Sunteti poeta, profesoara – predati poezie si scriere creativa –, critic literar, jurnalista. In care dintre aceste ipostaze va simtiti cel mai bine? Unde sunteti dumneavoastra, dincolo de toate?
In aceasta etapa a vietii mele, totul se leaga. Nu a fost planul meu de la inceput sa fac toate astea. Stiam ca vreau sa fac ceva legat de literatura, in general, pentru ca asta ma facea sa ma simt bine. Incercam astfel sa gasesc modalitati de a fi platita pentru a face ceea ce iubesc, sa ma pot intretine cu ceea ce fac. Pentru o vreme, asta a insemnat sa fac jurnalism. Apoi, a venit predatul. A preda si a scrie poezie este ceea ce-mi place cel mai mult sa fac. Aici simt ca sunt eu cea adevarata, autentica. Si cu cat ma gandesc mai mult, cu atat realizez mai tare ca e un privilegiu sa fiu platita sa vorbesc despre poezie, sa o analizez si citesc impreuna cu un grup de copii destepti. Traiesc intr-o tara saraca, asa ca e un lux sa ai vreme sa te gandesti la tine si la lume prin intermediul poeziei. Este extrem de important pentru mine sa am contact direct cu cititorii. Ii invat cum sa citeasca, cum sa vada lumea intr-un alt mod, dar si eu primesc mult in schimb, invat de la ei cum privesc lucrurile, fiecare are propria poveste. Eu pot citi un poem intr-un singur mod, iar ei vin cu alte si alte opinii, fiecare vede altfel lucrurile. Nu ne plictisim niciodata. Vorbind despre alte poeme, vorbesc de fapt despre ei. E minunat.
Razboi, dragoste, relatii, disparitie – doar cateva dintre temele pe care le-am identificat citindu-va poemele traduse in limba engleza. Cum v-ati descrie poezia?
Am avut, in cadrul festivalului (n.r.: de Literatura de la Timisoara, octombrie 2015) o lectura la un liceu; asa am realizat ca poezia mea este complet nepotrivita pentru copii. (n.r.: Radem.) Scriu despre sex, moarte, iubire, razboi, da, si nu este ceva ce ai putea adapta pentru o audienta mai tanara. Cred ca poezia mea aduce la un loc experientele intunecate ale lumii, dar si bucuria de a trai. Inteleg ca uneori e greu de digerat, dar numai asa pot scrie si numai aceste lucruri ma intereseaza. Cand lucrurile sunt caldute, nu simt ca am ceva de spus. Pe de o parte, dragoste, pasiune, bucuria de a fi in viata, de cealalta parte oroare, tortura, moarte. Ambele parti merg insa mana-n mana, din punctul meu de vedere.
Aveti un poem scurt, Ocupatie, care suna asa: „Obisnuiam sa fiu un avocat/ Astazi, sunt o victima“. Putem incerca sa ne imaginam cum ar suna poemul daca ar fi despre dumneavoastra?
Este, intr-un fel, si vocea mea. Dar, mai presus de asta, este vocea tuturor celor care au suferit din anumite cauze, a celor care, la un moment dat, si-au pierdut identitatea si au fost vazuti doar ca victime. Oricat de colorata si bogata in experiente a fost viata ta, trauma devine o mare parte din identitatea ta, esti recunoscut ca victima si chiar incepi sa te victimizezi. Am vazut acest pericol si am incercat sa le inapoiez oamenilor complexitatea fiintelor lor. Poemul acela face parte dintr-un ciclu in care folosesc fraze din marturiile oamenilor din lagarele de concentrare din Bosnia – supravietuitori, oameni care au fost torturati etc. Spuneau lucruri atat de uimitoare! Unele marturii erau repetate mecanic tocmai pentru ca povesteau acelasi lucru din nou si din nou, dar, la un moment dat, auzeam o fraza care ma afecta atat de mult incat o retineam; ma izbea, asa ca notam, decupam, cu intentia de a folosi mai tarziu. Mi s-a intamplat acest lucru cu Ocupatie – cea care a rostit aceste cuvinte era o femeie frumoasa, tanara, din nordul Bosniei. Poemul meu se concentreaza pe a recupera senzatia respectiva si a le da inapoi oamenilor complexitatea vietii lor.
A le reaminti ca nu sunt doar niste numere.
Exact. Devii prea usor doar un numar. O poeta poloneza draga mie spunea ca „Istoria rotunjeste numarul la zero. Istoria iubeste numerele rotunde“. Poezia, insa, e interesata de particular, de acel o mie plus unul.
Pare ca extrageti „eu“ din poezia dumneavoastra. Mi se pare ca va indreptati poemele spre ceilalti. Sa fie o influenta a meseriei dumneavoastra de jurnalist?
Sunt convinsa ca are legatura cu meseria mea. Am si avut cateva discutii in contradictoriu cu o parte dintre colegii mei poeti din Bosnia. De exemplu, un poet foarte talentat de la noi scrie numai despre razboi, dar, pentru ca a fost soldat, foloseste numai unghiul personal. La un moment dat, am fost amandoi in Suedia la o dezbatere unde am discutat despre modul in care scriem poezie. Eu am spus ca sunt acolo pentru a asculta oamenii, iar el a izbucnit: „Cum sa ascult oamenii? Eu nu sunt psiholog! Nu sunt nevoit sa-i ascult pe ceilalti“. In mod evident, avem opinii foarte diferite. (n.r.: Radem.) El e un razboinic macho, increzator in scrierile sale si convins de ceea ce are de spus. Eu nu sunt insa tipul acesta de scriitor, cred ca oamenii au povesti unice, care merita spuse, si ma simt responsabila sa le salvez de la disparitie si sa le dau mai departe. Uneori, aveam senzatia ca sunt un parazit pentru ca fac asta, traiam cu senzatia ca ma hranesc cu suferintele lor, dar continuam pentru ca nu puteam altfel.
Sunt foarte atenta la cum prelucrez materialul obtinut de la oamenii din jurul meu. Si cred ca experienta de jurnalist m-a invatat sa fiu o buna ascultatoare. Similar cu ceea ce fac eu fac si traducatorii, pe care ii admir foarte mult, mai ales pe cei care traduc poezie. Ei dau voce unei alte persoane, se pun in pantofii altuia, imbraca hainele lui. E neobisnuit pentru un poet sa faca acest lucru, nu-i asa?
Da, este. De obicei, poezia este centrata pe sine, este foarte personala. Pe cand ceea ce faceti dumneavoastra este foarte aproape de fictiune, dintr-un anumit punct de vedere, pareti un narator obiectiv care extrage bucati din realitate si le expune intr-o forma specifica.
Ai dreptate. Teoretic, inserez un narator, el intervine intre vocea care povesteste si cititor. Iar asta nu faci in mod normal in poezie sau, cel putin, nu in poezia in care „eu“ vorbesc despre lume.
Ca poeta, am capacitatea de a-mi apropia experientele altor oameni. Simt ca unele lucruri sunt atat de universale, incat nu e nevoie sa fi fost acolo, sa fi trecut prin acele lucruri, le pot intelege si pot empatiza. Cred ca si cititorul se poate identifica citind, mai apoi, poemele respective. Pana la un punct macar. Aceasta este puterea artei, sa ne apropie ca oameni, sa ne faca sa relationam, sa ne intelegem unii pe ceilalti, sa empatizam. Poetul trebuie sa fie ca un nerv.
Chiar asa, care credeti ca este scopul poeziei? Poate ea sa joace un rol social?
Fireste, poezia ne face sa gandim si ne arata niste lucruri care exista, dar pe care nu le vedem de unii singuri sau la care nu ne gandim. Cred ca poezia ne poate aminti valori uitate si ne poate spune adevaruri despre lumea in care traim.
Poezia este de fapt un mod sofisticat de comunicare. Acesta este si motivul pentru care ea nu are parte de popularitatea altor arte: nu este accesibila tuturor. Nu a fost niciodata destinata maselor, milioanelor de oameni, tocmai pentru ca trebuie sa faci un efort s-o citesti si s-o intelegi. Eu ma bucur ca fac parte dintre oamenii care citesc poezie, dar si din grupul de ciudati care o scriu. Poezia are un singur limbaj, indiferent de limba pe care o vorbim.
„Am realizat ca a venit razboiul atunci cand toata lumea si-a acoperit ferestrele cu banda adeziva neagra (…)“, spuneti intr-unul dintre eseurile dumneavoastra. Ne puteti povesti mai multe despre perioada aceea?
Eram adolescenta cand razboiul din tara mea a inceput. Atunci am observat, pentru prima data, cum este sa ti se schimbe brusc si dramatic viata. Tot ceea ce era normal intr-o zi devenea anormal in urmatoarea. De exemplu, nu ne-am mai putut duce la scoala pentru ca era periculos, pusesera bombe in clase. Asa ca faceam ore in supermarketuri. Supermaketurile erau goale pentru ca nu existau produse de vanzare, dar nici bani cu care sa cumperi ceva. Unele magazine au devenit astfel biserici sau moschee, oamenii aveau nevoie de locuri de rugaciune. Lucrurile si-au pierdut valorile: degeaba aveai o super-masina, daca nu aveai benzina, sa zicem. Oamenii care aveau aur il vindeau pe mancare, uneori doar pe o bucata de paine. Valorile traditionale, cele care ne fusesera insuflate pana atunci, le vedeam, brusc, intr-o cu totul alta lumina. Eram, cum ziceam, foarte tanara cand am trecut prin aceste experiente, asa ca ele m-au marcat, mi-au dat sentimentul de nesiguranta pentru tot restul vietii. Unele lucruri se intorc, in timp, la normal, dar traiesti permanent cu senzatia ca totul se poate narui intr-o secunda. Iar asta nu are nimic de-a face cu razboiul, ti se poate intampla oricand, orice experienta traumatizanta te determina sa privesti lumea cu alti ochi.
Am invatat multe despre solidaritatea umana in toata perioada aceea. Si multe despre si din literatura. Cum nu aveam televizor sau radio, citeam foarte mult – dar si cantam si spuneam povesti. Apreciam lumina zilei pentru ca puteam citi, iar noaptea ne faceam lampi cu gaz pentru a putea citi in continuare. Povestile erau o realitate paralela, un soi de escapism, insa ne ajutau foarte tare, ne mentineau sanatatea mintala. Atunci am realizat cat de importanta este literatura.
Dupa razboi, am trecut printr-un proces lung de reacomodare, dar si de constientizare a experientei. Mult timp, m-am intrebat ce sa fac cu aceasta experienta, cum s-o valorific. Am dus o lupta acerba pentru a nu ma victimiza. Am incercat sa nu ma simt speciala doar pentru ca am supravietuit unui razboi. Pana la urma, intr-un fel sau altul, toti suntem supravietuitori. N-am vrut sa defilez cu experienta asta, sa ma cred mai presus de altii. De aceea, de multe ori am scapat de povara asta prin umor si ironie. Am scris o carte, Trauma Market, unde chiar ma intrebam „Ce sunt eu? Sunt o victima care isi vinde trauma?“. E un proces lung care inca nu s-a incheiat, cred ca toata viata va trebui sa ma adaptez si readaptez, sa ma impac cu perioada aceea.
Cum este situatia acum, la douazeci de ani dupa razboi? Care este atmosfera politica astazi?
Bosnia nu este intr-o situatie prea roz acum. Cu douazeci de ani in urma, s-a hotarat ca orice solutie politica care avea sa puna capat razboiului era buna. Nu conta ca era una de doi bani. Sigur ca suntem fericiti ca s-a terminat razboiul, dar astazi traim pe pielea noastra consecintele incheierii razboiului printr-o pseudosolutie. Sistemul politic instituit acum douazeci de ani este extrem de fragil si costisitor, iar populatia sufera din pricina asta. Daca asculti media, te deprimi groznic, realizezi ca nimic nu se va schimba curand. Daca te uiti la individualitati, la ceea ce fac unii oameni, dai peste lucruri exceptionale: avem artisti minunati, oameni care fac cinematografie si castiga numeroase premii in afara tarii, autori care scriu carti grozave. Individual, poti misca lucrurile. Dar odata ce apelezi la stat, ai nevoie de fonduri, de exemplu, te lovesti de tot felul de piedici. E o ruptura intre indivizi si stat. Sigur, reusesti cateodata sa faci ceva in colaborare cu institutiile statului, as fi ipocrita sa nu spun ca am publicat cateva carti, am luat ceva bani pe ele, am cititori. Dar nu e deloc usor.
Ce va aduce poezia, personal sau profesional, ca cititor sau ca poeta?
Imi aduce calitate in viata mea. Dar si o solidaritate transnationala si transistorica: prin intermediul poeziei, pot sa comunic cu oameni din toata lumea si prin toata istoria, ea imi da acces la experiente pe care nu le-as putea trai daca nu as citi. In sens larg, asta face literatura. Poezia, insa, este precisa, face economie de cuvinte, spune multe lucruri intr-un spatiu restrans. Aceasta calitate este, pentru mine, solicitanta si, in acelasi timp, ma inspira. Imi place sa vad lumea prin ochii poeziei.
Aveti un poem fara de care credeti ca nu ati fi la fel in acest moment, unul care s-a lasat greu de cuprins si redat pe hartie?
Cel mai dificil poem pe care l-am scris vreodata este Comemorare. Cand l-am terminat, am rasuflat usurata. Este un poem despre o femeie care se indragosteste de un barbat care a supravietuit lagarelor de concentrare. Impreuna, decid sa se intoarca in lagarul in care acesta fusese si comemoreaza – de unde si titlul poemului – momentele acelea printr-un act foarte intim: fac dragoste acolo. Cand l-am scris, eram obsedata de memorie, de felul in care ne amintim anumite lucruri din trecutul nostru si eram frustrata de cum se intampla acest lucru pe cale oficiala – cum apar de nicaieri politicieni care rostesc discursuri plictisitoare, fara sa vorbeasca despre experiente autentice, despre oameni, cum folosesc cuvinte golite de sens, incercand sa traga niste foloase politice din ele. De aceea am ales sa scriu in modul acesta. Femeia, de fapt, sarbatoreste viata barbatului ei prin gestul acela. A fost un tabu pentru mine scrierea acestui poem. Realizasem ca ma raportam cu totul altfel la victime, mi-amintesc ca, atunci cand l-am vazut pe tanarul acela, mi-am zis ca arata foarte bine, iar apoi mi-a fost rusine de gandul meu, ca ma preocupa cum arata in loc sa observ doar experienta sa. Dupa aceea, mi-am dat seama ca nu, trebuia sa vad si asta, ca este atragator, nu sa-l reduc la statutul de victima. Atunci am stiut ca vreau sa scriu despre asta. Mi-a fost foarte greu, a trebuit sa-mi gasesc curajul de a scrie despre asta, dar ma bucur ca am facut-o.
* Cateva paragrafe din acest interviu au aparut si in revista „Arte si Meserii“, editia de vara, 2016, in materialul intitulat „Zigzag literar: patru autori despre ei, scriitura si cartile lor“.
FOTO: Zoran Lesic