O recenzie la volumul dumneavoastra de debut, Fireste ca exagerez, aparut in 1995 in „Adevarul literar si artistic“, afirma ca „Robert Serban ar putea calca – pastrand proportiile – pe urmele lui Ion Barbu, «anihiland» atat «poezia lenesa» de factura traditionalista, cat si cea textualist-biografist-postmoderna“. Au trecut de atunci exact 20 de ani. Cum vedeti acum acea previziune?
Pe vremea aceea mai scriam si cu rima, mai faceam jocuri de cuvinte, poezeam mai… zglobiu, eram student la Politehnica, iar toate acestea l-au determinat, cred, pe cronicar sa faca jonctiunea respectiva. Mi-a placut si imi place Ion Barbu, e un poet uluitor. Oi fi si semanat cu el, poate. Dar incet, incet, poezia mea a migrat dinspre… ludicitate spre, sa zicem, simplitate. Am scris si scriu renuntand la cuvinte. Cred in directete, cred in intensitatea versului, in tensiunea pe care o poezie trebuie sa o contina si sa o transmita cititorului. Mai cred ca poezia si, in general, literatura trebuie sa comunice cat mai eficient, rapid si simplu. Cu trecerea anilor, crezul acesta mi s-a accentuat, mai ales ca astazi suntem pur si simplu sufocati de oferta culturala gratuita, inclusiv de literatura. Se scrie enorm, iar cititorii – cati au mai ramas – sunt tot mai putin dispusi sa faca eforturi de lectura. Si ei incep sa caute alternative mai soft, fiindca cititul este un efort complex.
Imi place sa cred ca scriu o poezie neimpovarata de cuvinte, fara emfaze, fara acute. Sunt un om direct. Si cred ca la fel e si poezia pe care o fac si care asa a si fost perceputa, ca una a firescului si a autenticitatii. Nu vreau sa par altul decat cel care sunt. Pana la urma, poezia poate fi drumul cel mai scurt spre celalalt. Dar poate ca nu si cel mai bun, nu si cel mai lipsit de hartoape, de lighioane, de tristeti.
Afirmati ca publicul nu mai este dispus sa aloce timp pentru citit. Credeti ca poetul trebuie sa accepte compromisul, daca e un compromis, de a scrie mai simplu?
Nu, un scriitor n-ar trebui sa faca nici un fel de compromis. Cel putin in poezie, unde nu trebuie sa ai un cititor „ideal“, caruia sa ii vorbesti pe limba lui, cand tu ai o limba a ta. Daca vrea s-o invete bine, daca nu, sa caute in alta parte, sunt pline librariile si bibliotecile de poeti, e plin internetul. Poezia este o cale de a te povesti pe tine, de a vorbi despre tine. O poti face in atatea feluri. Pe ocolite, grandilocvent, retoric, cu manta, ca la biliard, minimalist, furios, mistic. Sa ai ce scrie, ca formule sunt cu nemiluita. Important e sa o gasesti pe aceea care te exprima cel mai limpede, fluent, cea care te tradeaza cel mai mult. Sau cea in care te simti confortabil, desi nu seamana modului tau de a fi. Dar aici poate ca ai o problema cu… autenticitatea. Sau poate ca nu se observa. Eu nu scriu cum scriu cu program. Nu imi spun: acum scriu clar, limpede, apoi vin cu o avalansa de metafore, vin artificiile. De fapt, nu stiu nici eu cum imi iese. Daca se intampla asta… Poezia mea este autoreferentiala, evenimentele despre care scriu se petrec in jurul propriei persoane, in jurul copiilor mei, al celor apropiati, al prietenilor plecati Dincolo, sunt amintiri, gesturi. Nu trebuie sa inventez, trebuie sa vad, sa aud, sa simt, sa-mi amintesc, sa retraiesc, sa transcriu, in felul meu, aceste experiente umane care mie mi se par… relevante. Pentru mine. Doar pentru mine! Cand scrii despre tine nu ai de ce sa faci si, mai ales, pentru cine sa faci compromisuri. Macar cu tine sa fii sincer!
„Poezia ma cam plictisea“
„Domnule, ai talent, dar scrii prost“, povestiti ca v-ar fi spus Serban Foarta atunci cand v-a citit primele poezii, in liceu. La momentul respectiv, nu ati inteles paradoxul. Explicati-l pentru liceenii de azi care viseaza sa ajunga poetii de maine.
Pe vremea aceea, scriam mai multa poezie decat citeam. Ma cam plictisea, fiindca nu o intelegeam. Nu eram pregatit cu acel tip de formula literara. Eu devoram romane, citeam o carte, doua pe zi, eram biblioman. Nu citeam decat rar poezie. In schimb, imi placea al naibii de mult sa scriu, mai ales ca eram mai tot timpul indragostit si le ofeream fetelor dupa care-mi batea inimioara cate o poezea, doua, trei; iar ele erau foarte impresionate… Or, Serban Foarta si-a dat seama ca, desi nu-mi lipsea vana poetica, n-aveam lecturi. Asta se simte rapid, mai ales in textele incepatorilor. Sa scrii literatura in afara literaturii, adica fara sa citesti, iti poate iesi numai daca esti genial. Dar si acolo nu cred ca te tine mai mult de-o carte, doua. Degeaba esti talentat, daca nu stii cum sa-ti folosesti talentul. Nu poti face literatura fara sa vezi cum o fac altii, fara sa te raportezi continuu la contextul cultural, la poezia tanara, la poezia straina. Nu ai sanse sa scrii bine fara sa citesti mult si constant. E… aproape imposibil!
Anul trecut, declarati ca nu reusiti sa terminati un roman la care lucrati de ani de zile, un roman al copilariei si adolescentei dumneavoastra. Intre timp, ati mai scos o carte de poezie, Putin sub linie. Va e mai usor sa scrieti poezie?
Poezie poti sa scrii si in salturi, sub inspiratie de moment, sub un flux de evenimente, de emotii, de tristeti, melancolii. Poezia se descarca mai usor pe hartie, in primul rand fiindca nu necesita o scriitura de lunga durata. Poti intra intr-o stare poetica mult mai usor decat intr-una, hai sa-i zic, prozaica. Am scris proza scurta: nu-i tot una cu textul poetic. Romanul… Ce vreau eu sa fac cu romanul acesta necesita un tip de implicare afectiva si de timp, pe care nu mi le-am permis. Nu am avut ragazul de a intra de-a binelea in maruntaiele unei carti pe care, altfel, o intuiesc destul de exact – sa vorbesti despre exactitate in literatura, ce traznaie –, al carei final il cunosc, ceea ce e important. Voi putea construi epicul fara nelinistea de a nu vedea cum se inchide povestea, incotro o vor lua personajele, cine sunt, ce au de facut. Dar am nevoie de timp pentru a scrie, macar doua, trei luni in care sa stau cu si in cartea asta, sa fac parte din ea. Am incercat sa ma apuc de roman la inceputul lui 2015 si imi propusesem ca pana la sfarsitul anului sa il termin. Dar mi-am dat seama ca imi doream mult mai tare sa termin cartea de poezie pe care am inceput-o in urma cu patru ani. In primavara, am publicat traducerea in franceza a volumului Moartea parafina, la Editura Vinea, apoi mi-a aparut o carte-album despre artistii vizuali ai Generatiei ’80 din Timisoara. Pentru ambele a fost nevoie de timp, si nu putin. Apoi, eu scriu greu, cu placere, dar nu cu exaltare. In plus, nu am facut niciodata un roman si imi induc un fel de teama, ca sa fiu in alerta. Nu poate sa fie ceva… extraterestru, dar totusi… E ca si cum ai sti sa inoti, o faci intr-un lac, o faci la mare, dar intr-un rau de munte nu mai ai siguranta ca esti un bun inotator.
Dar in acest fel exista riscul sa nu-l terminati niciodata.
E adevarat si asta. Poate ca nu va fi sa fie. Insa faptul ca ai tinte in viata, dorinte, printre ele fiind si scrierea unui roman, e important. Cateodata, e mai important sa doresti ceva decat sa ai.
„Faptul ca presa arata atat de rau in Romania e alarmant“
Activati in doua domenii care sufera enorm in Romania, atat ca audienta, cat si financiar: jurnalismul si poezia. Cum percepeti aceasta pozitionare profesionala a dumneavoastra?
Ati spus un adevar trist. Poezia nu a fost niciodata altfel, niciodata nu au fost vremuri bune pentru poezie, zice truismul. Dar faptul ca presa arata atat de rau in Romania e alarmant, pentru ca e nevoie de ziaristi, e nevoie de caini de paza intr-o societate in care sunt seisme foarte puternice, intr-o societate care nu se asaza dupa 25 de ani pe niste piloni. Oamenii ies din presa pur si simplu din cauza foamei. Pentru ca un salariu din presa nu iti asigura existenta. Mai ales daca ai familie. Si, atunci, rezisti cat rezisti, dupa care fugi, evadezi, cauti alt job, daca se poate undeva unde sa mai ai de a face cu cuvintele. Cunosc in Timisoara o multime de jurnalisti foarte buni care au renuntat la meseria lor – pentru unii parea vocatie. Pe unii i-am intrebat de ce au facut-o, mi-au spus ca trebuie sa traiasca. Dincolo de bucuria de a face presa, sunt tata, a fost un raspuns. Or, salariile sunt mizere, finantatori pentru media tot mai putini, iar daca exista, incep sa puna conditii. Si aici e iarasi un compromis pe care il poti face sau nu: cel cu propria constiinta. Scrii impotriva a ceea ce crezi tu sau nu o faci, si renunti? Multe renuntari la a lucra in presa s-au petrecut si din cauza acestui fenomen: nu poti scrie in raspar cu ceea ce crezi. Cum sa spui ca e alb daca nu e asa?
Sunteti jurnalist, mai mult, ati predat intre 1998 si 2004 jurnalism la Timisoara, ati condus mai multe institutii de presa. Ce sanse credeti ca mai are jurnalismul romanesc sa ajunga acolo unde isi doresc profesionistii onesti sa fie?
Nu imi dau seama ce se va intampla. De exemplu, nu prea mai poti face jurnalism de investigatie. Am condus cateva echipe de ziaristi. Cand conteaza doar traficul, cand conteaza doar „like-urile“, cand conteaza doar un tip de audienta, e foarte complicat sa mai faci presa de calitate. Jurnalismul de investigatie inseamna timp, bani, oameni, toate in detrimentul vizualizarilor. O ancheta documentata doua-trei saptamani nu strange nici un sfert din vizualizarile unui san dezgolit pret de o secunda. Cred ca va veni vremea jurnalistilor independenti, pe cont propriu, fie echipe mici, de doi, trei, patru oameni, cu site-uri la care cititorii se vor abona ca sa afle adevarul. Vor ramane probabil doua, trei ziare mari… Mi-e greu sa fac previziuni, lumea se schimba atat de repede, e foarte multa informatie care scapa nelivrata, precum si presa care are in spate interese financiare si politice pe care le serveste fara sa clipeasca. Ma uit de ani buni la anumite posturi de televiziune si raman stupefiat. In anii ’90, chiar mai apoi, pana pe la criza, jurnalistii macar incercau sa salveze aparenta, sa nu se vada ca sunt liberali, crestin-democrati, socialisti sau ce erau… Acum nici macar asta nu se mai face, totul e pe fata.
Nici presa culturala nu sta mai bine financiar.
Cand a inceput criza economica, paginile de cultura au fost primele care au disparut din ziare. Nu doar la noi, ci si in Occident. Ma uit in presa din Timisoara: rar mai citesti o relatare de la un eveniment cultural, nu prea mai vezi nici stiri culturale care sa anunte ce se va petrece prin urbe. Informatia culturala are o audienta tot mai mica. Si cum redactiile sunt tot mai restranse – cu trei oameni incerci sa faci ce faceai cu 10-12 –, nu iti mai convine sa aloci un om care sa se ocupe de domeniul cultural.
Mai raman, slava Domnului, revistele de cultura, dar si aici e tot mai complicat. Au ramas putine saptamanale, iar acelea, cu exceptia „Suplimentului de cultura“, doar in Bucuresti. Revistele ce apar in provincie cauta sa nu fie provinciale, insa putine reusesc. Exista o presiune a locului (de fapt, a lumii culturale de acolo) asupra lor careia nu-i prea rezista. Si ar trebui rezistat, fiindca altfel nu vor mai conta, nu vor avea cititori si, in cele din urma, vor pierde si sursa de finantare. Si vor disparea.
„Cand sunt evenimente culturale gratis, lumea vine buluc“
Totul se reduce la bani?
Nu e suficient sa vrei sa faci, mai trebuie sa ai si cu ce. Nu sunt indeajuns implicarea, consumul de energie, activismul, generozitatea, deseori trebuie bani ca sa faci fapte culturale. Am vazut, de multe ori, ca atunci cand sunt evenimente culturale gratis, lumea vine buluc. In momentul in care ai pus un bilet de intrare, sunt deja probleme cu publicul. Chiar daca se produce cultura, trebuie finantare pentru difuzarea ei. Degeaba se scrie literatura in Romania, daca editorii n-au cu ce s-o publice. Iar cititorii cu ce s-o cumpere.
Dar poate ca si institutiile de cultura ar trebui sa invete sa-si atraga publicul. Inclusiv scriitorii ar trebui sa invete sa isi castige cititorii.
E adevarat si asta. Vina scriitorului e ca asteapta ca potentialul sau cititor sa mearga in librarie si sa ii ia cartea. Or, numai in Romania, anul trecut, au aparut 15.000 de titluri noi, carti scrise de autori romani. Asta inseamna circa 50 de titluri noi in fiecare zi. Pe cine sa aleaga un cititor? Cand marile edituri nu-si pot permite decat doi, trei oameni pentru PR, cand tu, ca scriitor, nu ai chef sa te implici in promovarea propriei carti, preferand sa ramai la tine in turn, lucrurile nu au cum sa mearga. Realitatea iti cere sa te activezi si ca promotor. Adevarat, uneori e jenant sa o faci, mai ales ca e vorba despre propriul tau produs cultural. Pe de alta parte, mie nu-mi displace cliseul asta: „copiii de hartie ai scriitorului sunt cartile“. Daca tot l-ai facut si il scoti in lume, ajuta-l pe copilul ala sa se descurce. Sa mearga, sa vorbeasca, sa zambeasca… Ganditi-va ca nicicand in istoria omenirii nu a fost o asemenea oferta de consum cultural gratis. Poti sa vezi filme gratis, sa asculti concerte gratis, poti sa citesti gratis, sa vezi muzee gratis. In nebunia asta de oferta culturala, mai vii si tu si vrei sa fii bagat in seama, ba chiar sa ceri un leu. Atunci, fa ceva! Mai cred ca oamenii din publicitate ar trebui sa fie mai inventivi in promovarea culturii. Nu stiu cum, dar e nevoie de un vino-ncoa’…
Ma gandesc ca o explicatie a atitudinii societatii si a sponsorilor fata de scriitori poate veni si din faptul ca majoritatii dintre noi, generatiile de 30-50 de ani, li s-a indus in scoala ideea ca artistii sunt saraci, ca saracia e o conditie a creatiei. Cat de corecta credeti ca este aceasta perceptie a mea?
Ma tem ca perceptia dumneavoastra e corecta si ca mitul scriitorului „sarac, dar cinstit“ e lustruit din greu in scoala, in familie, in mentalitatea colectiva. De unde sa aiba, saracu’, daca el sta si scrie? E adevarat ca timpul pe care un scriitor l-ar putea aloca unui alt job (caci mai toti scriitorii au macar un job) i-ar putea aduce bani, dar el il foloseste pentru scris, preferand sa traiasca modest. Scrisul e pasiunea lui, e combustibilul vietii lui. Pe de alta parte, acest mit al scriitorului sarac e intretinut chiar de o parte dintre actorii literaturii contemporane, tocmai pentru ca da mai bine asa. Serveste mai bine orizontului de asteptare. Asa se stie, asa pozam. Vreti poezie? Avem la pachet si saracie! De fapt, cred ca putini scriitori sunt cu adevarat saraci, majoritatea au surse de venit. Scriitorii sunt jurnalisti, profesori, redactori pe la edituri, traducatori, functionari… Fiecare dupa noroc si scoala. Mai greu le este pensionarilor, dar majoritatii acestora le e dificil in Romania, caci pensiile sunt mizere.
Sa fii scriitor (dar nu doar scriitor, ci si artist vizual, muzician etc.) implica sacrificiu de timp, de energie, de nervi. Renunti la multe lucruri ca sa scrii. O faci noaptea, poate, sau te trezesti cu noaptea-n cap, scrii in salturi, din weekend in weekend, din concediu-n concediu, pe tren, in tramvai, cand ai putin ragaz. Nu esti, cum se spune, scriitor profesionist. Nu traiesti din scrisul tau. Dar nu asta inseamna profesionist, zau. Eu stiu doar doi oameni care si-au asumat riscul de a trai exclusiv din scris. Unul este Radu Aldulescu, iar celalalt Filip Florian. Sigur mai sunt si altii, eu de ei stiu. Poti trai doar din scris? Nu! Chiar si daca scrii un roman foarte bun, pe care il publici la o editura importanta, care te promoveaza, tot nu vinzi mai mult de 3.000-4.000 de exemplare. Banii pe care ii castigi pentru un bestseller de Romania iti ajung maximum trei luni. Asta ar insemna ca, din trei in trei luni, tu sa scrii un roman la fel de bun, ceea ce e imposibil. Piata de carte romaneasca iti confera o realitate la care trebuie sa te adaptezi. Dar nici in Europa nu sunt prea multi scriitori care fac doar asta. Vorbeam recent cu portughezul Rui Zink si imi spunea ca-i priveste cu mila pe scriitorii profesionisti, care nu fac decat asta. „Pe mine ma ajuta foarte tare faptul ca sunt profesor, ca intru in contact cu studentii, de la care aflu povesti si opinii“, mi-a marturisit scriitorul portughez. Ce functioneaza in Occident si nu functioneaza la noi este lectura publica, pentru care esti platit. Si sub 300- 500 de euro nu e platit nici un scriitor care participa la astfel de lecturi. Castigi intr-o ora cat iei, la noi, salariu, intr-o luna.