Cu ochii pe Caragiale
Doua loturi al lui Alexandru Dabija, la Teatrul National Bucuresti. Regizorul a montat nu mai putin de patru spectacole dupa lucrari caragialiene in ultimul sezon: CFR – Cometa, Copilul si Catelul, la Odeon; O scrisoare pierduta, la Comedie;O noapte furtunoasa, la Teatrul National Iasi; si Doua loturi. Nuvela pare sa-l fi inspirat cel mai mult, Dabija recitind-o scenic, la sala mica a TNB. I-a estompat comicul si a apropiat-o de un umor mai subtil, mai absurd, à la Ionesco, autor care il admira atit de mult pe I.L. Caragiale. Montarea, care a beneficiat de scenografia dinamica, activa, gindita de Helmut Stürmer pe o turnanta, infatiseaza suita de peripetii cauzate de inversarea a doua numere. Personajele sint captive intr-o actiune care le terorizeaza, in „aceasta farsa a destinului“ care le da un aer cehovian, paradoxal. Si care adeveresc afirmatia lui Alexandru Vlahuta, care si-l amintea pe Caragiale astfel: „Un om vesel? Nu, un om foarte trist. E multa durere sub glumele lui!“.
Napastalui Radu Afrim e, fara indoiala, cel mai inovator material scenic realizat pe un text dramatic al lui Caragiale. Regizorul transplanteaza personajele si actiunea in lumea unui azi romanesc, iar propunerea tine. Cum ar fi Napasta daca ar fi scrisa acum? Anca ar fi designer vestimentar, Dragomir ar umbla prin cluburi, Gheorghe ar fuma cu elevii, Ion ar fi gratiat, iar dezvaluirea adevarului dupa opt ani de nedreptate ar ajunge in prime time pe micile ecrane. Propunerea lui Afrim e postmoderna, cum au fost toate mizanscenele sale pornind de la scrieri canonice. Pamintul adus in scena dominata de alb, sonoritatile etno-jazz ale Luizei Zan, sublinierea superficialitatii oamenilor, care judeca dupa aparente, uitind de continut, profileaza o comunitate pentru care viata si-a pierdut din valoare pe masura ce violenta a escaladat.
Ce i-a lipsit Anului Caragiale? Amploarea! Un program national coerent, pregatit cu cel putin sase luni inainte de ianuarie 2012, cu finantare ferma, orientat spre promovarea lui Caragiale in lume. Autoritatile culturale macinate de criza politica nu s-au mai concentrat pe programe de anvergura care sa-l scoata in lume pe cel mai mare autor dramatic necunoscut, cum il portretiza Ionesco. Nu a existat un proiect de traducere a pieselor sale in alte limbi. Nici finantari pentru regizori straini care sa le puna in scena in cit mai multe locuri ale lumii ori macar ale Europei, pentru a-l face cunoscut. Caragiale e un bun cultural perfect exportabil. Sint voci care sustin ca nu ar trebui popularizat, caci portretul facut romanilor nu e tocmai magulitor. Dar e atit de autentic! Alte voci spun ca e intraductibil, caci savoarea limbajului utilizat, jocurile de cuvinte ar fi practic imposibil de tradus. Traducatorii ar putea vedea in asta o provocare! Numai ca a lipsit cadrul care sa le asigure conditiile financiare si editoriale. Nici exegeza in limbi straine nu s-a imbogatit in anul cind s-au implinit 160 de ani de la nastere si 100 de la moartea lui Caragiale. Din aceleasi motive de absenta a unor proiecte. Au fost, in schimb, citeva initiative private, pitoresti, cu impact, care l-au prezentat pe autor ca nici o alta initiativa teatrala: O scrisoare pierduta in benzi desenate, realizata de graficianul Mihai Grajdeanu, si berea „Nenea Iancu“!
Cel mai bun spectacol
Calatoriile lui Gulliver, exercitii scenice inspirate din opera lui Jonathan Swift, a avut premiera la Sibiu in cadrul Festivalului International de Teatru din iunie, iar in august s-a jucat de cinci ori, la The King’s Theatre in cadrul Festivalului International de la Edinburgh, care l-a coprodus. Fidel unei poetici regizorale care l-a impus, Silviu Purcarete, caci el este autorul productiei, a reinterpretat teatral opera sursa, o opera literara atestata ca valoroasa de proba timpului, dar a dezvoltat o creatie practic autonoma. Purcarete conserva spiritul lucrarii de pornire, dar a urmat propriul drum artistic, insotit de o echipa, deja probata in montari anterioare, impreuna cu care a elaborat cu intreruperi, vreme de trei ani. Ludic, improvizind pe baza materialului textual redus la un minim necesar pentru ca povestea sa ramina inteligibila, Purcarete revine prin acest spectacol la distributiile corale, la ansamblul care modeleaza, sub coordonarea directorului de scena, esenta romanului. Autodistribuindu-se in vocea naratorului, care se aude din off, regizorul il citeste pe Swift, prin inserturi care leaga secvente scenice de mare frumusete vizuala! Tablourile acestea realizate cu mijloacele teatrului metamorfozeaza materialul literar, atasindu-i un nou nivel de fictiune. Elaboreaza cu folos, activind mecanismele nascocirii productive. Prelungeste parcursul in imaginar al lui Lemuel Gulliver, intr-un periplu imagistic, al carui miez filosofic e legat de esenta naturii umane.
Cel mai bun debut
Jocuri in curtea din spatede Edna Mazya, un text contemporan tradus si publicat in volumul Dramaturgi israelieni de azi, in seria speciala „Dramaturgi de azi“ editata de Fundatia „Camil Petrescu“, l-a interesat pe masterandul la UNATC Bucuresti Bobi Pricop. Cele sapte personaje ale piesei le-a distribuit unor colegi de la Actorie: Ioana Manciu, Pavel Ulici, Florin Hritcu, Cezar Grumazescu, Vlad Pavel si impreuna au realizat o productie „de scoala“, preluata la scurt timp de Teatrul Act. Desigur, datorita calitatilor pe care le are spectacolul.
Jocuri in curtea din spaterelateaza teatral un fapt real, agresarea sexuala a unei adolescente de catre un grup de baieti putin mai mari, de la bloc. Ceea ce initial parea evident – pustanii sint de vina – incepe sa se clatine cind ancheta scoate la iveala detalii semnificative legate de trecutul fetei, de placerea ei, nevinovata in fond, de a flirta cu baietii mai mari, de a se pozitiona in centrul atentiei. Modernitatea stilului dramaturgic, formula de teatru-dezbatere, coerenta propunerii regizorale, talentul si devotamentul cu care cei cinci interpreti isi sustin partiturile, toate acestea la un loc realizeaza un spectacol cutremurator prin analiza facuta unei intimplari tragice. Ioana Manciu e pur si simplu extraordinara: joaca firesc, intens, convingator rolul Adolescentei si trece practic in citeva secunde, la fel de firesc, la rolul Procuroarei nemiloase care trebuie sa afle adevarul si sa-l sustina in instanta.
La fel de buna a fost, intr-un alt spectacol, lucrat de Radu Afrim la Timisoara, la Teatrul German de Stat, Fetita din bolul pestelui auriu de Morris Panych, actrita Silvia Török. La TGST, trupa e foarte valoroasa, o data pentru ca selectia e riguroasa, apoi pentru ca programul artistic al teatrului e foarte serios si pentru ca trupa face multe workshopuri pentru a se mentine in forma. Silvia Török o joaca impecabil in acest spectacol pe Iris, fetita de 11 ani care isi pierde prietenul, pestisorul auriu Amahl, „ingropat“ la canal, si trebuie sa faca fata crizei afective pe care o traverseaza parintii sai. Voce, atitudine, corporalitate, dozaj fin, sensibilitate, le are pe toate Silvia Török. Si le-a reconfirmat ulterior si intr-un spectacol al lui Radu Nica, CUPLUtoniu –Furiile & Marele razboi de Neil LaBute, conceput pentru ambientul de club-bar, unde era la fel de potrivita in rol, in tot ceea ce facea.
Cea mai mare dezamagire
Restaurarea ori modernizarea unei cladiri constituie, teoretic, un motiv de bucurie pentru ca scopul lor e imbunatatirea conditiilor pentru artisti si public, in egala masura. Numai ca uneori, atunci cind oamenii nu se pricep la ceea ce fac, lucrurile iau turnuri ciudate. Ca la Piatra Neamt, unde Teatrul Tineretului, intrat, impreuna cu intregul centru vechi al orasului, in refacere, dupa ce a stat in santier aproape doi ani, acum nu poate fi folosit de echipa artistica intrucit proiectul a lasat sala fara scaune, a adus tapet pe pereti si a micsorat considerabil cabinele de sunet si lumini! E adevarat ca sali de teatru nu se fac si nici nu se refac zilnic, dar constructiile de acest tip au un specific pe care orice arhitect care se apuca de asa ceva trebuie sa il cunoasca. Prin documentare! Altfel ajungem in situatia TT-ului, care are sala renovata, dar nu o poate folosi. In nici un caz ca spatiu teatral.