Uite, iti marturisesc ca am fost surprinsa cand am citit pe site-ul Polirom ca urma sa iti apara o antologie de autor. Nu e prea devreme? Ce l-a apucat pe Sociu, m-am intrebat, in curand o sa-l vad nominalizat la Opera Omnia la Botosani.
Asa ceva sa-l intrebi pe un altfel de poet, in cazul meu, e ca si cum ai intreba de ce iar atata placere, de ce atata deodata. Taica-miu a murit la 37 de ani, eu am 36 si la 27 era s-o iau dupa el, „prea devreme“ e ceva deci extrem de subiectiv. Dar daca las melodrama la o parte, pot sa gasesc destule precedente, uite, Auden si-a scos Collected poems la 38 de ani. Intuiesc (pentru ca mi-ai spus) ca n-ai aruncat aia cu Opera Omnia degeaba, vrei sa comentez povestea de la Botosani. Daca te uiti la fata lui Chifu nu ai cum sa crezi ca e poet, asta e clar si cred ca e, ca si Vosganian, unul care aduce bani si isi primeste si el dedicatia, iar Nicolae Manolescu i-o da pentru ca se gandeste ca oricum scriitorii prosti se duc la fund singuri, doar ca e un pacat impotriva idealurilor tineretii lui, pe care sunt sigur ca le-a avut.
Dar si aia cu scrisoarea deschisa, lasa-ma, unii ca Vancu si Komartin si Iaru, care incurajeaza tot ce e mai mediocru, fara nici o jena, de atatia ani. Si nu e vorba de politica literara, care nu ma intereseaza, e vorba ca atatia ar putea fi doar buni cititori, dar sunt incurajati sa scrie si-si toaca nervii aiurea. Cred ca scandalul anului ar fi trebuit sa fie ca n-a luat Schiop premiul de 10.000 de euro, desi pentru el poate e totusi mai sanatos sa nu primeasca atatia bani deodata.
E o antologie atipica, textele sunt amestecate, nu este respectata vreo ordine cronologica. Si aici imi scapa ceva: parca asta era conventia unei antologii de autor, sa stii cand si unde a aparut fiecare text. Antologia asta pare a fi un alt volum, unul nou, daca nu s-ar fi mentionat ca e antologie 1999-2014, nu stiu daca m-as fi prins. E drept, sunt hituri pe care le stiu pe dinafara, precum „Vodca sau vin“, dar poezia se uita. Asadar, de ce asa ?
Pai si ce daca e asa conventia, e o conventie pentru universitari, pe cititorul obisnuit nu-l intereseaza in ce volum a aparut un text sau altul, dupa ce a inchis cartea, nici nu mai tine minte cum se cheama si e normal. N-am gandit-o, cat am gandit-o, ca pe un portofoliu, ci ca pe o carte de citit, (si) ca pe un roman autobiografic, cum zice Bogdan Stanescu in postfata. Le-am pus deci in ordinea in care se intampla povestea, nu dupa cum le-am publicat. Ar fi fost derutant sa pun una cu fiica-mea si pe urma una despre cum se naste, desi asa au aparut in primele carti, nici nu mai stiu de ce, cred ca imi incurcasem hartiile, cum mai faceam pe atunci, ca scriam de mana, si le-am gasit pe undeva dupa aia. Unele, sincer, nu sunt asa speciale, dar contribuie la atmosfera, la portretul personajului principal, le ajuta pe cele bune sa treaca.
Cati ani sunt de cand scrii poezie si cum ai inceput? Care a fost prima poezie scrisa, iti mai amintesti? Cui i-ai citit-o?
Pe la vreo 10 ani, dar nu mai tin minte, ceva cu toamna, frunze. Tata era mandru de ce scriam, a vrut sa mi le si publice intr-un ziar local, n-a mai apucat si eu am ramas fara agent literar.
Cand ai inceput sa scrii pentru a fi publicat?
Nu scriu pentru asta, nu poezie, publicatul e secundar, de aia am si asteptat cativa ani cu textele din Borcane bine legate, pana a impins-o Nimigean la Junimea si a aprobat-o Cezar Ivanescu, desi visam uneori sa am o carte, dar nu mi se parea asa o realizare. La niciuna dintre carti, cand au aparut, n-am simtit mari emotii, doar putina nerabdare, inainte sa apara, pe urma linistire, pe urma ciuda ca am pus un text sau ca am lasat deoparte altul, ca am taiat un vers intr-un fel sau altul, cum am acum fata de grupajul de sonete in alexandrini, nu inteleg de ce l-am lasat asa, cu enjambamente si n-am dus propozitiile pana la capatul lor firesc. Am vrut sa fac asta si cand au aparut prima oara, in Poezii naive, dar tovarasa mea de atunci mi-a zis ca tine la ele cum le stie, sa nu le schimb, doar ca acum nu mai sunt de mult cu ea, nu mai aveam nici un motiv sentimental sa gresesc.
Dintre toate intalnirile – cu scriitori sau cu oameni normali – care a fost cea mai importanta pentru tine si pentru scrisul tau?
Nu stiu, orice raspuns as da, imi vine inca unul, valabil pentru alta perioada si tot asa.
Ce a fost cu Belle de Nuit? De ce ai intrat in povestea asta? Pentru bani?
Ce bani, ca am luat bani pe o postfata. Cum am tot spus, n-am scris eu cartea aia, nu stiu mai multe.
Mai poti spune, ca acum multi ani, ca ai prefera sa scrii numai poezie? Intre timp ai publicat doua romane (Urbancolia, un titlu absolut minunat, si Nevoi speciale) plus un – sper sa nu te superi – „roman de gare“, Combinatia.
De ce sa ma supar, era intentionat roman pulp si bine-ar fi fost sa se vanda in gara, dar de unde. Ma apuca uneori, cand raman fara job sau imi cade un dinte sau altceva de genul asta, ma apuca un fel de precipitare asa-zis pragmatica, dar de fapt naiva, si incerc sa ma scot prin scris, desi ar trebui sa stiu ca e o prostie. Combinatia e asa ceva, desi are si partile ei care sar de comercial – si nici nu e cu adevarat comerciala. E si o declaratie de dragoste acolo si sunt multumit ca am facut-o, oricum nu mi-a luat decat o saptamana si cateva zile. Nevoi speciale nu e scris din motive de-astea si nici nu e roman, e o carte si atat, o confesiune. Cea mai intensa parte de acolo ramane povestirea de la sfarsit, pe care o s-o republic candva impreuna cu alte proze scurte de acelasi gen, monoloage intunecate si extrem de personale. Iar Urbancolia e tocmai o sfidare senina a tot ce insemna literatura romaneasca din vremea aia, dar si a literaturii in general, cu conventiile ei enervante, structurile ei sfinte si lungimile ei inutile si mai ales cu falsitatea ei, naratiunea asezata, care toarce, si pretentiile de bun-gust si kultur intr-o lume ca asta. Urbancolia e punk si o sa tina cata vreme o sa fie pusti saraci in orasele de provincie.
Acum sapte ani erai hotarat sa pleci si sa nu te mai intorci. Vorbeai de Berlin, New York, de lumea mare cum ar veni. Te-ai intors, ai scris si publicat, te mai gandesti la plecare? De ce vrei sa scapi?
Am stat in Berlin o vreme si mi-am rupt capul, am trait pe cealalta parte a creierului, ca sa zic asa, si voiam sa raman, dar a venit niste lume din Ro acolo si mi s-a facut deodata foarte dor. Am mai stat in Londra o vreme si in New York aproape doua luni, cu o bursa si la o prietena, numai ca la baza sunt sentimental si sunt atasat de blocurile astea jegoase si de joburi prost platite si de toate astea. Nici nu cred ca as putea scrie bine in alta parte, altii poate reusesc, dar daca ar fi o ocazie sa ma instalez placut in alta tara, mi s-ar rupe si de scris.
Ce ai de spus despre locul in care traiesti? Te inspira?
Deocamdata nu, dar nu se stie niciodata. Sunt dependent de inspiratie, nu vreau sa scriu altfel. Am facut acum un an si ceva incercarea asta, stateam in fiecare seara singur acasa, fumam cannabis si asteptam ore in sir, pana noaptea tarziu. Nu iesea nimic sau numai prostii. In alte momente, fara sa le planuiesc deloc, mi-au venit cate patru strofe, prima si ultima de cate cinci versuri, celelalte de cate zece, unde primele doua versuri rimau intre ele si cu al patrulea si al treilea cu al cincilea si aveau cate 14 silabe, iar pe parcurs cuvintele faceau sonoritati de tot felul, aveau sunete si grupuri de sunete asemanatoare si identice plus totul facea o poveste care se termina exact cand trebuie si nici un cuvant nu era ne-necesar, totul curgea natural si asa mai departe – dintr-un foc, de la un capat la altul. Daca asta nu e inspiratie, atunci ce e. Dar bineinteles ca nu numai asta e inspiratia, nu virtuozitatea, virtuozitatea e doar un semn ca universul are o ordine. Altfel, poti sa scrii si o poezie de cateva versuri fara nimic spectaculos din punctul de vedere formal, dar sa fie inspirata, sa se vada asta. Si sunt doar cateva intr-o viata, daca sunt.
La ce lucrezi acum?
La nimic, traduc o carte. Am scapat de presa, nu mai trebuie sa ies din capul meu o vreme, e perfect. Nu stiu cand o sa mai scriu poezii sau altceva, nu ma ingrijorez, daca nu mai scriu vreodata nu e nici o drama, poate o sa fiu invidios pe cei care scriu, dar simt ca in ultima vreme s-a intamplat ceva in mine, ca si cum as fi iesit la un mal si m-am linistit. Dar poate sunt naiv, poate ca de abia incep chinul, viata grea, viata cu adevarat aspra, unde nici nu mai incape poezia, si daca e asa, nu mi-e frica, am suportat destule, hai sa vad. Sau poate fi si invers, sa fie din ce in ce mai bine si sa fie plat, sa ma aplatizez, sa mi se stearga de tot orice gratie si sa si uit ca am scris. Sa-mi para rau dupa chin, dupa dezechilibru. In cazul asta nu-mi fac griji, vine batranetea, vin destule, o sa mai bag doua-trei elegii frumoase, numai ca mie mi se pare ca poezia e o arta a vitalitatii, fie ea si vitalitate frustrata, in negativ, si ca tot ce scriem de la o varsta incolo e zgura. Doar daca nu mai primim cate un soc de vitalitate, cum se mai intampla, miraculos, si eu cred in miracole, mi s-au intamplat cel putin doua barosane, unul dupa altul.
Pentru grouppies: Cum arata o zi din viata lui Dan Sociu?
Ma trezesc cand iese pe usa prietena mea, care se duce la job (tunde caini) si ma saruta inainte sa plece, beau o cafea si stau pe net jumatate de ora, mare parte pe Facebook, de pe care o sa ies candva, poate la primavara, pe urma traduc patru pagini, iau o pauza, mananc, daca e miercuri sau vineri mai aman, nu din motive religioase, desi sunt cat se poate de mistic de felul meu, mai beau oricum o cafea, daca e soare ma simt foarte bine, entuziasmat aproape, daca nu, depinde, mai stau pe Facebook pe discutia secreta (un grup de discutie intre scriitorii care au mai ramas de la vechiul clubliterar), mai traduc doua sau trei serii de cate patru pagini, uneori si mai mult, am reinceput de curand sa traduc si inca nu mi-am intrat in ritm, care ar trebui sa fie de o carte pe luna ca sa pot trai la limita decentei ma duc la Mega Image sau la Obor, fac cumparaturi, e si plimbarea mea zilnica, gatesc, se intoarce dog-whisperera si ma pun la picioarele ei. Mai ies in unele seri cu niste prieteni, uneori mai merg la Bolintin la alti prieteni si facem muzica, adica ei fac muzica si eu ma agit pe acolo. Nu mai fumez, nu mai iau droguri, de baut nu mai beau de sapte ani, incerc sa vad cat si daca se poate trai asa, daca se poate suporta viata.
FOTO: Dan Vatamaniuc