Ce amintiri ai de la cutremurul din ’77? Unde erai?
Eram acasa, la etajul 5, intr-un bloc din Piata Iancului. Aveam 16 ani. Ma bagasem in pat si citeam Arcasul verde de Edgar Wallace. Cand camera a inceput sa se zgaltaie, impresia mea a fost ca se fac niste lucrari prin cartier. Nu mai traisem nici un alt cutremur pana atunci, dar mai intrasem in imobile care incepeau sa vibreze la trecerea tramvaiului. Asa ca, intr-o prima faza, nu m-am speriat prea tare, dar dupa aproximativ 20 de secunde am realizat ca se intampla totusi ceva grav. Parintii erau plecati, iar sora mea mai mica dormea in sufragerie cu o baby-sitter, o femeie in varsta, de la tara, care in toiul seismului a deschis larg fereastra, si-a aruncat bratele in aer si a urlat gutural spre cerul involburat: „De ce, Doamne?! De ce?!“.
Ceva mai tarziu, dupa ce s-au potolit lucrurile, taica-miu s-a intors si m-a scos la o plimbare nocturna, sa apreciem impreuna amploarea dezastrului. De la Piata Iancului am mers pe jos pana spre Liceul „Mihai Viteazul“ si inapoi. Toate cladirile erau in picioare, oamenii in casele lor. Am dedus astfel ca toate sunt bune si frumoase, ne-am speriat degeaba. Ne-am intors acasa si ne-am culcat. Daca am mai fi inaintat inca o singura statie de troleibuz pe bulevardul Republicii, am fi putut vedea primele cladiri prabusite si ne-ar fi pierit somnul.
A reusit 6,9 pe scara Richter sa iti mai domoleasca fobia? Am inteles ca ti-ai cautat-o cu lumanarea pe platou.
Pentru filmare, am hotarat sa construim in platou un apartament sprijinit pe arcuri, care putea fi astfel zgaltait de masinisti pentru a simula diverse seisme ce zdruncina imaginatia eroului. In pauze, sportul preferat al multora dintre membrii echipei era sa se dea huta cu apartamentul.… Inainte ca intreg decorul sa fie demontat, i-am rugat pe masinisti sa ma „cutremure“ si pe mine. Din primele secunde in care podeaua a inceput sa-mi danseze sub picioare, mi s-au muiat genunchii. Doua corpuri de biblioteca pe care, in filmare, le facusem sa se prabuseasca cu ajutorul unor fire de guta, s-au pravalit acum natural, neajutate de nimeni. Am cerut imediat incetarea jocului, am coborat din decor si am autorizat demontarea lui.
Te-am auzit spunand intr-un interviu ca esti un tip sperios. Dar de ce anume nu ti-e frica?
Nu mi-e frica de animalele mici. Ba da, daca ma gandesc la gandacii de bucatarie, mi-e frica si de ele.
Unde se mai intersecteaza subiectul filmului cu persoana ta, in afara spaimei de cutremure?
In tot felul de colturi obscure. Ma intereseaza dihotomia dintre jumatatea mea serioasa, aplicata, de fost tocilar, si sfertul ramas, adica cel ludic, petrecaret si self-destroy. O jumatate plus un sfert nu face un intreg? Atunci, in spatiul ramas, mai pune si perpetua oscilatie dintre impulsul de a depasi sau schimba ceva din viata mea (o situatie, o relatie, o tara) si nostalgia profunda pe care o resimt apoi pentru acel „ceva“ depasit.
In Closer to the Moon vorbeai despre arta care salveaza ceea ce istoria sacrifica. Ce „zugravesti“ acum?
Probabil vorbesc despre dificultatea noastra, a tuturor, de a ne imprieteni cu varsta pe care efectiv o avem, la orice varsta. Prescolarul se viseaza la scoala, copilul se vrea adolescent, minorul se vrea major, tanarul tanjeste ori sa se vada adult cu rostul lui, ori sa mai „copilareasca“, adultul ar vrea sa intoarca anii tineretii, batranii ar accepta orice alta varsta sub aceea pe care o au.
6,9 pe scara Richter dateaza de sase ani, de dinainte de-a face Closer to the Moon. S-a schimbat mult perceptia ta asupra filmului intre timp? Nu stiu, poate initial il doreai mai tragic si, intre timp, a devenit mai comic.
Nu. Mi l-am dorit comedie din start, tocmai pentru ca ingredientele cu care am decis sa lucrez par atat de sinistre. Toata viata am urat comicul de repertoriu, cum il numesc eu, compus din tropi familiari, repetitivi, ganditi sa binedispuna din start spectatorul deoarece il situeaza pe teritoriu cunoscut. Vorbesc de quiproquouri cu tarani hatri luati drept miliardari americani, de valize identice schimbate intre ele din greseala sau intentionat, de barbati prinsi de neveste in situatii „necorespunzatoare“ etc. In 2010, cand m-a „vizitat“ ideea lui 6,9, incepuse sa se tot vanture prin media povestea alarmista cu sfarsitul lumii, plasat pe 21 decembrie 2012. Mi s-a parut ca ar fi ideal sa scriu un scenariu pe teme mai mult sau mai putin apocaliptice si sa incerc sa programez premiera filmului fix la acea data fatidica. Intre timp, Closer to the Moon a devansat 6,9, sfarsitul lumii nu s-a produs, iar eu am mai imbatranit cu sase (virgula noua) ani.
Spui despre 6,9 ca e inclasabil. Ce intelegi prin asta? Ce filme de-ale tale crezi ca sunt mai clasabile?
Pai hai sa vedem: E pericoloso sporgersi poate fi vandut ca o comedie „bitter sweet“ postmoderna. Asfalt tango : comedie romantica. Dolce far niente : un episod din tineretea unui geniu al literaturii, film de epoca. Filantropica: comedie de actualitate cu accente sociale. Restul e tacere : film de belle epoque, inspirat de evenimente reale. Closer to the Moon: o poveste incredibila, dar adevarata din perioada comunista. Cred ca, eludand bineinteles nuantele, se poate aseza cate o umbrela pe fiecare din aceste filme pentru a fi prezentate unui distributor.
La 6,9, oricum ai incerca sa asezi umbrela, ramane ceva pe dinafara. E film-catastrofa? Nu e, desi se intampla cutremure. E comedie? Este, dar te invita sa razi de depresia clinica si de alte cateva lucruri nu tocmai vesele. E musical? Nu e, desi „derapeaza“ la final spre specificul genului. E film optimist? Nici pe departe. E tragicomedie? Singura situatie cu potential tragic in acest film nu ne este infatisata, ci doar povestita si, din fericire, nu se finalizeaza in registru grav.
Rasu’-plansu’ e un specific national sau il au si altii?
Exista peste tot. Numai noi, romanii, ne imaginam ca ne-a asezat Dumnezeu altfel decat pe celelalte popoare. Ne place sa credem ca roata s-a inventat „la noi in Ardeal“, ca sa fie tras Horea pe ea. Ne laudam cu Petrache Poenaru si suntem convinsi ca prin el s-a descoperit scrisul. Nu mergem pana acolo incat sa pretindem ca am inventat si focul, dar am inventat totusi Cenaclul Flacara. Rasu’-plansu’? Gandeste-te ca, la inceputul secolului trecut, Charlie Chaplin a inlocuit slapstick-ul cu urmariri al lui Mack Sennett cu o „tema de comedie“ la care nu indraznise nimeni sa se gandeasca pana atunci: foamea.
De ce a durat atat de mult castingul? La cine te-ai decis mai greu?
Castingul n-a durat chiar atat de mult, dar intre perioada de casting si demararea productiei a trecut un an, nu se adunasera toti banii. Cele mai grele decizii i-au privit pe cei patru protagonisti: Tony, Kitty, Daddy si Bambi. Am vazut foarte multi actori, unii extrem de talentati, am avut dubii, am ezitat, pe unii i-am chemat din nou, in fine, cum se face de obicei la orice film. Cand am luat hotararea definitiva in privinta acestui „cadril“, am avut in vedere si modul in care relationau, cum se potriveau intre ei prin prisma fizicului, varstei, nu in ultimul rand a calitatilor vocale, si am avut destui candidati la care a trebuit sa renunt cu regret.
Au mers usor filmarile? Cred ca productia a fost mai usoara decat la Closer to the Moon.
Da, a fost probabil cel mai pain-free film pe care l-am realizat. Cu experienta deja dobandita in ani, m-am zbatut sa obtin o perioada de filmare ceva mai lunga decat la majoritatea filmelor romanesti (lucru motivabil prin faptul ca productia in sine era destul de complexa, departe de minimalismul cu care suntem obisnuiti), astfel incat atmosfera de lucru pe platou sa fie cat de cat relaxata si senina, evitand in masura posibilului accesele de stres si panica
Numarul de musical din final, insa, ne-a dat destule batai de cap. Doua zile de filmare pentru opt minute de balet inseamna totusi foarte putin. Adaugam aici si urmatoarele: la sfarsitul lui octombrie, platourile de la Buftea erau neincalzite, iar afara se instalase un frig intepator. Incalzitoarele pe care productia ni le pusese la dispozitie nu reuseau sa acopere haul imens al decorului. Dansatorii erau primii care sufereau, caci noi, cei din echipa, ne mai puteam infofoli. Din cauza curentilor de aer, masinile de creat fum devenisera ineficiente. In ultima zi de filmare (dar chiar la inceputul ei), una din balerine a aterizat intr-o pozitie gresita si si-a fracturat glezna. A fost dusa imediat la spital pentru a i se pune piciorul in ghips, iar eu si coregraful am incercat sa gasim solutii pentru a-i disimula absenta (devenise deja, in termeni cinematografici, „racord“). Am terminat filmarea la miezul noptii, mai precis la douasprezece fara un minut, reusind astfel sa nu depasim nici macar cu o secunda planul de filmare stabilit initial.
Reactiile publicului la proiectia din deschiderea Festivalului Transilvania sunt pentru tine un semn ca filmul va merge bine in sali?
As vrea sa cred ca da, dar prefer sa fiu prudent. Entuziasmul cinefil pe care-l starneste TIFF-ul in fiecare an, cu atat mai mult cu cat a fost vorba de o seara de deschidere cu proiectie in aer liber pentru 3.000 de suflete, nu are corespondent in exploatarea comerciala obisnuita a unui film romanesc, unde publicul se dovedeste mult mai reticent si, de multe ori, plin de prejudecati. }inem si noi degetele incrucisate si ne rugam sa nu mai vina cutremure, nici mici, nici mari.
Interpretezi si tu o melodie din film, compusa de tine. (Semeni un pic cu Aurelian Andreescu.) Cat de veche e aceasta pasiune?
Cu compozitiile muzicale? Sau cu cantatul din gura? Ambele sunt vechi, cam din perioada in care am abandonat scoala de muzica, unde ma plictiseam ingrozitor. Aveam 12-13 ani si ramasesem cu un pian in casa. Fara constrangerea timpilor de studiu obligatoriu (de care scapasem in fine), m-am reapropiat putin cate putin de instrument si ne-am reimprietenit de pe pozitii diferite, eu ca om liber si neingradit in gusturile mele, pianul ca obiect docil, departe de fiara neimblanzita care ma teroriza in lungile ore de exercitiu muzical.
Am inceput sa-mi cant piesele favorite si sa ma acompaniez pe clape. N-a trecut mult si m-am apucat sa si compun piese proprii, imaginand diverse musicaluri adaptate dupa texte celebre, gen Micul print sau O scrisoare pierduta. Aveam planuri marete, pe care le abandonam rapid. Prin clasa a IX-a am scris un scenariu pentru film TV, cu vreo patru-cinci cantecele presarate prin el, cu care am luat un premiu la un concurs pe profil organizat de TVR. Se preconiza ca scenariile premiate sa fie produse si difuzate pe post. Promisiunea a ramas pe hartie. Niste ani mai tarziu, am scris muzica si textele pentru un spectacol pe care urma sa-l regizez la Teatrul National din Cluj. Comitetul Judetean de Partid s-a sesizat in privinta textelor, le-a considerat „necorespunzatoare“, iar spectacolul nu s-a mai realizat niciodata.
De cate ori prind E pericoloso sporgersi la televizor, ma uit din nou pana la capat. Mi se pare ca se tine foarte bine.
Dar cand ai prins E pericoloso la televizor, in ultimii ani? Eu nu-mi amintesc sa-l fi vazut „pe sticla“ in decursul acestui secol…
L-am prins cel putin o data. De care film al tau esti cel mai mandru?
All That Jazz. Aoleu, nu-i al meu…
In decembrie ’89 erai la Bruxelles, unde plecasesi cu doi ani mai devreme. Regreti ca te-ai intors?
Daca lumea asta ramanea asa cum era atunci, probabil ca nu m-as mai fi intors. Dar, lucrurile evoluand asa cum au evoluat, nu regret nimic.
Am citit un text foarte frumos de-al tau despre amintirile legate de cinema Patria. De ce nu te-apuci serios de scris?
Mi-e lene. E o meserie grea.
6,9 pe scara Richter
Scenariul si regia: Nae Caranfil
Imaginea:Vivi Dragan Vasile
Montajul:Catalin Cristutiu
Cu:Laurentiu Banescu, Maria Obretin, Teodor Corban, Maria Simona Arsu, Adrian Vancica, Gelu Colceag, Constantin Florescu, Ovidiu Niculescu, Radu Banzaru
Productie Mobra films (Romania) in coproductie cu Jelfilm (Bulgaria) si Cinemafilm (Ungaria)
Proiectii 6,9 pe scara Richter la Ateneul din Iasi, cu participarea regizorului Nae Caranfil si a actritei Maria Obretin: 26 ianuarie, de la ora 18:00 si de la ora 21:00.
Scenografia: Andreea Popa
Costumele: Doina Levintza
Muzica: Nae Caranfil
Coregrafia: Milan Gromilic
FOTO: Adi Bulboaca