Nascut la 25 februarie 1937. Alaturi de Albert Finney, Alan Bates si Peter O’Toole, apartine unei generatii de actori veniti din randurile clasei muncitoare. A fost asimilat Noului Val al filmului britanic. „Ni se mai spunea si «Tinerii Furiosi» («The Angry Young Men»), dar eu n-am fost niciodata furios, mai mult derutat“, marturisea intr-un interviu. A fost primul din familie care s-a dus la facultate. Mama sa, de care era foarte legat, a murit de cancer la varsta de 48 de ani, cu doar o saptamana inaintea premierei filmului care l-a lansat, Singuratatea alergatorului de cursa lunga/ The Loneliness of the Long Distance Runner (1962, r. Tony Richardson). A jucat apoi alaturi de Julie Christie in Billy mincinosul/ Billy Liar (1963, r. John Schlesinger), alaturi de Dirk Bogarde in Pentru tara si rege/ King and Country (1964, r. Joseph Losey) si peste Ocean in aclamatul Dr. Zhivago (1965, r. David Lean), pentru care a fost nominalizat la Oscar. Speriat de succes, se retrage in teatru, dar revine la cinema in anii ’80 cu Cabinierul/ The Dresser (1983, r. Peter Yates), pentru care ia Globul de Aur si e nominalizat la Oscar. De atunci si pana azi, aparitiile in film au fost razlete si fara ecoul din anii ’60-’70. 45 Years (2015, r. Andrew Haigh) ii da in sfarsit un rol pe masura, un sot a carui casnicie e umbrita de descoperirea de catre sotie a unei iubiri din tinerete. Odata cu incalzirea globala, in Elvetia se dezgheata cadavrul unei fete moarte intr-un accident acum 45 de ani. Revelatia acestui secret aduce cuplul in pragul crizei chiar inaintea aniversarii a 40 de ani de casnicie.
De la o vreme, nu mai jucati in atatea filme.
E adevarat. Andrew Haigh chiar m-a impins sa fac 45 Years. Facusem Quartet (2012, r. Dustin Hoffman) si am mai avut un rol amuzant, dar mic intr-un film de Robert Carlyle, Sun Dancing. Am mai aparut in serialul TV Dead Zombies. Fac cinema atata cat doresc. M-ar ucide daca as filma tot timpul.
Spuneati undeva ca va regasiti mai mult in teatru.
Asta a fost o perioada, cand eram mai tanar, dar nu mai e valabil. In tinerete eram mai interesat de teatru pentru ca aveam senzatia ca pot invata mai mult jucand in fata publicului. Si asa a si fost. Am invatat cand sa ma grabesc si cand s-o iau incet, cum sa fac oamenii sa rada s.a.m.d.
Dar nu invataserati sa jucati in filme?
Aveam nevoie sa invat din punct de vedere vocal. Imi dadusem seama ca nici nu aveam prea multa experienta. Teatrul mi se parea mai interesant decat filmul. Si acum mi se pare, dar acum nu mai am rabdare ziua pana la spectacolul de seara.
Mda, nu mai sunt asa celebru ca in tinerete. Am devenit mult mai cunoscut dupa Doctor Zhivago decat mi-am putut imagina sau credeam ca sunt. Dar nu am o problema cu asta. Nu m-am perceput niciodata ca o vedeta de cinema, nu mi-a placut ideea. Credeam ca e mai interesant sa fii actor decat vedeta. Am mai lucrat cu vedete de cinema si n-a fost o experienta prea agreabila.
Va mai amintiti vremurile cand ati fost nominalizat la Oscar pentru Doctor Zhivago?
Desigur! Am fost nominalizat si pentru The Dresser. N-as putea spune cum a decurs ceremonia in anul cu Zhivago pentru ca nu m-am dus. Oricum nu s-a facut prea multa valva, mult mai putina decat s-ar fi creat acum. Nici in 1984, cand am primit Globul de Aur pentru The Dresser, nu s-a facut caz. Cum lucram in teatru, iarasi nu m-am putut duce la ceremonie.
Cum vi se par filmele de azi fata de cele din anii ’60-’70?
Nu stiu ce sa zic pentru ca nu prea merg la cinema. Groaznic, nu? Sotia ma mai taraie la cate o premiera si foarte adesea sunt dezamagit chiar si de filme de succes. De fapt, mi-e greu sa imi amintesc titlul ultimului film britanic pe care l-am vazut.
The King’s Speech/ Discursul regelui?
Da! Multumesc ca mi-ati adus aminte. Mi-a placut de Colin (n. red.: Colin Firth), cu care am facut apoi un film impreuna, remake-ul dupa Gambit, film care a mers extrem de prost, desi mie mi-a facut placere sa-l fac. Jucam un pictor falsificator. Ne-am distrat foarte mult cu Colin. Cameron (n.red.: Cameron Diaz) a fost si ea fermecatoare… N-am vazut filmul, dar sotia a fost de parere ca ceva nu a functionat la el. Iar filmul nu a adus nimic nou.
V-a adus niste bani…
Banii au fost frumosi, da. Uneori ii mai trimit lui Colin fotografii pe e-mail cu cainele meu. De cate ori il vad pe Colin pe coperta unei reviste pentru femei, pun revista in geam astfel incat s-o vada si cainele. Stati sa va arat (n.red.: incepe sa caute poze in telefon). Colin si cainele meu s-au intalnit doar o data.
Cum se numeste cainele?
Stanley, de la Stan Laurel, favoritul meu. Iata poza!
Chiar se uita la Colin Firth!
Pun revista in geam pentru ca lui Stanley ii place sa se uite pe geam. Cand Dustin Hoffman a fost pe coperta unei reviste pentru femei, l-am pus si pe el in geam. Cand Colin a vazut poza, a spus: „Pare sa se uite mai mult la Dustin decat la mine…“.
Si personajul din 45 Yearse atasat de cainele lui.
Cand am vazut filmul acasa pe DVD, cainele a inceput sa latre. Nu cred ca m-a recunoscut, nu parea interesat de film, dar cand cainele de pe ecran a inceput sa latre, a latrat si el.
„Au fost numai lucruri din astea foarte simple“
Interpretarea dumneavoastra din 45 Yearse ca un aisberg. Asa ganditi de obicei un personaj, ca si cum ar ascunde lucruri nevazute si nespuse?
Am empatizat foarte mult cu personajul. Mi-au placut foarte mult replicile. De pilda, cand sotia spune: „Asa cum a facut ea in 1962“, eu trebuia sa ma uit la ea si sa spun (dupa cum ne intelesesem), „Fuck me…“. Dar cand a trebuit sa filmam, ne-am dat seama ca era suficient sa o privesc, fara sa mai spun nimic. Au fost numai lucruri din astea foarte simple. Povestirea de la care a plecat filmul avea cateva pagini, dar a stimulat imaginatia lui Andrew, care a scris singur scena de la final, cea a petrecerii de aniversare.
Spectatorii regasesc in film bucati din propria lor biografie. Cu totii suntem asa. Nu reusim sa stim niciodata totul despre cei alaturi de care traim de zeci de ani.
Da, aceasta idee a fetei ascunse in gheata e foarte puternica. Fata reapare datorita incalzirii globale si pune din nou stapanire pe el. Mai mult ca sigur ca fusese o poveste foarte importanta, iar el fusese foarte indragostit de ea. Personajul meu isi aminteste ca fata radea inainte de a cadea in prapastie. Andrew l-a inventat si pe celalalt excursionist cu care ea flirta in germana. Iar personajul meu era gelos. „Ultimul lucru pe care mi-l amintesc despre ea era rasul ei“, dupa care spun „Christoase…“, pentru ca imi aduc aminte ca ma enerva ca radea si imi aduc aminte in secunda urmatoare strigatul ei. E un text minunat…
La fel de puternic e si monologul de la final.
L-am filmat dintr-o bucata. Exista, de fapt, o singura taietura pentru ca aparatul sa vina mai aproape de mine, dupa care nu mai e nici o taietura. E extraordinar momentul.
E ceva ce seamana cu teatrul aici.
Poate vine din experienta mea de pe scena, din faptul ca sunt obisnuit cu monologuri lungi si ca imi place sa le lucrez ca si cum as lucra o bucata muzicala. Pentru mine, acest film e portretul unui barbat in varsta care se imagineaza tanar.
V-ati tinut strans de scenariu?
Desi am mai avut mici chestii de improvizatie, am incercat, in general, sa ne tinem de scenariu. Am fost impresionat sa vad ca Andrew a pastrat cateva glume de-ale mele. De pilda, in scena in care Charlotte ma intreaba daca vreau omleta, eu raspund din off: „Avem oua?“. Toata echipa a inceput sa rada pentru ca asta nu era in scenariu. Mai e o scena cand iesim la plimbare cu cainele si cand eu incep sa vorbesc despre pasari. Nici asta nu era in scenariu.
„Am vrut la un moment dat sa ma retrag“
Ati putea spune ca rolul din Singuratatea alergatorului de cursa lungae cel mai greu rol pe care l-ati avut in cinema?
A fost primul si a fost greu din punct de vedere fizic. Aveam o constitutie fragila.
Cat de mare e presiunea pentru un tanar actor care devine celebru foarte de tanar?
Foarte mare. Am vrut la un moment dat sa ma si retrag. Nu puteam face fata, aveam prea putina experienta, dar a fost minunat cand am descoperit scoala de actorie (n.red.: Royal Academy of Dramatic Art, RADA, din Londra). Veneam din clasa muncitoare si credeam ca am ceva de oferit. Gloria e ca un fruct otravit, unii dintre colegii mei au descoperit acest lucru mult mai tarziu.
Va referiti la presiunea celebritatii sau la nevoia de a face mai mult?
La nevoia de a face mai mult. M-am dus sa fac teatru la Manchester unde niste prieteni de-ai mei tineau un mic teatru. Nici nu mai faceam filme foarte bune. Doar atat au inteles jurnalistii, ca faceam 40 de lire pe saptamana la Manchester.
Despre ce filme vorbiti?
The Night of the Generals (1967, r. Anatole Litvak) si A Dandy in Aspic (1968, r. Anthony Mann).
Dandy in Aspic a fost bun! Ultimul film al lui Anthony Mann.
Da? Nu l-am vazut niciodata.
De ce nu va vedeti filmele mai vechi?
As putea s-o fac, macar de curiozitate. Mia Farrow juca in el.
Si Noaptea generalilor era un film bun.
Litvak era simpatic, dar nu m-a placut la un interviu in Paris, cand am spus ca ar trebui sa faca filme comerciale. Ce stiam eu?! Dar el era dragut si de treaba cu mine. Iar filmul care m-a facut sa pun cinemaul deoparte a fost cel la care am tinut cel mai mult, O zi din viata lui Ivan Denisovici (1970), regizat de omul care a avut cea mai mare influenta asupra mea, Casper Wrede. N-a fost niciodata prea respectat in Anglia. Facea parte din miscarea culturala din Manchester care a dat acest teatru nou (ce nou!, e de 30 de ani), The Royal Exchange Theatre, construit intr-un spatiu imens, unde se vindea odinioara bumbac. E un spatiu circular din otel si sticla. Wrede era mare amator al teatrului circular. Am jucat de vreo doua ori asa, in proscenium, si mi-am dat seama ca avea dreptate. Vezi lucrurile in trei dimensiuni, recuzita e minima, sugerata doar. Am vrut sa lucrez cu acesti prieteni ai mei. Filmul The Dresser l-am facut ca o continuare a piesei jucate la Manchester. Scenariul l-a scris Ronald Harwood, care a scris si scenariul pentru Ivan Denisovici.
Daca v-ati nascut la Manchester…
Nu, sunt din Hull, care e pe coasta estica in Yorkshire.
…ma pregateam sa va intreb daca tineti cu Manchester United sau cu Manchester City.
Jumi-juma. De fapt, mi-am pierdut interesul in United. Il stiam pe Alex Ferguson, dar din moment ce a plecat… Prietenul meu Albert Finney e fan Manchester United.
Albert Finney a inceput sa joace odata cu dumneavoastra.
A inceput inaintea mea, pentru ca nu s-a dus la universitate. Am auzit de el cand eram la universitate. University College London, unde invatam engleza, era pe aceeasi strada cu Royal Academy of Dramatic Art, pe strada Gower. De asta am si vrut sa invat la universitatea aceea, pentru ca puteam arunca un ochi la vecini.
Sunteti la fel de celebri amandoi.
Cred ca el a facut mai multe filme la Hollywood ca mine. Dar avem ceva in comun. Cand am lucrat in sfarsit impreuna, ne-am inteles de minune. Era un film de televiziune care a avut succes, A Rather English Marriage (1998, r. Paul Seed), despre doi barbati care raman vaduvi in acelasi timp. Eu eram un caporal RAF, el un laptar la pensie, iar eu trebuia sa am grija de el. Si Joanna Lumley era foarte buna. As mai face un film cu el, dar nu cred ca se mai poate.
Cu ce va petreceti timpul liber cand nu sunteti la plimbare cu cainele? Cititi Kirkegaard ca personajul din 45 Years?
Nu, citesc Robert Foster Wallace, un minunat scriitor american. Tocmai am comandat o copie a celui de-al doilea roman al lui, Infinite Jest. De curand, mi s-a oferit si un rol intr-un serial TV, pe care cred ca o sa-l accept. (n.red.: Unforgotten).
„Ea simtea aceste emotii ale mele“
Si dumneavoastra ati scris o carte.
Da, Dear Tom: Letters from Home (2000). E cel mai bun lucru pe care l-am facut vreodata, mai bun decat actoria. E despre anii cand tocmai fusesem descoperit, iar mama era bolnava de cancer in stadiu terminal. I-am adaugat un capitol despre sfarsitul tatalui meu, 20 de ani mai tarziu. E o carte foarte emotionanta, dar si amuzanta. Mama era lipsita de educatie, dar se punea cu totul in scrisorile pe care mi le scria. Tata a lucrat la docurile de peste din Hull. Nu era pescar, se ocupa cu intretinerea si vopsirea barcilor de pescuit. Toti ai mei din partea mamei si a tatalui lucrau in pescuit. La 11 ani am avut aceasta examinare care se introdusese cu trei-patru ani mai devreme, care le permitea copiilor clasei muncitoare sa mearga la gimnaziu si de acolo, poate, la universitate. Ceea ce am si facut. Am fost primul din familie care s-a dus la universitate. Ai mei si-au dorit intotdeauna sa obtin o educatie. Nu facusera scoli, dar erau extrem de inteligenti. Si cand am ajuns la facultate, fiind foarte apropiat de mama, ea a inceput sa-mi scrie, iar in ultimul an de facultate, cand ma luptam din greu pentru ca doream sa fiu la scoala de teatru, ea a inceput sa investeasca si mai mult in ceea ce imi scria. Erau asa captivante scrisorile ei! Nu foarte dramatice, dar foarte expresive. Am o scrisoare de la Paul Scofield, care fusese eroul meu – e cea mai emotionanta scrisoare pe care am primit-o vreodata! S-a indragostit de mama, citindu-mi cartea. „Am senzatia ca am cunoscut-o“, mi-a spus.
Cum va incuraja mama?
Cand faceam compozitii si eseuri la scoala, si ma straduiam sa pun viata in ele, si veneam acasa pentru petrecerea de Craciun, ea (care canta la pian dupa ureche, caci invatase singura) ma stimula prin spiritul pe care il insufla sensibilitatii mele. In meseria asta lucrezi cu sensibilitatea, cel putin eu asa fac. Ce ajunge la celalalt, ce crede celalalt n-as putea spune. Ea simtea aceste emotii ale mele.
Va referiti si la emotiile exprimate prin taceri?
Da. Mi-am dat seama cand m-am ridicat in 45 Years sa tin discursul. M-am mirat ce emotionat eram, la fiecare dubla.