Jeff Lindsay s-a născut în Miami, Florida, în 1952. A debutat în 1994 cu o serie de romane de suspans, dar a început să fie cunoscut abia zece ani mai târziu, când a publicat primul volum din seria care îl avea ca protagonist pe Dexter Morgan, îndrăgitul ucigaș în serie. Al optulea roman, Dexter is Dead, ultima carte din serie, a apărut în 2015. La noi au fost traduse până acum doar primele două volume, Dexter. Vise întunecate (2014, traducere de Ona Frantz) și Dragul și devotatul Dexter (2016, traducere de Răzvan Năstase), ambele la Editura Paladin. Cărțile din această serie au fost vândute în milioane de exemplare în întreaga lume, iar primul volum a stat la baza serialului TV american omonim, produs de Showtime.
La cea de-a V-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, scriitorul american a fost o senzație. Deschis, cu o tolbă plină de povești și un umor asemănător celui din cărțile sale, Jeff Lindsay a cucerit publicul român în ultima seară FILIT, care a avut loc pe 8 octombrie, la Teatrul Național ieșean. Cu o zi înainte, am stat de vorbă cu el despre Dexter, scris, succes, timp liber ș.a.m.d., iar la sfârșit l-am rugat să ne spună cum ar suna Codul lui Jeff.
Ați publicat pentru prima dată la vârsta de 6 ani. Cum de, care e povestea?
Două sau trei poeme mi-au fost alese pentru o antologie de poezie scrisă de copii. Cred că profesoara mea a strâns câteva, le-a dus celor de la editură și ei le-au ales și pe ale mele.
Cum și când ați realizat că, dintre toate meseriile pe care le-ați avut, cea de scriitor vi se potrivește cel mai bine?
Cred că meseria asta de scriitor a fost tot timpul pe fundal, adânc înrădăcinată undeva în mintea mea. Însă mi-am pierdut ținta. Când ești muzician de succes și vezi cum te sorb oamenii din priviri sau când observi cum se uită lumea la tine când ești pe scenă ca actor, e ușor să fii distras. De fiecare dată, credeam că trebuie să fac acel lucru. Dar, la un moment dat, m-am desprins și am zis răspicat: „Nu, vreau să mă întorc să termin școala și să devin scriitor“.
Din felul în care scrieți, bănuiesc că sunteți și un cititor înfocat.
Da. Am avut o perioadă lungă în viață când citeam o carte pe zi, în fiecare zi.
Excelent. Ați spus la un moment dat, într-un interviu, că nu citiți cărți cu criminali în serie. V-ați schimbat obiceiul acum, post-Dexter? Și, având în vedere această afirmație, de ce credeți că ceilalți ar trebui să citească astfel de cărți?
Pe mine m-a uimit, în primul rând, că există un astfel de sub-gen, al cărților cu criminali în serie. Nu mi-a venit să cred când am auzit prima dată. Și, ca să răspund la prima întrebare, nu, nu mi-am schimbat obiceiul, nici acum nu citesc. De fapt, nu citesc aproape deloc romane polițiste, citesc mai ales ficțiuni istorice și autobiografii, iar în ultimul timp am început să citesc cărți fantasy. Când eram mic, citeam, de exemplu, volume semnate de Agatha Christie. Acum, însă, toate romanele din genul policier sunt atât de întunecate… Știu că nu sunt persoana potrivită să mă plâng de asta. (Râdem.)
E straniu, de obicei scriitorii citesc și pentru a vedea cum a rezolvat un alt scriitor o chestiune, pentru a învăța tot felul de trucuri de alți autori și tot așa.
Știi cum e pentru mine? Ca atunci când faci pizza toată ziua și, când ai liber, mergi să mănânci tot pizza. Mie nu mi-ar plăcea asta. După ce aș face pizza timp de șase zile pe săptămână, aș vrea să mănânc un hamburger când ies în oraș – bine, nu chiar hamburger, sunt gurmand, dar ai înțeles ideea.
Da, da, e bună comparația. Ficțiunea polițistă e considerată literatură de mâna a doua sau literatură comercială, să zicem, destinată marelui public. Care este părerea dumneavoastră în această privință?
De acord, așa se crede. Eu sper că e comercială – mai ales că nu mă pot opri din a scrie așa. Plus că am ales intenționat să scriu literatură comercială. Nu cred că are vreun rost să scrii ceva dacă nu vrei ca oamenii să citească acel lucru. Și, dacă vrei ca oamenii să citească ce scrii, atunci automat vrei să fie cât mai mulți posibil. Totodată, eu vreau să scriu astfel încât să-mi pot hrăni familia, așa că… nu-mi pasă foarte tare dacă ceea ce scriu e considerat literatură de mâna a doua. Eu cred că scriu bine, dar cine știe?
Ați lucrat în multe domenii în care feedbackul era instant – muzică, cinematografie, teatru, de exemplu –, îți dai seama imediat dacă oamenilor le place ce văd sau ascultă. În literatură, lucrurile sunt diferite, durează ceva timp până când cartea ajunge la cititori, până când ei o citesc, până când autorul primește propriu-zis un feedback. Cum v-ați obișnuit cu asta?
Nu m-am gândit deloc la acest aspect până acum, când mi-ai spus tu. Cred că ăsta este unul dintre motivele pentru care sunt încă surprins când văd că oamenii sunt așa de drăguți cu mine.
Cum ați creat personajul? Este ceva din trecutul lui Dexter, personalitatea sau faptele sale la care ați renunțat pe parcurs, dintr-un motiv sau altul?
Am început să creez personajul pas cu pas. Am început cu gândul că toată lumea va crede că este un tip de treabă – ceea ce e un clișeu pentru criminalii în serie, dacă e să privim lucrurile obiectiv. Așa că l-am înzestrat cu un punct vulnerabil – copiii –, e cel care aduce gogoșile – ceea ce e ironic, trebuie să recunoști –, iar apoi i-am adăugat, treptat, multe alte lucruri mici, care i-au creat personalitatea.
Mărturisesc că și soția mea m-a mai ajutat cu idei. De exemplu, pentru că mulți criminali în serie păstrează câte un suvenir de la victimele lor, a trebuit să mă gândesc și eu la ceva specific lui Dexter. Inițial, voiam să colecționeze pantofi. Dar problema era, bineînțeles, unde putea depozita atâția pantofi. Plus că ar fi fost acoperiți de sânge. În punctul ăsta, soția mea a intervenit: „Nu ziceai că este tehnician medico-legal?“. „Ba da, dar n-ar putea să țină pantofii în laborator“, i-am răspuns. „Nu, voiam să propun altceva. De ce nu ar păstra câte o picătură de sânge pe o lamelă?“ „Nu, ar fi o idee pros… Stai… Poți repeta?“ (Râdem.)
Ați colaborat, așadar, cu soția dumneavoastră?
Nu chiar, ea doar a intervenit pe ici, pe colo, mai ales când eram în pană de idei sau renunțam. Am avut perioade când, după ce scriam jumătate de capitol, voiam să renunț, eram convins că nimeni nu va citi așa ceva. Iar ea venea, îmi făcea masaj la umeri și mă încuraja să continuu.
Deci a fost un fel de antrenor pentru dumneavoastră.
Da, da. Printre altele. Când mă blochez, chiar și acum, rostesc cele trei cuvinte magice – „Hilary, ajută-mă!“. La început, se simțea jignită dacă nu făceam ce-mi sugera, acum s-a obișnuit și știe că, de fapt, mă ajută foarte tare, pentru că orice îmi sugerează, chiar dacă nu folosesc, îmi dă un răspuns, mă determină să găsesc o cale a mea de a ieși din impas.
De ce ați ales să scrieți seria Dexter la persoana I? Vă simțiți mai confortabil într-o narațiune la persoana I sau la persoana a III-a?
Pot scrie orice fel de narațiune, din orice perspectivă. Pentru seria Dexter, însă, mi s-a părut că cea mai potrivită era cea la persoana I, pentru că voiam să fie mai simpatic – scopul era ca oamenii să înceapă să îl placă, iar apoi, după ce văd ce face, să fie puțin oripilați, de genul „îmi plăcea de el și uite, este de fapt un monstru“. Și n-am dat greș, din fericire, a funcționat până la un punct. (Râde.)
De ce credeți că seria de cărți cu Dexter a avut un asemenea succes?
Încă mă uimește lucrul acesta, chiar nu știu. E derutant.
Dar sunt sigură că v-ați gândit la asta și aveți cel puțin o teorie.
Da, normal. Cea mai bună explicație pe care am putut-o găsi este faptul că este ceva profund în neregulă cu oamenii.
Deci nu v-ați așteptat la așa ceva. Am citit că prima carte a seriei v-a fost refuzată de multe ori…
Într-adevăr, manuscrisul a fost respins de sute, poate chiar mii de ori – n-am numărat. (Râde.)
Și cum de nu v-ați dat bătut?
Sincer? Eu mi-am pierdut speranța după primele refuzuri. Soția mea, însă, a crezut în continuare în ceea ce scrisesem și a continuat să trimită manuscrisul, din nou și din nou, crezând cu tărie că, dacă cineva îl va citi, va realiza cât de bun este. Agentul pe care îl aveam atunci – un om cumsecade – nu l-a citit, a stat manuscrisul un an întreg pe biroul său.
Cum e posibil să nu citești manuscrisul autorului pe care îl reprezinți?
Ei bine, adevărul e că el credea ceea ce știm cu toții, nu-i așa?, și anume că talentul scriitoricesc se moștenește, astfel încât a presupus că Hilary era singura scriitoare din familie, iar eu eram un soi de Svengali, un personaj care nu face altceva decât să o exploateze pe Hilary, să profite de faima numelui ei (n.r. Hilary Hemingway, nepoata lui Ernest Hemingway). Așa că nu a citit ceea ce i-am dat.
Groaznică întâmplare.
Da. Acum mă amuză. Apropo, după ce am vândut drepturile pentru serial și au apărut primele episoade, agentul respectiv l-a sunat pe agentul pe care îl avem acum și l-a întrebat dacă e vorba despre cartea aceea, a soțului nepoatei lui Hemingway. Agentul meu a spus că, firește, aceea era. Și celălalt a scăpat printre dinți un furios „fir-ar să fie!“.
Deci ați fost „răzbunat“.
Da, recunosc că asta m-a bucurat. Lasă-l să se târască prin noroi! (Râdem.) Glumesc, sunt conștient că industria cărții e, totuși, o afacere, iar el sau editurile care mi-au refuzat manuscrisul ar fi fost probabil fericiți să lucreze cu mine dacă aveam proiectul potrivit pentru ei. Nu spun că nu port pică, aș minți, dar nu este direcționată împotriva lor.
Apropo, am început la un moment dat să am o problemă cu violența din Dexter.
Violență? Nu este așa ceva în cărți.
Nu în cărți, în serialul TV. De aceea, m-am și oprit pe la sezonul al doilea o vreme, am reluat mai târziu. Totuși, am preferat cărțile.
Și eu prefer cărțile.
Ei, bine, asta voiam să vă întreb: cum vi s-a părut modul în care a fost adaptată pentru televiziune seria dumneavoastră de romane?
Cele două sunt foarte diferite ca medii, așa că lucrurile trebuie judecate separat. În serialul TV, lucrurile s-au îndepărtat foarte mult de la ideea originală, dar, una peste alta, au făcut o treabă bună, a fost un spectacol care a meritat urmărit. Mă rog, până la ultimul episod, din câte se pare. Încă primesc scrisori pline de reproșuri în legătură cu acel ultim episod, deși eu n-am avut nici o legătură cu scenariul. Dar, pe de altă parte, și oamenii care au citit cărțile, iar apoi au urmărit serialul, au venit la mine să-mi spună că a fost oribil, cum de am putut să scriu chestia aia cu intestinele și cu sângele acela peste tot? Le-am răspuns că eu n-am scris așa ceva, că asta au văzut în serial, și doar după ce au verificat în cărți s-au convins că nu-i păcăleam.
Dacă ați fi adaptat dumneavoastră cărțile, ce ați fi făcut diferit?
Aș fi schimbat, în mod clar, finalul. Și nu numai, aș mai fi modificat multe scene, sunt câteva alegeri cu care nu pot fi de acord – dar e în regulă, e dreptul lor să facă ce vor.
Concret, vă amintiți o scenă pe care ați fi schimbat-o?
Da. Primul episod din sezonul al doilea sau al treilea, nu-mi mai amintesc exact, atunci când sunt găsite toate cadavrele pe care Dexter le-a ascuns. Și unde? Într-un loc unde apa are numai doisprezece metri. Nu, asta nu se poate întâmpla. În nici un caz. Sunt o mulțime de locuri de-a lungul coastei, cu apă suficient de adâncă încât așa ceva să nu se întâmple. Nu uita că, așa cum am tot arătat în carte, Dexter e un criminal meticulos, nu e neglijent – treaba asta pe care au făcut-o în serial e ca și când ar fi lăsat un cadavru pe scările din fața unei case, ceea ce ar fi mult prea public, nu ar face asta niciodată. În același timp, înțeleg nevoia scenariștilor de a face asta, le trebuia un punct dramatic, culminant, e ceea ce se numește „story arc“ în televiziune (și nu numai), era necesar ca Dexter să fie în pericol de a fi descoperit.
Dar puteau găsi alt mod pentru a face asta.
Desigur. Dar scenariștii de televiziune sunt hăituiți, sunt forțați să vină cu soluții de tipul acesta de pe o zi pe alta, nu au vreme să dezvolte o narațiune, să se gândească prea mult.
Chiar, având în vedere că aveți experiență ca scenarist, ați fost tentat să vă ocupați dumneavoastră de ecranizarea seriei?
Am fost tentat, da, dar soția și agentul m-au înștiințat că nu o voi face. Când ei doi cad de acord asupra unui lucru, eu chiar nu mai am nimic de zis, mă conformez.
Vă este dor de Dexter, după doi ani de când ați publicat ultima carte din serie?
Nu chiar. Mai degrabă mi-e dor de cecul pe care îl primeam. (Râdem.)
Să ne imaginăm că seria Dexter ar ajunge pe băncile elevilor…
A ajuns, să știi.
Serios? Atunci nu ne imaginăm. Cărțile ajung în mâinile elevilor. Cum v-ar plăcea să se raporteze la seria aceasta?
Nu știu. Bănuiesc că cea mai bună abordare ar fi aceea a culturii populare. Dexter chiar a devenit un icon cultural. Aș avea ceva emoții, e adevărat, dacă ar ajunge cărțile astea la elevi ca literatură. Eu cred că literatura devine literatură în o sută de ani.
Puteți dezvolta ideea?
Mă refer că în o sută de ani îți poți da seama de valoarea unei cărți. Cu alte cuvinte, că trebuie să lași timpul să treacă pentru a vedea dacă o carte sau alta este cu adevărat literatură.
Deci credeți că, dacă trece testul timpului, a devenit literatură.
Întocmai. Cred că literatura trebuie să fie universală. Dacă nu e universală, e altceva, nu literatură. În logica aceasta, volumele cu Tarzan sunt literatură.
Ce preferați să faceți în timpul liber?
Asta implică întotdeauna o barcă – îmi place foarte mult să navighez și să pescuiesc. De asemenea, ador să petrec timpul cu copiii mei. Și să îmbin cele două lucruri, desigur. Doi dintre copiii mei s-au mutat de acasă și mi-au spus că nu vor să mai vadă în viața lor o barcă, deci îți imaginezi la ce i-am supus de-a lungul timpului.
Ce reacție ați avut când soția dumneavoastră v-a spus prima dată numele ei de familie?
De fapt, o știu pe Hilary de când eram mici – era incredibil de răsfățată, iar tatăl ei era cel mai bun povestitor pe care l-am cunoscut vreodată –, am crescut împreună, familiile noastre se înțe-legeau foarte bine. Nu a fost niciodată ceva special pentru mine. Am realizat că înseamnă ceva pentru cei din jur când au început să vină reporterii la mine, să-mi pună microfonul în față și să mă întrebe: „Cum este să fii căsătorit cu o Hemingway?“. Le răspundeam că nu e așa, o problemă generică, „o Hemingway“, de parcă ar fi o marcă pe care o dețin. Altfel, nu aș fi fost căsătorit cu ea de treizeci de ani încoace. În rest, ne amuzăm pe seama asta și pe reacțiile altora.
Dexter are o „biblie“, Codul lui Harry, un set de reguli pe care le respectă, astfel încât să rămână un criminal meticulos. Cum ar suna Codul lui Jeff?
Să mă gândesc…
- Nu răni pe nimeni – decât dacă nu te rănește altcineva primul.
- Mănâncă-ți legumele.
- Fii bun cu cei mici și cu animalele.
- Încearcă să dormi opt ore pe noapte. Nimeni nu o face, dar tu încearcă.
FOTO: www.hiveminer.com