V-ati simtit indreptatita candva sa va statorniciti unele prejudecati?
O! Ce maniere – iar nu manierisme… N-am simtit niciodata ca vreo vreme ar fi a mea, si nici ulterior nu am privit vreo perioada ca fiind „vremea mea“. Am avut si am, mai degraba, un sentiment de stranietate decat de participare si contopire cu un timp anume…
Ati absolvit Sectia de Filosofie a Facultatii de Istorie si Filosofie a Universitatii „Babes-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Cum se spunea – „aveti la baza o dubla formatie“. Ce a insemnat, pana la obtinerea licentei, acel tip de invatamant?
Hm. Un detaliu pe care, socotindu-l subinteles, deoarece declarat in toate fisele mele biobibliografice, nu l-am scos in evidenta, dand in felul acesta nastere la tot felul de confuzii: da, am terminat Facultatea de Istorie si Filosofie, sectia de Filosofie-Istorie. Si am avut profesori buni de istorie, de pilda pe Pompiliu Teodor (care mi-a indus admiratia pentru David Prodan), pe Nicolae Bocsan, pe doamna Beatrice Daicoviciu, pe Camil Muresanu, pe Vasile Puscas, pe Liviu Maior, altii. Si la disciplinele filosofice am avut profesori buni, unii fosti studenti ai lui Blaga ori ai lui D.D. Rosca. Apoi, faceam sociologie cu Ion Aluas – primul care ne-a vorbit despre marea pierdere de populatie, deci de avutie nationala, ca urmare a emigrarii evreilor romani… era un profesor atipic, nu reusea sa scrie, nu prea are opera, dar avea cursuri exceptionale –, statistica cu Traian Rotaru, proaspat intors de la specializare din Franta, psihologie cu profesorul Ioan Radu, care fusese studentul lui Blaga. Facultatea m-a inzestrat cu instrumente de lucru, altele decat ale unui filolog, desigur – cam asta e ideea. Asa ca, produs al Universitatii din Cluj si al meu insami, plus al Universitatii din Bucuresti – unde mi-am dat, cu Ion Ianosi, doctoratul –, sunt, cel putin in intentie, echipata multidisciplinar.
„Eram plina de energie si socoteam lumea o prajitura mare cu gust bizar, din care o sa mananc cat o sa poftesc“
Cum v-ati asumat calea de la „Echinox“ catre solstitiul de vara in viata universitara si in cea literara?
Ai spus cuvantul magic: „Echinox“… A fost o revista minunata, iar perioada de viata in care am fost acolo, in redactie, a fost si ea minunata. O perioada in care am ras la fel de mult ca in scoala primara, cand la glumele profesorului de matematica, domnul Runcu, radeam asa de tare, incat se auzea peste trei clase… {coala era intr-un castel, cu ziduri groase de doi metri, iti dai seama… La „Echinox“ am invatat subtilitatea literara si auctoriala. Era un mediu cultivat si cu principii. Acolo am invatat si ce e cu cerchismul, si cum se face o revista. Ion Pop, Marian Papahagi si Ion Vartic, deci „triumvirii“, cum i-am botezat eu, mi-au sugerat ceea ce imi lipsea: mijloacele de orientare in lumea literara. De la Ion Vartic am invatat filologie – de la cum se face o editie la cum trebuie citite opere, nu carti. Asa ca, vezi, am trecut prin scoli de tot felul, nadajduiesc ca nu chiar degeaba, poate ca s-a lipit cate ceva de mine…
Ati debutat editorial cu versuri: Aduceti verbele (1981). Eseuri si studii pe teme literare si filosofice ati publicat in volum, la doi ani dupa Revolutie: Teze neterminate (1991). Era poezia imperativa in ultimul deceniu ceausist, iar filosofia o disciplina „neispravita“?
Carti de demult… Eram plina de energie si socoteam lumea o prajitura mare cu gust bizar, din care o sa mananc cat o sa poftesc. Poezia o scriam pentru ca o transcriam – intelegi ce spun? Poemele mi-au venit totdeauna de-a gata, suvoi, nu am facut si nu fac decat sa le transcriu. Cand am citit Poezie si adevar, mi-am dat seama ca natura talentului meu poetic, a mecanismului meu creator, ca sa zic asa, a fost cu multa vreme inainte descrisa nu doar de Platon, care vorbeste despre daimonul care-i sopteste poetului la ureche, ci si de Goethe. Acesta socotea poemele un dar al naturii. La fel cred si eu. Si mai cred, folosindu-ma de ceea ce spune Goethe si ducand mai departe intuitia lui, ca noi, poetii, suntem niste instrumente pe care specia umana le foloseste pentru a comunica cu ea insasi, pentru a-si revela adevaruri tainice si dureroase. Suntem instrumentele unei revelatii. Si trebuie sa purtam povara asta cu umilinta si trufia cuvenite.
Filosofia… oho. Primul meu volum este asezat sub umbrela unui citat din Diogenes Laertios: „din cauza melancoliei lui, Heraclit scrie unele lucruri terminate numai pe jumatate, iar altele o data intr-un fel, o data altfel“. Cu alte cuvinte, marturiseam public ca nimic din ceea ce am scris nu e terminat pentru vecie, ca poate veni o zi – eventual mai putin melancolica – in care sa vad lucrurile altfel, sa le simt si spun altfel. Si acum cred la fel.
„La noi nu s-a incheiat inca marele razboi ideologic din secolul XX, dintre comunism-fascism-democratie“
Ati simtit ca timpul are rabdare?
(Cu Preda n-a avut… spun eu, care am scris candva despre Preda.)
Nu, nu, dimpotriva, am simtit perpetuu ca nu am timp. Am trait intr-o stare de urgenta, infricata de vremelnicia mea si temandu-ma ca nu voi putea termina ceea ce mi-am propus sa fac. Mi-am suspectat mereu trupul c-o sa ma tradeze cand o sa-mi fie lumea mai draga – si-asa s-a intamplat. M-am temut ca nu voi putea termina ceea ce am de facut. Am simtit ca am ceva de facut, ca sunt datoare sa fac niste lucruri pentru a-mi justifica faptul ca ma aflu pe lume, ca sunt vie, ca respir, deci consum aer, apa, pamant si foc.
Indraznesc sa depasim un anotimp. Cum priviti toamna, la cateva zile dupa echinoctiu?
O, George Neagoe… Imi place sa ma plimb cu mainile in buzunare prin ceata deasa – in timp ce-n cap aud vocea bunelor maniere: O doamna nu umbla cu mainile in buzunare! Fiecare zi care trece ma umple de parerea de rau ca trece, ca n-o voi mai trai niciodata, imi pare rau dupa ea ca dupa o fiinta iubita pe care o pierd pentru totdeauna. Iar daca o risipesc, daca a trecut fara ca eu sa fac nimic cu ea, ma simt vinovata.
Ce asteptari si ce nostalgii are institutia scriitorului?
Nu pot pentru ca sa stiu, il parodiez eu pe autorul meu favorit de astazi si de ieri si de poimaine, eu nu pot vorbi in numele nici unei institutii, abia daca pot balbai ceva in nume propriu.
In ce ma priveste, sunt un pic mirata de ura si agresivitatea – cu un cuvant, de patima – pe care le-am starnit si plina de admiratie fata de inventivitatea celor care m-au incercuit, caci m-au atacat: legionari, comunisti, tineri, varstnici, romani, evrei, femei, barbati, comentatori de autori si fiice de-autori… De pilda Marie-France Ionesco, suparata c-am scris despre episodul Vichy din biografia lui Eugen Ionescu. La fel, m-au atacat debutanti-cu-casul-in-gura ori autori consacrati… S-au ocupat de scrisul meu si Vadim Tudor, care a sustinut ca raul din Romania e pedeapsa divina pentru poemele mele, si Andrei Plesu ori Gabriel Liiceanu, amandoi avand alte pareri decat mine despre plagiatele lui Nae Ionescu. Dupa ce am atras atentia atator persoane importante, toate simtindu-se indreptatite sa ma traga de urechi si sa ma puna la punct, adica la colt, am inceput si eu sa ma simt oarecum importanta. Mai ales ca, in paralel cu pedepsirea mea publica, textele mele, de la poezie la cercetare stiintifica, au fost furate (plagiate, imitate, foloseste ce cuvant vrei) copios.
De fapt, la noi nu s-a incheiat inca marele razboi ideologic din secolul XX, dintre comunism-fascism-democratie, adica 1. dintre ideologiile totalitare intre ele, apoi 2. dintre ideologiile totalitare, pe de o parte, si democratie, pe de alta parte. Iar eu, cu cercetarile mele, am cazut intre taberele beligerante, le-am trezit instinctele punitive. Acesta este diagnosticul, cred eu.
A, da. In cercetarile mele am dat peste doua nuci tari : Nae Ionescu si Mihail Sebastian. Putini pot fi convinsi sa admita ca Nae Ionescu – ziarist stralucit, profesor captivant, teoretician al totalitarismului, plagiator, eminenta cenusie a Legiunii si om politic care a actionat pentru instalarea totalitarismului legionar in Romania – ar fi, prin toate astea, o personalitate care poate fi privita cu rezerve. La fel de putini pot fi convinsi ca perioada lui Sebastian de la „Cuvantul“, in care l-a imitat articol cu articol pe patronul sau, pe Nae Ionescu, ar fi una discutabila. Pentru admiratorii neconditionati ai lui Nae Ionescu, prezenta lui Sebastian la „Cuvantul“ functioneaza ca un alibi care-l inocenteaza politic pe Nae Ionescu; iar prefata lui Nae Ionescu la De doua mii de ani functioneaza, pentru admiratorii neconditionati ai lui Sebastian, ca un alibi care-l inocenteaza pentru totdeauna pe Sebastian. Adevarul factual (articolele colectivist-antidemocratice ale lui Nae Ionescu de dinainte de 1934, atitudinea lui politica prototalitara de dupa 1934, articolele imitative ale lui Sebastian de dinainte de 1934, continuarea legaturii dintre cei doi si dupa 1934, practic pana la moartea lui Nae Ionescu, cu semne clare de afectiune reciproca etc.) este calcat in mod convenabil, ba de unii, ba de altii, in picioare. Fiecare dintre cei doi este inocentat prin prezenta si gesturile celuilalt, ceea ce este o aberatie contrafactuala uimitoare – de care, cum bine observa nu cu multa vreme in urma, intr-o interventie vorbita, Ion Bogdan Lefter, putini vor sa ia act. Eu, care am scris pornind de la fapte, sunt de neiertat ba pentru fanii unuia, ba pentru ai celuilalt.
Asa ca, uite, iti marturisesc, dar nu o nostalgie, ci o parere de rau, de fapt reprosul pe care mi-l fac zilnic de vreo zece ani incoace: de ce naiba, ma intreb eu mereu, de ce naiba, dupa 1990, in loc sa fi scris carti despre Cioran, n-am invatat instantaneu lectia lui si n-am sters-o la timp din tara asta plina de humor ? Cum am putut eu sa fiu atat de inerta incat sa raman aici, ocupandu-ma cu ce m-am ocupat, in loc sa fi plecat la timp, aiurea, si nu pentru a scrie, ci pentru a trai placut si lenes? Caci Romania a fost, este (si presupun ca va fi) o tara in razboi civil si deci intr-adevar prea plina de humor pentru mine.
Unde isi mai afla zonele de confort intelectualul de formatie umanista?
Nu cunosc misteriosul tinut numit confort intelectual. Formatia umanista stiu ce inseamna, o am si eu, dar completata cu o formatie stiintifica de autodidact staruitor, care citeste carti de astrofizica, astrobiologie, biologie, neurologie etc.
Sunt foarte multe lucruri in viata unui om si in viata unei colectivitati care depind de formatia umanista. De pilda, felul in care intelege un om lumea din jur, timpul istoric in care i-a fost dat sa traiasca, problemele de care se loveste si pe care trebuie sa le rezolve, toate depind de formatia lui. Respectul si responsabilitatea pentru celalalt, toleranta, imaginatia empatica, altele – tot de acolo vin. Daca scoala romaneasca va renunta tot mai mult la materiile numite umaniste – stiu ce absurde au devenit manualele de literatura romana si de istorie –, daca va lasa tot mai mult formarea universului de valori numai pe seama mediului public si a parintilor, s-ar putea ca in scurta vreme sa avem surprize foarte putin placute.
„Noi, autorii romani, suntem socotiti, pe necitite, drept neinteresanti. E o situatie foarte jignitoare“
Cum dialogheaza literatura romana in Uniunea Europeana?
Intrebarea ar fi mai potrivita pentru marii tradusi si marii calatori din literatura romana, nu pentru mine. Presupun ca pentru a avea un dialog, din moment ce nu exista o limba a Uniunii Europene, ar trebui ca autorii (scriitori, filosofi, sociologi, istorici etc.) sa fie tradusi in multele limbi nationale ale Uniunii; iar Romania sa-si creeze un vad pentru cultura – ca pentru vin sau ape minerale, ca pentru orice produs pe care vrea sa-l exporte – si anume plecand de la premisa, cruda si exacta, ca piata e suprasaturata de produse similare si ca nu este de fapt nevoie de un produs nou. Si ca un asemenea vad se creeaza in timp, adica in vreo douazeci-treizeci de ani de actiune staruitoare. Vorbesc despre o actiune pe termen lung, costisitoare. S-a facut ceva in directia asta, de pe vremea lui Patapievici la ICR. Trebuie continuat. Literatura romana nu exista in afara granitelor tarii. Nu existam in constiinta publica. Existam afara, cultural vorbind, numai datorita romanistilor – mai exista niste centre de romanistica, din cate stiu eu intr-o disperata saracie de materiale didactice cu care sa lucreze – si datorita evenimentelor organizate oficial, targuri de carte, lecturi publice etc. Poate ca peste 20 sau 30 de ani o sa culegem niste roade. Deocamdata, rezultatele sunt fragile si insulare. In materie de cultura, recunoasterile vin totdeauna dupa o perioada lunga de investitii, asa ca: sa investim in exportul de cultura si, daca n-o sa ne oprim, generatia azi tanara va culege raspoimaine foloasele. Adica se va intra intr-un fel de normalitate.
Mai suparator decat faptul ca nu existam „afara“ e acela ca, existand inauntru, de fapt tot nu existam: concret, cartile autorilor romani sunt prea putin citite. Nu as explica asta prin concurenta internetului, a divertismentelor diverse, nici prin saracia cumparatorilor potentiali, ci as apasa pe snobismul consumatorului roman de cultura: acesta e gata sa se extazieze in fata oricarei traduceri, dar nu deschide cartea unui autor roman nici daca el i-o duce acasa, cu dedicatie. Noi, autorii romani, suntem socotiti, pe necitite, drept neinteresanti. E o situatie foarte jignitoare.
Ce instrumente ar fi necesare pentru ca literatura romana sa fie si mai bine cunoscuta in afara granitelor?
Un instrument banal: banii. Cu bani destui, cu un proiect deja existent, se poate construi ceva. {i repet: rezultatele nu vor fi imediate, e vorba de o investitie pe termen lung. Adica luuuuung.
Cum se poate intretine relatia cu mentorii?
Eu am fost prietena cu cativa oameni, femei si barbati, de la care am invatat tot ce-am putut. Dar era o relatie de prietenie si egalitate, si ei au invatat de la mine, asa ca mi-ar fi greu sa-mi inventez acuma mentori.
O tema constanta a discursului civic este „plagiatul“. Ce dimensiuni ale problemei ar fi prezentate tendentios si care au ramas in umbra?
Se discuta numai despre plagiatele oamenilor politici… asa ca mie toata discutia mi se pare neinteresanta. Cata vreme nu prindem balenele, la ce bun sa ne ocupam de plevusca? {tiu ca raspunzand asa contrariez multa lume, dar…
Ce se intampla cu atatia oameni calificati, care au doctorate?
Iata o buna intrebare pentru fortele de munca… marai eu.
Iar acum, serios: Romania a avut pamant bun si inteligenta buna. Nu stiu de cate ori se poate reface in mod spontan inteligenta unei tari: am pierdut-o in secolul trecut, in mod repetat prin razboaiele mondiale, emigratia de dupa al Doilea Razboi Mondial, puscariile din timpul totalitarismului comunist, plecarile in masa de dupa 1990. Si continuam s-o pierdem. E tragedie nationala. Iar peste doi ani, pe vremea asta, ne vom pregati sa aniversam un secol de la cea de-a treia unire din 1918, Unirea Transilvaniei cu Romania.
In Evanghelia dupa Luca (10, 41-42), Iisus Hristos ii da pilda Martei: „Marto, Marto, te ingrijesti si pentru multe te silesti;/ Dar un lucru trebuie: caci Maria partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea“. Ce ii foloseste cu adevarat Martei Petreu?
Prednisonul. Si alte cateva asemenea bijuterii cu nume la fel de poetice, colorate frumos si ambalate ca pietrele pretioase. Plus doctorul Dan si Vladutiu. Plus doctorul Florian Balta. Si alte cateva asemenea personalitati angelice, din aceeasi breasla.
(23.11.2016 Bucuresti – 26.11. 2016 Cluj)