Emil Brumaru: „Tulburator e faptul ca am alcatuit cartea!“
„Si revin la ideea scrierii unei carti, asa, in unda intamplarii… nefortand nimic… Carte pe care deja am inceput sa o scriem, iti atrag, cu viclenie, atentia!“ (p. 177), spuneti dumneavoastra in chiar primul fragment („…cu rotatie infinita“) din cel de-al patrulea capitol, cel in care deschideti o conversatie despre moarte. De ce aceasta revenire si de unde aceasta preocupare? Cand ati simtit ca se incheaga o carte din dialogurile purtate cu Veronica D. Niculescu?
Adevaru-i ca nu mai tin minte cand anume, oarecum imi dasem seama ca exista posibilitatea sa iasa o carte interesanta din toata forfota noastra cam halandala…
Inteleg, din „Cuvant inainte“, dar si din alte fragmente din Cad castane din castanisau din alte parti, ca ati lasat pe Veronica D. Niculescu alcatuirea volumului – selectia textelor, gruparea lor in capitole, aranjarea acestora etc. Ati recitit ulterior, banuiesc, rezultatul. Care a fost prima dumneavoastra impresie?
Ca volumul merge, ca e destul de atipic, are de toate pentru toti, cuvintele curgeau nefortat, uneori se imbulzeau, creau bulboane delicioase, periculoase…
Ati simtit ca ar fi fost de dezvoltat mai mult anumite subiecte ale conversatiilor dumneavoastra?
Mda, volumul era scris cumva in pripa, tinand seama de periodicitatea saptamanala a rubricii… Subiectele pot fi dezvoltate… Dar cand, unde?
Ingrat formulat, dar ce v-a adus, de-a lungul timpului, corespondenta cu Veronica D. Niculescu?
La scrisori raspundeam cu scrisori, stilul epistolar mi-a convenit dintotdeauna.
Spre finalul cartii, apare un capitol complet nou: un basm, „Peste munti si peste vai trece un balaur“, jucaus, creativ, atipic, atat in versuri, cat si in proza, de mici dimensiuni (aproape 30 de pagini), in care se mai strecoara si personaje din Basmul Printesei Repede-Repede. O „lovitura“ de gratie pentru cititor. Cum a prins acesta viata?
A fost un fel de destindere totala, de pauza pentru jucat sotron, sarit coarda, o veselie reala, ingaduind alte carti ce-ar fi urmat.
Una dintre impresiile pregnante, dupa terminarea volumului, este ca ti-a fost permis, vreme de 304 pagini, sa tragi cu ochiul in intimitatea gandurilor si amintirilor unor scriitori si cititori grozavi. Care este, din punctul dumneavoastra de vedere, cea mai mare nefericire a unui cititor serios, pasionat de lectura pana-n maduva oaselor? Dar a unui scriitor?
Normal, cea mai mare nefericire a unui cititor este sa nu aiba ce citi ca lumea, a unui scriitor, sa nu mai poata scrie un rand…
Ne puteti spune care a fost amintirea cea mai tulburatoare pe care ati impartasit-o public, mai intai sub forma de comentarii pe blog, iar apoi in rubrica „Diabloguri“ din „Suplimentul de cultura“?
Sincer sa fiu, nu-mi dau seama! Tulburator e faptul ca am alcatuit cartea!
Enumerati, in diferite pasaje, variate locuri de lectura pe care le-ati avut in viata dumneavoastra. Spuneti, de asemenea, ca nu ati citit niciodata in toaleta. Care este cel mai inedit loc de lectura pe care l-ati exploatat?
Pat, fotoliu, covor intins pe pamant intr-o coliba confectionata de mine, copac, intr-un compartiment de vagon stricat si dus pe linia moarta, pe-o insulita de pe raul Arges, la Curtea de Arges, asezand cartea pe fesele musai goale ale unei femei destul de atragatoare… Inedit e sa mergi pe strada citind un volumoi gros, eventual o enciclopedie: atragi atentia, tipele fac wow!
Va urma? Altfel spus, exista partea a II-a Cad castane din castani?
Exista partea eliminata din prima editie.
„(…) sunt indragostit de cuvinte (…). Da, ador cuvintele! Ma logodesc cu arhaisme, fug in lume cu sinonime…“ (p. 88), ii marturisiti interlocutoarei dumneavoastra. Cum ar arata o casnicie cu acestea?
O casnicie cu cuvintele e destul de senzuala, de orgisiaca as zice si inrobitoare pe viata. Devii dependent! Rugati-va pentru sufletul meu!
Veronica D. Niculescu: „Sunt lucruri intime de care m-am despartit cu un scancet“
Ati scris, in „Cuvant inainte“ (si nu numai), despre faptul ca ati realizat selectia fragmentelor care apar in volumul Cad castane din castani, publicate anterior in rubrica „Diabloguri“ din „Supliment“. Mai mult, le-ati grupat in sase capitole, le-ati numit, le-ati aranjat cronologic (fara a le data pe fiecare in parte insa) si, impreuna cu domnul Brumaru, ati adaugat si cateva texte inedite. Cat de dificil a fost sa puneti cap la cap corespondenta (online sau offline) dumneavoastra de peste ani cu domnul Brumaru?
Sa o spunem de la inceput, pentru cei care nu au citit cartea: este vorba in primul rand despre postari si discutii purtate pe blog, care au devenit apoi rubrica de revista. Era odata ca niciodata suficienta liniste incat sa poti scrie ceva, pe un blog, fara sa fie ochi si urechi in numar prea mare in jur si, tot asa, suficienta tihna incat sa poata fi date raspunsuri lungi cat scrisorile. Pe blogul meu (de fapt, mai exista unul geaman, la „Suplimentul de cultura“, disparut intre timp), cultivam cu grija linistea. Stiu, stiu, se discuta de cifre, de vizualizari – in cazul retelelor, platformelor. Nu este deloc cazul cand vorbesti de o ferestruica personala abia intredeschisa spre lume, unde esential e sa pastrezi intimitatea, sa respingi intrusii. Asadar, de acolo sunt decupate cele mai multe dialoguri. La ele se adauga, rar, bucati de scrisori, alese in perioadele grele cand, de exemplu internata fiind, nu puteam scrie, dar lasam rubrica facuta. Asa am croit vreme de trei ani si jumatate rubricile „Diabloguri“, iar din acestea s-a nascut acum cartea. Am adaugat si cateva texte inedite, tot de pe blog. Nu a fost dificil – sunt obsedata de ordine si asta am facut, le-am aranjat dupa niste reguli prietenoase, pe teme.
Cat timp s-a scurs pana cand ati reusit sa dati o forma volumului?
Am lucrat volumul in vara anului 2012, dupa traducerile din Beckett, in aceeasi perioada cand scriam Simfonia animaliera. L-am pus intr-un raft si l-am revazut impreuna acum, inainte de publicare.
Recitind fragmentele pentru selectie, ati fi vrut sa faceti vreo modificare in vreun text? Nu de alta, dar scriitorii au, cu precadere, acest obicei.
Spre deosebire de fictiune, unde poti si trebuie sa revii, in texte de genul acesta nu prea iti permiti sa mai intervii. Falsifici. Nu poti sa te intorci cu sase ani in urma, sa finisezi ce nu-ti mai convine, sa-ti tai naivitatile unui moment… A fost o simpla corectura, nu am modificat nimic esential.
Ce nu a mai incaput in carte si de ce?
Au ramas pe dinafara cateva rubrici din cele 137, putine. Erau prea legate de o actualitate devenita neinteresanta.
Cum s-a nascut rubrica „Diabloguri“ care, iata, sta la baza cartii de fata?
Rubrica a aparut la propunerea lui Emil Brumaru in mai 2008, cand am terminat de scris Basmul Printesei Repede-Repede si inca mai cantam pe doua voci. Dansul avea o rubrica in „Suplimentul de cultura“, iar uneori mi se confesa ca nu prea avea pofta de scris. Ii aratam ca din anumite raspunsuri de pe blog puteam alege de-o rubrica. Ii trimiteam textul, mai punea carne pe el… Pana cand raspunsurile devenisera asa de intretesute, asa de interdependente, incat dansul a zis sa le lasam asa, impreuna. Si au aparut „Diablogurile“. Decupam de pe blog, dadeam titluri; si, poate de aceea, a parut firesc sa alcatuiesc tot eu cartea. Unul cu talentul, celalalt cu ingineriile, nu?
Dialogurile dintre dumneavoastra si Emil Brumaru sunt fascinante, se leaga foarte bine, iar in mintea si prin fata ochilor mei au curs firesc, de parca asistam la o ampla conversatie intre doi prieteni vechi si buni, despre copilarie, adolescenta, maturitate, moarte, carti si literatura, teatru si film, tot soiul de vietati, nelinisti, bucurii, nedumeriri, frici, joc si joaca, calatorii in timp si spatiu, munca si atat de multe altele! Cum l-ati cunoscut pe Emil Brumaru? Mai pastrati o corespondenta? (Ma intreb daca, peste alti cativa ani, ma voi delecta, ca un cititor egoist ce sunt, cu alte si alte dialoguri.)
Exact asta si sunt Castanele…, o lunga conversatie intre doi oameni, la inceput aproape necunoscuti, in timp devenind prieteni, vorbind tot mai sincer, departe de ochi si urechi de strain, fara nici cea mai mica intentie de publicare. S-ar fi ales praful daca as fi stiut ca o sa facem din toate astea o carte. Eram si eu curioasa cum se va citi aceasta reconstructie… Nu cred ca e interesant pentru altii cum l-am cunoscut pe Emil Brumaru (intr-o biblioteca; plin de castane in jur). O sa spun insa ca nu voi publica niciodata o carte de corespondenta si nici restul discutiilor de pe blog, care s-au salvat ca niste animale sfioase de la intrarea in rubrica (ce munca de detectiv ar mai fi!), si ca nici prietenia, nici discutiile – dinainte, de dupa – nu au depins de o rubrica temporara. Dar Cad castane din castani rotunjeste si incheie povestea rubricii „Diabloguri“ – nu va exista alt volum.
Mai intai Basmul Printesei Repede-Repede, acum Cad castane din castani. Cum ati inceput sa colaborati in literatura?
Postam pe blog insemnari si poze din plimbarile mele zilnice, prin Parcul Sub Arini de la Sibiu, pe langa paraul Trinkbach, pe stradutele mele, lucruri complet neinteresante pentru altii, esentiale pentru mine. Traduceam, fotografia mi-era prietena mai ales cand nu puteam sa scriu. Emil mi-a spus, dupa ce postasem un snur de imagini insotit de un text sumar – calatoria Piticului de gradina in orasul motanilor adormiti cu limba scoasa –, ca ar trebui sa scriu un basm. I-am spus ca exact asta si vreau. A doua zi am inceput sa-l scriem impreuna: eu proza, dansul poeziile. Se pare ca il vom reedita cu ilustratii noi.
Straniu pentru o carte in care se simte, in mod egal, suflul ambilor autori, sa se sfarseasca cu un text scris de dumneavoastra pentru „Suplimentul de cultura“ in februarie 2014, in numarul aniversar „Emil Brumaru la 75 de ani“. De ce ati ales sa se incheie astfel volumul Cad castane din castani?
Textul „Draga C.“ este un dar pentru un prieten cu par alb si suflet mov pe care m-am bizuit zi de zi, ani de zile. L-am considerat un final potrivit pentru o carte a prieteniei. In plus, este un epilog, in exact aceleasi nuante; o aducere la zi, din anul aparitiei cartii. Si o ocazie sa multumesc. Ii sunt foarte recunoscatoare.
Chiar la sfarsitul primului capitol, cel dedicat copilariei, povestiti despre ce va place sa faceti inainte de o plecare. Este unul dintre zecile, poate sutele de exemple ale unor detalii personale, intime. Nu v-a fost teama sa dezvaluiti atat de mult din dumneavoastra?
Scriam pe blog, sa nu uitam. Stiam cine-mi sunt putinii destinatari. Nu m-am gandit nici o clipa ca voi publica in volum textele acestea rupte din realitate. Era uneori chinuitor sa selectez si sa dau drumul unor postari de blog in ziar, nu mai zic de fragmentele din scrisori. Da, sunt lucruri intime, desi nu grozavii, de care m-am despartit cu un scancet.
Care este fragmentul favorit din tot volumul? Dar cel care v-a surprins cel mai tare la recitire?
Mi-s dragi textele mai consistente din finalul fiecarui capitol (fiecare capitol curge intre 2007 si 2011). Cred ca rubrica s-a oprit cand incepeam cu adevarat sa vorbim, cand devenise complicat si cred ca, exact de aceea, interesant. Si mi-e drag capitolul „Peste munti si peste vai trece un balaur“, cu texte jucause, poezioare scrise la patru maini, personaje multe, casute in copac si fugi in lume… Am o memorie necrutator de buna – asa ca nu m-a surprins mai nimic la recitire. Imi aminteam toate naivitatile.
„Sa nu uitam sa tacem despre asta“ – spuneti in legatura cu moartea pisicii albe. Nu e primadata cand puneti tacerea in prim-plan. Cat de important este sa invatam sa tacem? Ce trecem sub tacere?
Se vorbeste prea mult, prea despre orice. Sunt zile in care, desi singura in casa, imi apas palmele pe urechi. Nu raspund la telefon. Nu ies cu nimeni si nu vreau sa vad pe nimeni. Cred ca este cel mai uman instinct, sa vrei sa fie atat de liniste incat sa-ti auzi ceasul.
FOTO Veronica Niculescu: Catalin Neghina