza cel mai bine si incercau sa pastreze un echilibru tensional prin fracturarea si brusca omogenizare a ansamblului. L’Amour – La Danse e structurat pe principiul acumularii si spargerii cuplurilor. Ca si cum ai scapa pe jos un ceas si toate rotitele senzoriale s-ar face zob.
Numai ca imprastierea afectiva „se stringe” extrem de rapid dupa inevitabila fisura si unitatea se reconstituie intr-o formula de expresie preponderent clasica. Spectacolul e un complex de cupluri, un modul de doi la doi extins si „inghitit” brusc in bula de tensiune si acalmie dintre cei doi. Multiplicarea functioneaza tematic si corporal si e, de fapt, o reciclare a unei oglinzi cu o singura imagine cind dilatata, cind contractata.
Pe ritmuri de tobe africane, un el si o ea se hirjonesc, trec unul pe sub celalalt, merg in patru labe ca doua animalute super excitate. Miscarile le sint preluate de un alt cuplu intr-o evolutie de tipul ia si da mai departe.
Maurice Bejart e parte consistenta din istoria coregrafiei secolului XX. Si ca orice vitrina aranjata dupa toate regulile gustului clasic, merita atentia cuvenita.