Ce a fost mai intai, muzica, scrisul sau radioul? Ce ti-a adus fiecare dintre ele, ce ti-au luat?
Imi amintesc foarte clar cand am inceput sa invat sa citesc, dar nu-mi amintesc cum am inceput sa fac cunostinta cu muzica. Ce stiu este ca a putea citi a fost pentru mine o senzatie transformatoare. Prin asta intram in lumea adultilor. Cu muzica a fost intotdeauna vorba de altceva, a fost dorinta foarte puternica a mamei sa invat pianul, continuata cu descoperirea ca am ceva talent. Mereu, insa, pe tot parcursul scolii, citeam cartile din casa, imi cumparam carti noi, mergeam pe fire doar banuite, inspre tot felul de moduri de a scrie. Mi se parea ca, citind mai multe carti, voi invata din ce in ce mai multe despre viata si oameni si voi sti sa fac fata tuturor incercarilor. Aici intervine radioul pentru ca, lucrand in mediul acesta, m-am format in spiritul conexiunii directe cu cel pe care il intervievezi sau cu cei carora li te adresezi, ceea ce presupune sa ai cultura, sa stii de unde vine omul respectiv, dar e nevoie de ceva in plus, de empatie, atentie si incredere, pe care i le transmiti in fiecare moment al intalnirii voastre. Lucrul asta nu l-am invatat citind, ci doar practicand zilnic. Iar muzica leaga in continuare cele doua stari – de lectura si de radio; continuu invat sa ascult si imi doresc sa fac mai multa muzica.
Ce ai invatat din muzica si radio si te-a ajutat in ceea ce priveste scrisul?
In primul rand, prin emisiunile de la radio, am luat contact cu cultura si arta vii, cele care se fac, se traiesc acum. Acasa, in liceu, la facultate, aveam mereu senzatia ca sunt izolata, ca nu inteleg, ca nu particip la ce se intampla in prezent in lumea inconjuratoare. Toata informatia purta amprenta trecutului. Am facut tot felul de gafe la inceput pentru ca pur si simplu nu stiam nici una dintre istoriile personale ale celor pe care trebuia sa ii intervievez sau despre care trebuia sa vorbesc. Odata am vrut sa-l sun pe un muzician care murise… Iti dai seama ce-a fost, au facut toti bascalie de mine, nu le venea sa creada… „Premianta clasei si sa nu stii ce e cu omul asta?“ Dar asta era mediul din care veneam. Asta avea si o parte foarte buna, pentru ca eram entuziasmata de tot ce intalneam in cale, de modul in care vorbeau oamenii, de ideile pe care le aveau, de modul in care traiau, descopeream totodata flexibilitatea mediului de radio, felul in care poti jongla cu vocile, muzicile, cu textul si interviurile. Din radio am deprins un curaj mai mare de a compune si de a-mi descifra viata prin intermediul povestilor personale, pe care pana atunci le crezusem destul de nesemnificative. Cand cantam cu trupa, textele mele erau, de fiecare data, abstracte, niciodata nu puteam scrie ceva despre sentimente, despre mine… Mi-era dificil sa privesc in directia aceasta. Incet-incet – apropii lumile acestea. Daca vrei, e si o diferenta culturala aici: in muzica clasica nu te impui tu ca personaj al vietii tale, lasi compozitia sa vorbeasca; in cultura pop, personajul e important, incarcatura lui este semnificativ personala. Muzica mi-a adus ceva ce-mi doream dintotdeauna – senzatia de a face parte dintr-o trupa, de a fi impreuna cu cativa oameni, facand muzica.
De zece ani esti realizator la Radio Romania Cultural („Dimineata crossover“, Generatia sonora“). In plus, scrii sau ai scris despre muzica (si nu numai), de-a lungul timpului, in majoritatea publicatiilor print sau online culturale. Care sunt dificultatile pe care le-ai intampinat/le intampini ca jurnalist cultural? Ce te motiveaza sa mergi mai departe?
La inceput nu ma baga nimeni in seama. (Rade.) Mi-a luat ani de zile pana sa ii conving pe cei de la radio ca am voce, ca ma tin de treaba, mi-a luat cateva luni bune sa public un text in „Dilema Veche“ si altele… Acum am pus in plan secund activitatea de jurnalist – mi se pare ca azi se face mai multa promovare si mai putin jurnalism – si descopar cum e sa scrii pur si simplu, fara plan, fara deadline, sa scrii pentru tine, pentru a-ti pune viata in ordine.
Ai fost premiata pentru activitatea ta jurnalistica – Premiul pentru Jurnalism acordat de revista „Actualitatea muzicala“ a UCMR, Diploma pentru Jurnalism European in cadrul editiei a X-a a Zilei Europene a Concurentei si Competitivitatii in Romania. Cat de mult conteaza astfel de distinctii in viata de zi cu zi?
In viata de zi cu zi nu conteaza deloc. Nu conteaza nici cand iti castigi sau iti pierzi prietenii. Nu conteaza cand incerci sa ai o relatie… Singura lor utilitate este sa te aduca mai aproape de oameni pe care ii admiri profesional si personal.
Esti si artista – solo sau in cadrul grupului Avant’n’Gard. In ce punct esti, ce-ti doresti cel mai mult pentru muziciana din tine?
Avant’n’Gard a fost o etapa in care aveam nevoie sa testam haosul creativ pe propriile noastre persoane. Au iesit lucruri bune din aceasta intentie pur artistica, dar in momentul de fata am depasit zona. Acum, deja exista cateva idei noi si as vrea sa reusim sa le dam viata, in album si pe scena.
Ce presupune munca de promovare pentru tine ca artist independent, care pare ca a preferat undergroundul? Crezi ca este de datoria unui artist sa mearga catre public pe cat de mult posibil?
Ah, nu ma mai intereseaza atat de mult distinctiile acestea… Ca si atunci cand am inceput sa fac radio, mi-am urmat intuitia. Asa a fost si in domeniul muzical. Fara sa stiu, din dorinta mea de a vorbi, de a cunoaste oameni, s-a nascut activitatea de promovare. (Rade.) Am descoperit pe parcurs ca arta si promovarea sa fac parte din acelasi circuit. Una fara cealalta nu pot trai. Din perspectiva artistului, acum mi se pare ca prima datorie este fata de tine insuti. Tu scrii, faci muzica, pictezi etc., asa cum poti tu, cu puterile tale de atunci. Uite, asta e ceva ce m-a invatat textul acesta si pot sa duc in domeniul muzical: sa nu-mi doresc „un anume public“, sa las sa se intample lucrurile firesc, sa nu mai conteze clasele acestea – pana la un punct, false.
Cum vezi literatura romana contemporana, de ce duce lipsa, ce are in surplus?
Mi-am pus lista de lecturi la finalul Whole Lotta Love. Am citit prea putina literatura romana contemporana in anii din urma. Matei Florian, Florin Bican sau Ana Maria Sandu au fost dintre putinii care au ajuns la mine si pe fiecare ii admir pentru ceva in parte. Cand il citesc pe Matei ma incalzesc, basmele lui Florin Bican au picat intr-un moment prielnic, iar Ana Maria Sandu mi-a dat curaj si pentru textul meu.
Cum a aparut Whole Lotta Love?
Textul acesta a aparut in spatiile mele goale pe care nu am stiut sa le umplu altfel. Sunt cateva momente in viata fiecaruia cand habar n-ai pe unde ti-e drumul si nici daca mai e vreun drum, de fapt… Am inceput sa scriu dupa ce a murit tata, scriam folosind tot ce invatasem la radio, dar nu era de ajuns. Simteam ca e nevoie sa merg mai departe, sa uit tot ceea ce stiam despre scris ca sa-l pastrez pe tata in memorie si sa-l inteleg. Trecand anii, am simtit ca nu mai pot sa scriu despre el si ca e altceva care ma devoreaza interior si despre care, daca nu scriu, o sa ma manance el pe mine. Asa ca am scris asa cum nu stiusem sa scriu pana atunci despre dragoste. Intr-un fel, am uitat sa scriu ca sa pot scrie din nou. Procesul a fost atat de puternic si se confunda uneori cu viata insasi, incat au fost perioade in care m-am oprit din scris pentru a avea senzatia ca viata merge mai departe. Din astfel de incordari a aparut Whole Lotta Love.
Te consideri scriitoare acum?
Mi se pare ca am facut primul pas intr-o lume plina de scriitori, dar eu nu stiu daca sunt una dintre ei. E magulitor sa zici „sunt scriitoare“, dar poate mai real e ca te certi cu partenerul pentru ca nu maturi sau n-ai luat paine. Imi place sa scriu si voi scrie in continuare, e o limba comuna cu oamenii din jurul meu si o cale de comunicare cu mine insami. Asa este un scriitor?
Crezi ca esti curajoasa pentru ca ti-ai asumat o carte atat de personala? Ce i-ai spune unui cititor care ar citi-o ca pe o autobiografie mascata intr-o colectie de proza?
E curajos un cristian ca ma publica. Eu ma descopar mai putin curajoasa decat credeam ca sunt cand faceam alpinism, de exemplu. Insa cineva mi-a spus odata: „Maria, priveste viata de la fereastra ta. E povestea ta“. Si asta am facut cu textul acesta, am vazut viata de la fereastra mea, mai cu atentie. Asa pot eu sa fac lucrurile. Asa pot eu sa vad si sa scriu despre ce vad. E o poveste, e text.
Povesteste-ne putin despre ineditele note de subsol, sectiunea speciala de multumiri si coperta faina.
Incep cu coperta: in carte e un fragment dedicat lui Betty, un tablou de Gerhard Richter. Este vorba de cel in care Betty se uita drept inainte, intinsa pe o masa. Mi-am dorit ca pe coperta sa refac celalalt tablou al lui Richter, dedicat fetei lui; daca in primul tablou privirea era foarte statica si stranie, in acesta Betty e prinsa in miscare, nu stii daca se-ntoarce spre privitor sau fuge de el. Imi pare ca asta e calea de intrare inspre text, acolo vezi fata care lipseste de pe coperta.
Multumirile au aparut cand deja stiam ca va fi publicat textul si cand lucram la editarea lui. Pentru mine e ca si cum ai spune „uite, acestia sunt cei carora le multumesc, o buna parte din mine le seamana lor“. Am avut o viziune grandioasa si m-am gandit ca poate textul acesta o sa aiba o viata de sine statatoare si probabil o sa fie citit de oameni care nu stiu cine sunt Dan Grigore, Dan Puric, Getto Dacii, ce era clubul Web si nu-si explica de ce si cum anume au ajuns ei, impreuna, sa fie personaje intr-un text literar… Multumirile sunt o harta a reperelor mele culturale, artistice si umane.
Ele vin in concordanta cu notele de subsol, ca o alta fata a aceluiasi mod de lucru cu scrisul. Notele acestea sunt, in buna masura, trimiteri catre piese muzicale. E ca si cum, pe masura ce ai citi, ai asculta si piesa respectiva, dar nici nu e neaparata nevoie, textul functioneaza si fara ea. Sunt fragmente care imi umblau in minte si se integrau modului meu de a vorbi in gand, faceau parte din gand.
In contrapunct, monologul protagonistei-narator, pe alocuri si cel al replicii personajului principal masculin, este destinat urechilor unui preot, e o confesiune, marcata ca atare in text. Cum ai construit cartea?
M-am intrebat uneori care sunt caile reale de a supravietui cu o situatie morala problematica. Confesiunea fata de un preot mi-a aparut atunci ca una dintre ele. Sunteti amandoi anonimi, dar intre voi se afla cuvantul, nevoia de marturisire a unuia si puterea de a asculta a celuilalt. Se intampla ceva acolo, in intalnirea aceea. Iar cartea e construita din tot felul de astfel de intalniri.
Ce-ti doresti sa se intample cu aceasta, care ar fi scenariul ideal?
Sa o citeasca maica-mea si sa nu spuna, asa cum a zis la Haruki Murakami, ca e o lectie de anatomie. (Rade.)
Cum a fost pentru tine prima lectura din Whole Lotta Love din Club A (12 mai a.c.)?
Cred ca atunci mi-am dat seama cu adevarat ca tin in mana cartea care cuprinde textul meu si, totodata, ca, citindu-l, il pot face sa traiasca o viata noua.
Experimentalismul tau in ceea ce priveste domeniul muzical este bine-cunoscut. Cumva, abia aparuta ta carte merge pe acelasi concept artistic, e o impletire de stiluri, genuri, perspective. Daca ar fi o piesa, ce gen ar fi, ce instrumente ar compune piesa s.a.m.d.?
Textul poate deveni un performance, poate chiar va deveni in perioada apropiata, dar nu stiu nimic mai mult deocamdata.
Daca ar fi sa alegi un singur si scurt fragment care sa descrie publicului cititor cartea ta, care ar fi acesta?
„Cele care nu te privesc si cele pe care nu le privesti sunt cu totul altele. Ce mai e de facut? Pe mine, de exemplu, acum-acum nu ma mai pasioneaza Un om sfarsit de Giovanni Papini, un film de Cassavetes, Regele si cadavrul, Autobiografia lui Gandhi. Stiu ca am o cultura rudimentara, dar mai mult de atat nu am ce sa fac, nu acum. Stii cum e sa te trezesti noaptea, singura prin casa, la etajul 10, si sa te-ntrebi ca nebuna: «Ce ma-ta ai cautat tu, fata, sa-l citesti pe Eco? Ce nevoie aveai tu?»“.
Scrii in prezent un scenariu de lungmetraj, un alt salt pe care il faci, intr-un alt domeniu. Ce ne poti spune despre el?
Este un scenariu generat de o poveste din copilarie, e mitul meu fondator. (Rade.) Am gasit atata sens in acea perioada a vietii mele, incat am scris cateva pagini si s-a potrivit sa ma intalnesc cu cineva, care va fi si regizorul filmului, pasionat de acelasi gen de personaje si intamplari. E greu sa faci un film, dar hai sa vedem care va fi drumul acestei dorinte.