Prezentarea de autor de pe clapeta copertei cartii Felii de lamaie este succinta, cititorul afla doar ca esti absolventa de Politehnica si a unui master de comunicare si ca ai texte in doua volume colective. Ce ne poti spune in plus despre tine, relevant pentru literatura ta?
Sunt o persoana mai degraba retrasa si tacuta, asa ca nu mi-e prea usor sa vorbesc despre mine. Daca ar fi sa dau un raspuns concret ar suna cam asa: sunt casatorita, am o fiica studenta, am un job fara legatura cu scrisul si prietenii mei continua sa se mire de faptul ca m-am apucat de scris.
Daca vrei sa ma intrebi de ce scriu, lucrurile devin mai nuantate. Fiindca am constatat ca atunci cand mi se pune intrebarea asta, lumea vrea de fapt sa afle de ce m-am apucat abia acum de scris. De ce inseamna de ce acum. Si apropo de asta, chiar azi am gasit pe internet un fragment din discursul lui Patrick Modiano la decernarea premiului Nobel pentru literatura, in care, printre altele, spunea (aici citez aproximativ) „un scriitor detine adeseori raporturi dificile cu vorbele“. Banuiesc ca nu e valabil pentru toti, dar in cazul meu acesta este unul din raspunsurile la de ce abia acum. Fiindca nici pentru mine raportul cu vorbele n-a fost usor, nu de la inceput si nu la fel de simplu precum raportul cu cifrele. Atunci cand eram eleva am primit doua etichete: „buna la matematica“ si „fara fior poetic“. Mi-a trebuit ceva timp ca sa ma hotarasc sa le dezlipesc colturile si sa le smulg. Si abia pe urma sa-mi construiesc raportul cu vorbele.
Si totusi, de ce scrii?
Presupun ca scrisul a venit ca reactie (poate intarziata) la un dezechilibru. Sa explic putin. Vin dintr-o generatie si dintr-un timp in care, odata ce porneai pe un drum, profesional vorbind, mergeai pe el, mai repede sau mai incet, fara sa te gandesti sa-l parasesti. Pentru ca e mai usor sa continui decat sa incepi ceva nou. A venit apoi revolutia si a zdruncinat mentalitatea asta. Au aparut indoielile. Au aparut nelinistile. Nu mai stiai de ce sa te apuci si unde sa te indrepti. Privirea laterala ajuta mult, dar te zapaceste. Am schimbat joburi, am schimbat directii, dar in tot timpul asta a existat o constanta: pasiunea mea pentru citit. Dorinta de a scrie era si ea pe undeva, ascunsa bine. Prea bine, as zice. Mi-am pus si eu intrebarea, de atatea ori, de ce m-am apucat de scris. Probabil ca sa indrept un dezechilibru, pe care pana atunci nu-l luasem in seama. Culmea este ca cei care ma cunosc ma considera o persoana extrem de echilibrata. O alta eticheta si, ca orice eticheta, e un adevar partial. Cand am inceput sa scriu era ca si cum puneam greutati pe balanta, care se dezechilibra insa tot mai tare. Asa ca acum n-am ce face decat sa continui.
Unele proze din Felii de lamaie– cum ar fi minunatele „Frunze pe talpa“, „Cheia si foarfeca“, „Tanta recita Luceafarul“ etc. – le-ai scris in timpul atelierelor „Revistei de Povestiri“. Sunt curioasa: cum ai constituit volumul, cum ai selectat prozele, cand ai stiut ca sunt gata de publicare?
Prozele s-au adunat cam in decurs de doi ani, desi unele dintre ele mi se plimbau de mai mult timp prin minte. Dar nu ma hotaram sau, mai bine zis, dadeam vina pe lipsa timpului ca sa nu ma apuc de scris. Cand am mers la atelierele „Revistei de Povestiri“ am fost oarecum nevoita sa scriu si atunci povestirile au inceput sa prinda forma. A urmat apoi perioada de retusare, care ar fi putut sa continue la infinit, dar la un moment dat am zis „gata“ si am hotarat sa le dau drumul in lume – adica le-am trimis la editura.
Care a fost prima povestire pe care ai scris-o? Dar cea mai draga?
Prima a fost Intersectia, care de fapt nu e o povestire tipica si nu are personaje, e mai degraba o reprezentare fabulatorie a universului urban. In carte am plasat-o insa la sfarsit, am vrut sa fie un fel de incheiere. Iar povestirea „Ochiul de iepure“, ultima scrisa, e cea care deschide volumul.
La partea a doua a intrebarii imi este mai greu sa raspund, fiindca toate povestirile mi-au fost apropiate, toate personajele imi sunt dragi si acum (spre exemplu ma necajesc atunci cand cineva spune despre Marty din „Numele“ ca e un prost). Dar daca ar fi sa aleg o singura povestire, ar fi „Ca la sah“, fiindca atunci cand am scris-o m-am gandit mult la bunicul meu si la singuratatea lui din ultimii ani.
Ce univers fictional, dintre cele douazeci cuprinse in volum, s-a lasat cel mai greu de imblanzit, de redat/creat?
Cel mai greu a fost cu povestirea „A zecea parte“, ideea ei ma bantuia de mult timp, dar m-am apucat s-o scriu intr-un moment nepotrivit, era vara si eu ma pregateam de vacanta, iar efervescenta aceea de plecari si sosiri, de mici bucurii, nu se potrivea deloc cu drama din povestire si nu ma lasa sa intru in mintea personajului. Am pus-o deoparte atunci si am reluat-o abia toamna tarziu.
Scrii despre relatiile amoroase (ratate, intr-un fel sau altul), despre raporturile in cupluri, despre universul domestic, familial sau mici-mari intamplari din cotidian. Ce alte teme te preocupa?
Ma intereseaza relatiile umane in toate formele lor. Dar a scrie despre relatiile umane inseamna mai mult decat a scrie despre iubire, despre singuratate, despre frici si limite sau despre neputinta. Pentru ca o relatie nu se deruleaza in vid, ci este influentata de mediul social, de politic, de dezvoltarea tehnologica – si as putea continua enumerarea. Intr-o povestire insa e greu sa acorzi un spatiu intrinsec acestui background, el transpare mai degraba din actiunile si gandurile personajelor si atunci, inevitabil, accentul cade pe ele. Dar ca sa revin la intrebare, in viitor vreau sa abordez teme cu o mai mare pozitionare in contextul istoric.
Mi s-a parut ca detii un control mai mare asupra povestirilor in care naratorii nu sunt decat observatori – cum este cazul prozelor „Ochi de iepure“, „Zani si Iubi“, „A zecea parte“, „Pasaportul de pe pian“ s.a. – decat in monologuri. Care ti se pare formula narativa cea mai potrivita pentru tine?
Ma bucur ca ai observat asta, adevarul este ca prefer (poate ma simt mai in siguranta) sa vorbesc despre altii, sper eu ca asa pot ramane undeva in afara razei vizuale a cititorului. Asta nu inseamna ca nu gasesti cate ceva din mine in personajele cele mai neasteptate, dar atata timp cat nu-mi dau seama decat eu, e bine. Cat despre formula narativa, nu am o preferinta, depinde care se asaza mai bine in povestire.
Cu toate acestea, unul dintre cele mai faine si atipice personaje este cel din „Traditie de familie“, nu-mi amintesc sa fi dat peste unul asemanator in lecturile mele. Ne poti spune cum i-ai dat viata in pagini?
Aici e vorba de un personaj si o intreaga familie care au ceva special: sparg. E un text umoristic, dar pe undeva am vrut sa abordez altfel o poveste despre lucrurile care ne diferentiaza, acele mici (sau poate mari) defecte, particularitati, pe care de obicei le ascundem de ceilalti, pentru a ne conforma si a fi acceptati. Personajele din povestire se comporta insa pe dos, isi construiesc o lume a lor in care totul e dus la extrem, vezi spre exemplu „sarbatoarea cioburilor“, si asa lucrurile ajung sa scape de sub control.
Ai scris si poezii – pe unele le putem citi si online, pe blogul tau –, lucrezi la un roman de mult timp, iar acum ai debutat cu un volum de proza scurta. In ce ape simti ca te scalzi, momentan, cel mai bine si de ce?
Nu ma gandesc sa scriu poezie, pe blog sunt doar niste incercari, chiar am zis la un moment dat, oarecum in gluma, ca poeziile mele sunt proze pe care mi-a fost lene sa le dezvolt. Cat despre proza scurta versus roman, observ ca majoritatea prozatorilor le abordeaza, mai devreme sau mai tarziu, pe ambele. Exista povesti care au nevoie de un roman pentru a fi spuse, asa cum altele pot sa percuteze in cateva pagini. Iar in Felii de lamaie este cel putin o povestire – sau mai bine-zis idee – pe care imi propun sa o abordez din alt unghi si intr-o varianta mai ampla.
Care sunt, din punctul tau de vedere, cele mai bune volume de proza scurta sau povestiri pe care le-ai citit pana acum?
Daca ar fi sa spun un singur nume, acela ar fi cu siguranta Julio Cortazar. Cu toate volumele de proza scurta.
Anterior publicarii volumului Felii de lamaie, ai fost unul dintre cei cincizeci si trei de autori care au colaborat pentru a scrie cel mai rapid roman din lume, Mos Craciun & Co. (Art, 2013), in decembrie 2012. Totodata, si la volumul colectiv Fictiuni reale, editat de Florin Piersic Jr. in 2013 si aparut la Humanitas, ai avut o povestire. Cat de mult conteaza sa apari in volume colective inainte de a publica individual?
Cred ca volumele colective pot fi un inceput bun pentru un debutant. In cazul meu, cele doua volume au fost experiente complet diferite: daca pentru Fictiuni reale totul s-a derulat dupa metoda obisnuita, adica am scris o povestire pe un subiect ales de mine si apoi am trimis-o pentru publicare, la Mos Craciun & Co. ne-am adunat cei cincizeci si trei de autori in cateva sali de curs de la Facultatea de Matematica, am scris in acelasi timp cate un capitol pe un subiect dat de organizatori, iar la final s-a asamblat romanul. A fost ceva inedit. Si mi-a amintit de extemporalele de la scoala.
Ai urmat cursurile de scriere creativa tinute de Florin Iaru si Marius Chivu, organizate de „Revista de Povestiri“, iar mai apoi ai continuat sa mergi la „Creative Writing Sundays“, intalniri bilunare cu autori romani cunoscuti, cu teme punctuale si feedback-uri de la acestia. Care este cel mai important lucru pe care l-ai invatat la cursurile de scriere creativa?
N-o sa ma refer aici la ce am invatat, ci la ce mi s-a intamplat la cursurile de scriere creativa. Pana atunci oscilasem intre o auto-multumire de scurta durata, cand mi se parea ca mi-a iesit un text, o pagina sau doar o fraza si lungi perioade de nesiguranta. Toate astea se intamplau insa intr-un fel de balon de sapun in care eram singura cu indoielile mele. E adevarat ca, din cand in cand, mai puneam povestiri pe blog, dar feedback-ul era aproape inexistent. Cursul a fost ca un perete ud aparut in calea balonului de sapun si m-a scos din zona aceea de confort relativ. Am inceput sa ma dumiresc ce faceam bine si ce greseam si sa abordez teme sau genuri despre care imi inchipuisem ca nu mi se potrivesc. Si mi-a mai adus ceva: sentimentul de apartenenta la un grup cu care imparti bucuria si nelinistea scrisului. Abia atunci mi-am dat seama ca inainte duceam lipsa a ceva asemanator celebrelor cenacluri prin care au trecut multi dintre scriitorii romani.
Esti activa pe blogul tau (http://ancadevieru.blogspot.ro/) – ai scris despre lansare, ai facut un dosar de presa cu recenziile de pana acum la Felii de lamaie, ai lasat fragmente din cateva povestiri din volum –, pe contul personal de Facebook, pe pagina de Facebook a cartii. Cat de importanta crezi ca e promovarea realizata de autor, ca acesta sa fie cat mai prezent si mai activ online?
Online-ul a ajuns o a doua lume, la fel de importanta, pentru multi, ca cea reala si cred ca e o mare greseala sa il neglijezi atunci cand e vorba de promovare de orice fel. Pe de alta parte, online-ul poate deveni o arma cu doua taisuri, pentru ca scoate prea mult autorul la lumina. Eu zic ca un autor nu ar trebui sa se „livreze“ cu totul cititorilor, ci sa pastreze o nuanta de mister, sa fie cunoscut in principal prin ceea ce scrie.
Stii ce urmeaza dupa debutul cu Felii de lamaie?
Intentionez sa reiau romanul la care am scris pana acum cu intermitente si pe care l-am lasat deoparte de mai bine de un an. Si mai am in plan cateva povestiri.
Ce citesti acum? Ce ne recomanzi si noua?
Sunt un cititor dezorganizat, de obicei citesc mai multe carti in acelasi timp. Acum tocmai am terminat volumul de proza scurta al lui Raymond Carver, What we talk about when we talk about love, citisem o parte din povestiri pe net, dar nu reuseam sa gasesc cartea, am luat-o in engleza si am citit-o pe nerasuflate. Am inceput si Femeia de hartie de Rabih Alameddine, m-a atras subiectul, iar titlul ei original m-a facut curioasa: An unnecessary woman. Si mai citesc Sculptura. Procedee si principii, de Rudolf Wittkower. Tot din curiozitate.
Daca ai avea de ales o singura povestire din volumul Felii de lamaiepentru a convinge un cititor sa cumpere cartea ta, care ar fi aceasta si de ce?
Le-as spune sa citeasca „Zani si Iubi“, e o povestire care te face sa zambesti. Dar zambetul poate fi de multe ori inselator, asa ca ii invit pe cititori sa-l descifreze.