Ca orice roman, mi-am rezervat vacanta pentru ultima „gurita“. Mai am citeva zile si plec.
Unde?
In Grecia. Destinatia preferata ar fi Portugalia, dar nu am atitia nervi sa ma urc in avion, sa mai merg cu trenul inca sase ore... Asa, merg direct.
Ce veti citi?
Literatura romana. Filip Florian. Si fratele lui. Si Florina Ilis, am inteles ca e cea mai tare carte a anului, eu imi mai ascult si prietenii.
Ce veti scrie?
Nu scriu in vacanta. Adica scriu, dar acum incerc sa-mi termin romanul, mai am foarte putin, cred ca Silviu Lupescu ma uraste de moarte, cred ca am devenit cel mai mare dusman al lui din cauza ca i-am promis de mult ca il predau. Dar am si eu o scuza: nu te iarta nimeni daca scoti un roman prost in libertate; daca scoti o carte proasta sub dictatura, toata lumea te intelege: ai avut nevoie de bani, ai avut nevoie sa te impaci cu partidul, sa mai strecori o sopirla… Dar daca esti liber, sa mai scrii si prost… asta chiar e de neiertat.
De cind lucrati la roman? Citeva vorbe despre el…
De cinci ani. E o carte care se petrece intr-o singura noapte, o noapte luata de-a-ndoaselea. E un vis. Am visat acest vis acum 34 de ani, trei nopti la rind.
Al dracului autor insa, in loc sa scrie ce-a vazut si ce-a simtit, vrea el sa organizeze lumea, sa-i dea un sens… Tu nu stii ca scriitorul cu cit imbatrineste, cu atit se prosteste?
Aveti un titlu?
Negru! Fireste! Am si o carte de poezii gata, doar trebuie sa mai verific doua-trei versuri.
Si cind va aparea?
Depinde de Polirom si de Cartea Romaneasca, probabil undeva in septembrie-octombrie, la Cartea Romaneasca.
Hai sa va citesc ceva: „Florin Iaru scrie o poezie a bulversarii tuturor datelor obisnuite ale realului, intr-o inventie imagistica luxurianta, in volume care dau contur certei sale individualitati“; „Titlul poeziei – De-a wati ascunselea – releva confuzia semantica a timpului, minciuna oficiala devenita norma de viata, satietatea unei stari false…“
A, din manuale!
Da, de fapt sint fragmente din niste comentarii la poezia dvs. pe care le-am gasit pe un site de referate.
Nici nu stiu ce sa spun. Cred ca e o poezie care sta bine in manualul de scoala, pentru ca e simpla si haioasa. Se dau unii peste cap, e un autobuz care merge noaptea, iubita are pe mama dracului… deci e de scoala.
Credeti ca pustii reactioneaza la poezia dvs.?
Nu, nu cred. Si acum, ca si in urma cu 20, cu 100 de ani, intr-o clasa e unul singur care recepteaza poezia sau 0,5%-0,75% pe clasa. Eu nu as pune atita poezie in manualele de limba romana, as pune mai multa limba romana. Ca asta e tot ce ma doare: faptul ca inginerii nu pot explica ce-i ala un pod sau chimistii care nu pot sa descrie o plimbare prin oras sau oameni care merg la film si nu pot sa povesteasca ce au vazut.
Nu cred ca poezia moderna are ce cauta in manuale. E o mare tristete, asta inseamna ca, de fapt, toti scriitorii contemporani au esuat, pentru ca ei incearca, in ciuda dorintei de a fi foarte individualizati, sa scrie o poezie cu care sa cucereasca toata lumea. Ceea ce e o imposibilitate: nu poti sa comunici cu toti si cu unii, in acelasi timp. Ori comunici cu unii, ori comunici cu toti. Cu toti, faci articole de ziar, cum facea Paunescu, de-aia era atit de popular: suta de lei, parintii, un articol in versuri.
Cind ati aflat ca ati ajuns in manuale?
Acum vreo doi-trei ani si m-am rusinat. Vorbeam acum treizeci de ani cu Cartarescu si cu Traian T. si cu Nino despre ce scriam atunci. Daca ne gindeam ca o sa ajungem in manualul de romana, cred ca ne-am fi scuipat unul pe altul, asa ceva nu ne puteam imagina. Oricum, cred ca e un gest usor teribilist al celor care au facut manualele. E putin prea complicat. Sau am eu o parere proasta despre scoala romaneasca? Dar parere buna nu am.
Dar daca elevii care va citesc in manuale ar avea sansa sa va intilneasca, nu credeti ca s-ar schimba situatia?
Stiu, prezenta autorului este foarte importanta, stiu toate lucrurile astea. Dar, din pacate, din punctul meu de vedere, nu mai citesti o carte, citesti un autor. Citesti rinduri, dar in capul tau sint ochii lui minunati si adinci si mari si tot asa. Vezi un om in loc sa vezi o carte. Eu sint impotriva cunoasterii autorului. Asa ca toate jurnalele si toata corespondenta intima si toate manuscrisele le-as arde, sa-i las pe criticii literari sa studieze numai ce s-a publicat.
Spuneti pe undeva ca v-ati ars manuscrisele.
Da, am ars, ard tot. Si dupa ce public ceva, sterg si din calculator. Nu trebuie sa ramina nici un semn.
De ce? Biografiile sint interesante.
Biografiile sint interesante daca sint povestite fara sa ai date reale. Biografiile fabuloase, asa cum este cea a lui Villon. Toti ne imaginam cum a sfirsit-o in streang, cite hotii a facut. Chiar si datele despre Rimbaud dupa ce s-a lasat de poezie: ce tip trebuie sa fi fost, ce stapin de sclavi si ce proxenet era, ce vinzator de arme era, o nebunie! Ce avusese el in cap si cum s-a stins totul la 19 ani.
Sinteti interesat de ce se scrie despre dumneavoastra?
Niciodata. Laudele nu ma intereseaza, pentru ca in general vin de la prieteni si prietenii nu spun adevarul. Iar despre partile mai putin placute, mi-as dori sa-l cunosc pe cel care le-a scris, sa stiu care sint lecturile care stau in spatele unei discutii. Apoi, nu poti sa placi la toata lumea.
Mai e o chestie din filosofie: daca nu iti place un lucru, intii nu-ti place, mai apoi demonstrezi ca nu este bun; daca iti place, mai intii iti place, abia mai apoi demonstrezi ca este bun. Ionescu a facut treaba asta acum 70 de ani, cu NU, a demonstrat acelasi lucru din doua puncte de vedere diferite, cu aceleasi argumente.
Cei mai buni critici sint scriitorii. Nu sint buni in sensul de a scrie bine critica literara, dar au o cunoastere genuina a obiectului, ei reactioneaza primii.
Instinctual.
Da, instinctual recunosc modul in care faci legaturile, trimiterile. Nu poti pacali nici un scriitor, doar pe grafomani. Criticii insa au mari ezitari.
Imi amintesc cind in 1984-1985 am citit primele versuri ale lui Cristi Popescu. Le-am luat de la cenaclu si am plecat noaptea pe la prieteni, bateam la usa si le citeam. Si toata lumea cadea pe spate, a fost o saptamina minunata, „Ce poet am gasit!“. A murit Cristi Popescu, dar toata viata o sa-mi ramina in cap acea noapte. Este reactia pe care o poate avea un scriitor. Scriitorul recunoaste foarte repede. Exista si posibilitatea s-o dea in bara, dar foarte rar.
Unde credeti ca gresesc criticii?
Cred ca cei mai multi nu au instinct. I-as da unui critic un text despre care sa nu stie nimic, sa vezi ca se va opri si nu va mai inainta, pentru ca va incerca sa aplice niste criterii, care mi se par straine de modul de a scrie. Mai e si urmatoarea poveste: hai sa zicem ca eu sint femeie si ca-mi place sa fac treaba aia. In clipa in care o transform intr-o meserie, mi-e o scirba! Si abia astept sa scap repede de… beep! Cred ca si criticii literari au avut placerea de a citi si scrie, dar cind devine o obligatie… parasesti zona a ceea ce-ti place, pentru a intra in marea zona in care trebuie sa-ti dai cu parerea. Strabati munti de proza si riuri de poezie…
Prin 1980-1981, existau anumite cronici de intimpinare, in registrele binevoitoare ale noii literaturi de atunci. Simteai ca criticul nu crede in ceea ce spune, dar ca ii face un serviciu poetului, prozatorului sau dramaturgului, pentru a-i da un sprijin in fata cenzurii.
Dar o faceau avind un argument moral.
Da, un argument moral. Ei bine, asta a disparut. Acum criticul trebuie sa spuna cu adevarat ce-i place. Ioan Grosan imi povestea acum vreo cinspe ani, amuzat, ca a descoperit lista capodoperelor omenirii, carti pe care le citise inainte de a afla ca sint capodopere: si Shakespeare, si Iliada, si Odiseea etc. Ce ciudat, spune el, mie mi-au placut si fara sa stiu ca sint capodopere. Cind se intimpla asta, inseamna ca ai un gust care corespunde cu scara de valori a lumii. Daca nu esti acolo, poti fi un critic de nisa al autorilor ciudati, al autorilor rari, cum este Mateiu Caragiale sau Raymond Russel, care intra intr-o colectie de neatins, strabat secolele singuratici.
Sinteti pornit impotriva criticilor literari.
Nu, nu sint pornit, chiar cred ca sint oameni carora cu adevarat le place. Ca de asta pornesc sa faca critica literara, simt ca 80-90% din lucrurile la care rezonezi plac si altora si ca judecatile pe care le dai in 2000 se vor confirma in 2010. Ceea ce ma deranjeaza nu este absenta unei critici de intimpinare, ci o anumita lene in gindire. A devenit o meserie facuta fara placere. Simt ca cel care scrie are ceva de platit sau de ras-platit. Tine de retorica. Un exemplu: „Il stiu de mult pe Cutare. In tinerete s-a straduit, a fost plin de entuziasm, versurile lui pareau sa exprime… DAR, cu aceasta ultima carte…“ si urmeaza raderea. Alt exemplu: „Poetul Cutare este insensibil, grosolan, rau. DAR…“. Sint tehnici foarte simple de a construi un discurs critic.
Tehnici de manipulare, pina la urma.
Sigur, de manipulare, pentru ca vrei sa negi partea cu care incepi. Sint cele mai simple tehnici, cele mai la indemina. La critica literara, cel mai rau este cind nu esti convins de ceea ce spui. Si aici, ca in orice meserie, ca si in cea de scriitor, exista 10% care conteaza, 20% dau aerul epocii si 70% vin intimplator in meseria asta.
Credeti ca discursul critic poate constitui o forma de a accede la ceva: la o revista, la niste avantaje etc.?
Nu mai cred asta. In urma cu 20 de ani, da. Dar acum nu. Ce revista literara? Aia nu exista. Poate la o revista pentru femei, unde sint prezentate carti. A aparut de curind o revista, „Re:publik“. Ei, acolo lucrurile au inceput sa se indrepte. Ei au impus niste criterii – re:gal, re:miza si re:but. In sfirsit, am si eu o revista unde mi se spune ca ceva e rebut. In celelalte, totul este foarte bun.
Accesul limitat la arta este cel mai nedemocrat pas pe care il putem face. Dar in acelasi timp, arta nu este pentru mase si nu va fi niciodata. Ce e pentru mase e propaganda. Daca ne uitam in istoria Romaniei, doar a Romaniei, stadioanele pline nu au fost decit pline de propaganda. Nu a venit Virgil Mazilescu sa citeasca una imbirligata, nu a venit nici Serban Foarta, nici macar Emil Brumaru cu una erotica. Tot baietii cu dacii, cu palariile si cu suta de lei. Asta e propaganda. Traim intr-un soi de paradox: arta nu e interzisa nimanui, dar nu e data nici porcilor.
Apropo de istorie: v-ati implicat in „Mari romani“, ati moderat dezbateri.
Ei m-au rugat. Dar mie mi-a placut. Mi se pare corect. Indiferent de care va fi rezultatul, vreau sa stiu unde traiesc. Chiar daca nu-mi place unde traiesc, vreau sa stiu. Sigur, pot sa stau si pe o insula, dar atunci nu trebuie sa ma mai intreb nimic.
Ati avut la Televiziunea Romana si o emisiune de gastronomie. Ce relatie aveti cu gastronomia?
Nu era chiar de gastronomie, era de gastronomie culturala, plecam de la un fel de mincare si calatoream in istoria lui. Am zis: nu trebuie sa mint ca sint un bun bucatar, dimpotriva, trebuie sa arat ca sint unul foarte prost. Ideea de musaca trezeste in mine mai multe parfumuri decit musacaua insasi.
Cum va strecurati printre toate astea: televiziune, DTP-uri, reviste, fotografie?
Duminica. Uneori nici duminica. Dar sint convins ca cele mai bune lucruri le scrii cind nu ai timp. Cu cit ai mai mult timp, cu atit scrii mai greu.
Nu cumva asta e argumentul celor care au prea putin timp de scris?
Cind esti cu cutitul la git ca nu mai ai timp, atunci te mobilizezi ca in fata mortii. Toate celulele inteligentei incearca sa scoata ceva din blestemata asta de materie.
Sinteti foarte dinamic.
In realitate, eu sint un om foarte lenes. Dar pentru ca nu ma tin de cuvint, sint intotdeauna in intirziere. Fiind in intirziere, ma grabesc foarte tare.
Acum… douazeci? mai mult? – ironizati high fidelity.
Nu ironizam, dimpotriva, visam la ea.
Citita acum, pare ironie.
Da, pare ironie. De fapt, personajele din cele trei poezii cu high fidelity sint foarte triste, pentru ca nu intra in zona respirabila a high fidelity. High fidelity inseamna de fapt profesionalism, inteligenta ascutita, sa stabilesti legatura dintre A si Z fara sa treci prin tot alfabetul. Il spui pe A si, imediat, printr-o viteza si o inalta fidelitate, ajungi la Z. Asta este „inalta fidelitate“ la care eu ma raportez. Ironizam doar pe cei care prefaceau de a fi de o inalta fidelitate. Si cei care iubeau incercau sa prinda o inalta fidelitate. Si cei care scriau, si cei care ascultau… Sigur, cea mai frumoasa virsta e tineretea. Dar in acelasi timp, este si cea mai neclara, nu poti sti ce vrei, nici sa spui ce vrei. Fiind cea mai neclara, este cea mai frumoasa. Nefiind capabil sa spui clar ce vrei, este foarte bine, poti sa faci toate greselile din lume, marile carti sint marile greseli pe care le faci impotriva stilului care s-a canonizat, impotriva frazelor care stau locului, impotriva lucrurilor care spun: „Asta e de bun gust, asta e prost“. La un moment dat, trebuie sa iei taurul de coarne si sa spui: „Am sa fac in pofida tuturor“. Numai in tinerete poti face asta. Cind imbatrinesti, incepi sa ai grija: de imaginea ta in ochii lumii, de cuvintele pe care le folosesti – nu mai poti spune „cur“ si „cacat“ acum. Dar nici nu mai poti sa te prezinti sau sa actionezi ca un pustan. Sa imi pun acum un cercel in nas, ar fi ridicol, ar fi o tradare a felului meu de a fi, a omului de 50 de ani si o incercare de a-i minti pe cei din jur.
Cum arata Florin Iaru cel de acum cu Florin Iaru cel de acum 30 de ani?
Cu 30 de ani mai batrin. Mai obosit.
S-a cumintit? A devenit mai putin ironic?
Nu, nu m-am cumintit. O sa vezi cind o sa-mi apara cartile. Eu rid tot timpul. Nici un subiect nu mi se pare suficient de serios. Subiecte serioase ar fi: moartea unui om, violarea unui copil, astea sint lucrurile grave. In rest… Orgoliile noastre? Putem ride cu constiinta datoriei indeplinite. Nu e nimic serios in jurul nostru. Am sentimentul ca vreau sa ma confrunt cu cineva si nu am cu cine. Nimic nu e interzis, dar nimic! Poate ar trebui sa interzicem pe ici, pe colo cite ceva, doar ca sa vedem oamenii miscindu-se.
Lucrurile acestea serioase de care vorbiti se pot transforma in tabuuri ale scrisului?
Sint citeva lucruri la care trebuie sa fii cu mare bagare de seama. Spuneam ca arta nu este pentru mase. Daca, de exemplu, eu descriu intr-o carte violarea unui copil, intr-o carte in care ma ocup numai de asta. Stiu ca dintre cei care citesc, 1-2% inteleg ca asta e o nebunie, al carei scop este sa provoace scirba sau sa ridice semne de intrebare. Ceilalti 99-98% o pot citi ca pe un lucru real, ca pe o realitate. Ma tem ca eu pot sa declansez, sa arunc in lume gaz ilariant. Trebuie sa ai mereu in cap pina unde poti sa mergi. Nu sint un om religios, dar e bine sa ai un lucru despre care sa spui „e imposibil de trecut“. Din experienta mea, stiu ca scriitorii sint birfitori, ca te calca in picioare cum ai iesit pe usa, ca isi incalca principiile, ca fac orice pentru a atinge celebritatea. Sint multe pe care le fac scriitorii pentru a avea o identitate clara in mijlocul acestei lumi care este foarte ingramadita. Trebuie insa sa ai in cap ca asta nu trebuie facut, ca exista citeva lucruri pe care nu ai voie sa le gresesti.
Ati prefatat acum doi ani RealK de Dragos Bucurenci, o carte despre droguri. Ati spus atunci ca este o carte-cult. Cum ati citit-o? Nu cumva va numarati in acel mic procent care intelege ca e fictiune, restul de 99% luind-o de buna?
Mie mi-a placut. Normal ca am citit-o ca o fictiune, stiu ca este o fictiune, posibil dupa o experienta personala, dar trebuie sa pun asta in ghilimele, pentru ca ii pot face rau autorului si nu vreau. Dar asta nu e treaba mea.
Da, dar ce ne facem cu ceilalti?
Ei, aia e toata problema. Uite reversul medaliei: dupa ce a aparut aceasta carte cu prefata mea, pe care am scris-o cu simpatie si drag fata de carte, pe blogul lui au aparut cele mai ingrozitoare lucruri despre mine: cenzorul, „marele cenzor comunist Florin Iaru“.
Cum asa?
Nu stiu, am tulburat probabil tabieturile unui grup. Probabil grupul a luat cartea ca fiind numai experienta si nimic fictiune, comunicare pura. Or, literatura nu e comunicare pura.
Ati avut experiente extreme in tinerete?
In tinerete, nu se putea. Dupa ’90. Droguri? Astea-s prostioare, asculta-ma. Cine a baut foarte mult, asa cum am baut eu – timp de aproape zece ani, am baut aproape doua sticle de votca pe zi –, intelege.
Dupa instaurarea comunismului, caile spre libertatea individuala s-au scurtat. Astfel ca singurul lucru care a ramas a fost bautura. La inceputul anilor ’60, apare votca ruseasca, importata din Rusia. Atunci incepe marea nebunie intre scriitori, „care este cel mai tare la bautura?“. De-aia Nichita a baut 25 de ani si nu a mincat decit un an. E cazul cel mai pregnant de rezistenta la bautura. El se hranea cu bautura, traia numai din votca, si toti se chinuiau sa-l depaseasca. Reperul era Nichita: cine bea mai mult sau mai putin decit el. Numai ca Nichita a murit la timp pentru mine, altfel as fi baut mai mult, Doamne iarta-ma!
Eram la Galati. La Galati, incepeam ziua cu bere si o terminam cu votca. Incepea cu bere pe la prinz, se termina cu votca pe la douaspe noaptea. Asa am dus-o trei ani de zile. La un moment dat, m-am vazut cu niste prieteni. Aveau sub 30 de ani, se iubeau din facultate. Aveau acelasi regim de votca zi de zi. Nu le mai sclipeau ochii decit seara, la bautura, ea era foarte plictisita. Atunci mi-am spus: „Bai, daca vreau si eu sa ajung sa se plictiseasca cineva de mine la 30 de ani, trebuie s-o tin in ritmul asta“. Si am abandonat votca, am trecut pe vin, pe bere, dar oricum in cantitati moderate. Nu sint un mare bautor, dar ’78-’83 sint cinci-sase ani, in care am tinut-o de la sticla de votca in sus.
Intr-o fraza:
Fotografie: un ochi lipit pe fata
Bucuresti: capitala lui Florin Iaru
Cenaclul de Luni: pierdut e totul in zarea tineretii
Timiditate: asta-i situatia
Prietenie: prieteni sa fie, ca prietenie e destula
Pisici: am fost in viata anterioara pisica
Mircea Cartarescu: Mircea e prietenul meu si am sa fac astazi un lucru care nu e permis. Am sa spun ca tin la el ca la un frate, putin mai mic. Mi-as dori ca Mircea sa editeze o carte o data la doi ani, si nu la un an. Sa aiba timp sa respire si el putin. Nu pentru cititorii cei multi, ci pentru aceia, 5-10%, care isi doresc sa sclipeasca cum a stralucit – ca in Povestiri, ca in Nostalgia, ca in Poeme de amor, ca in Totul, ca in Faruri, vitrine, fotografii. De fapt, i-as dori sa fie foarte fericit ca sa scrie iar foarte bine, sau foarte nefericit in sensul fericit al cuvintului.
Traian T. Cosovei: Traian este febletea mea. El este subapreciat din cauza unei conjuncturi nefericite. El a avut un soi de dandism, care a displacut unora, li se parea ca nu e de talia lui. Or, el este un poet usor ca o rasuflare, ca un oftat, in timp ce toata lumea vrea de la el lucruri foarte complicate. Cine ar citi astazi 1, 2, 3 sau ar cadea pe spate. Este cartea pe care el nu vrea sa o editeze, dar e cea mai frumoasa carte din tot ce s-a scris in ultimii 30 de ani.
Ion Stratan: Nino este salata perfecta de cuvinte, omul care a supravietuit singur impotriva tuturor, a fost singur impotriva propriului destin. El a fost condamnat de la bun inceput, a trait treizeci de ani dupa condamnarea la moarte.
Mariana Marin: Nu, nu pot sa spun nimic.
Nicolae Manolescu: Mi-as dori sa fie iar Nichi, cel care urmarea gagicile la Onesti si le lua din zbor cu o vorba foarte inteligenta. Iar noi, poetii grei, cu imaginatie, nu aveam curajul sa le agatam. Incredibil. Atunci Nichi era presat de sistem. Poate o sa incercam sa-l presam iar cu sistemul.
Repere:
- S-a nascut pe 24 mai 1954, la Bucuresti
- A absolvit in 1978 Facultatea de Limba si Literatura Romana a Universitatii din Bucuresti
- A fost profesor la Galati intre 1978 si 1981 si la Bulbucata intre 1981 si 1982
- Incepind cu 1983 a fost gestionar la Libraria „Cartea Romaneasca“ din Bucuresti
- A debutat in 1962 cu poezie in „Luminita“
- Colaboreaza la „Amfiteatru“ (1970)
- Membru al Cenaclului de Luni, condus de Nicolae Manolescu
- Coleg de generatie cu Mircea Cartarescu, Traian T. Cosovei, Ion Stratan – impreuna cu care a scos volumul colectiv Aer cu diamante, in 1982
- Debutul editorial al autorului se produce in 1981, cu volumul Cintece de trecut strada, pentru care primeste premiul Uniunii Scriitorilor din Romania
- Alte volume: La cea mai inalta fictiune (1984), Innebunesc si-mi pare rau (2000)
- Are in pregatire un volum de poezii, care va aparea in aceasta toamna la Cartea Romaneasca si un roman – Negru, care va fi publicat de Polirom