Dacă spui doar Trainspotting (1993, Polirom, 2006, 2014, ecranizată de Danny Boyle în 1996, carte reeditată de mai bine de zece ori), Jeg (Filth, în original, 1998, Polirom, 2006, 2014), Porno (2002, Polirom, 2008, 2014, respectiv 2017, cu titlul T2 Trainspotting, după ecranizarea omonimă a lui Danny Boyle) sau Davaiștii (în original, Skagboys, apărut în 2012, Polirom, 2013), spui, fără îndoială, Irvine Welsh, scriitorul scoțian care a depășit bariera multor tabuuri, cel care a vorbit despre marginali așa cum nu o făcuse nimeni până la el, a adus în discuție dependența de droguri, a dat un nou limbaj în literatură, a venit cu niște cărți-cult traduse în zeci de limbi, vândute în milioane de exemplare și pe care nu ai cum să le uiți ușor.
Biografia lui amestecată, înțesată de renunțări și reveniri în domeniul muzical, de slujbe și studii abandonate, de urcușuri și coborâșuri, printre care dependența de heroină, e dificil de rezumat în câteva cuvinte. De mai bine de douăzeci de ani, Welsh scrie – atât literatură, romane și proză scurtă, cât și scenarii pentru televiziune și cinema.
A venit pentru prima dată în România zilele acestea, între 21 și 28 octombrie, la invitația echipei „Zona Nouă a Culturii“ (Z9 Culture) – Vlad Pojoga, Cătălina Stanislav, Ștefan Baghiu și Iulia Elena Gîță –, proiect organizat de Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu și cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național, și a participat la două întâlniri cu publicul român, una la București, în Club Control (duminică, 22 octombrie), iar alta la Sibiu, la Teatrul Gong (miercuri, 25 octombrie).
M-am întâlnit cu Welsh duminică, înainte de nebunia care avea să fie la Controlul bucureștean (mulți, mulți, mulți cititori, grupuri pe care nu le vezi de obicei la evenimente literare – pentru că asta face Welsh, adună în jurul lui mulțimi eclectice) și am discutat despre cum ar fi arătat viața sa fără Trainspotting, despre literatura, personajele și scrisul său, despre dependențe, succes, limbaj, critică, lecturi, viitor.
Cum credeți că ar fi arătat viața dumneavoastră fără Trainspotting?
Nu știu. Chiar nu știu, e dificil să mă gândesc la asta. Cred că aș fi fost scriitor și fără Trainspotting. Poate nu chiar unul de succes… Probabil aș fi predat, aș fi încercat să primesc și câteva burse, aș fi mers la și mai multe festivaluri, la și mai multe evenimente. Dacă nu aș fi fost scriitor, atunci probabil că aș fi schimbat multe slujbe, încercând să mă întrețin.
Dacă ați fi ales o altă cale, care ar fi fost aceea?
Probabil că aș fi fost comediant, aș fi făcut stand-up.
Nu mă așteptam la asta.
Ei bine, da. Din punctul meu de vedere, comedia se aseamănă romanului, ba chiar îl poate substitui, căci face același lucru pentru oameni în ceea ce privește istoria și cultura, interacționăm cu ea la fel, ne mișcă, ne distrează, ne pune pe gânduri, vorbește despre lumea noastră.
De la debutul dumneavoastră, ați fost văzut adesea ca un scriitor controversat, mai ales grație temelor pe care le-ați folosit în cărțile dumneavoastră. Credeți că literatura trebuie să transmită lumii un mesaj? Care este, până la urmă, scopul acesteia astăzi?
Ca toate lucrurile care ne înconjoară, și literatura are multe scopuri. În primul rând, așa cum spuneam și mai devreme, cred că literatura trebuie să interacționeze cu oamenii, să-i facă să se implice, să-și pună întrebări în legătură cu lumea în care trăiesc. Apoi, literatura trebuie să funcționeze și ca divertisment, să te ajute să plonjezi într-o lume diferită, din care ai ceva de învățat. Literatura este legată și de empatie, de experiențele pe care le poți avea prin intermediul ei. Așadar, poate fi despre toate acestea și multe altele, dar, fundamental, literatura este despre legături, conexiuni.
Ați construit un univers ficțional în care sunt plasate toate scrierile dumneavoastră. Mi s-a părut foarte interesant, de-a lungul timpului, că personajele dumneavoastră migrează dintr-o carte într-alta. Vă atașați de ele?
Nu trebuie să te atașezi prea tare de personajele tale, trebuie să le vezi ca instrumente necesare pentru a spune o poveste. E adevărat că, la un moment dat, dacă petreci mai mult timp cu ele, ajungi inevitabil să ții la ele. Dar trebuie să fii pregătit în orice clipă să renunți la personajele tale, să le omori, de exemplu (râdem), așa că trebuie să fii rațional.
Puteți să vă gândiți la un scriitor care a venit cu un altfel de limbaj în literatură, în același mod în care ați făcut-o dumneavoastră, prin cărțile pe care le-ați scris?
Hm, cred că James Kelman, Alasdair Gray și alți scriitori ca ei, care au venit în literatură înaintea mea și au influențat tot ce a urmat după ei. Cum a făcut-o și Burroughs în America, de exemplu, a schimbat limbajul într-un mod foarte interesant.
Cum vă împăcați cu critica?
Nu cred că te poți împăca cu ea vreodată, dar trebuie să o accepți ca pe ceva firesc. Orice artă din lumea aceasta are parte de critică și e normal să fie așa. Dacă nu vezi asta, nu ar trebui să faci artă. Nu poți să spui Uite, asta e pictura mea, muzica sau cartea mea, trebuie să-ți placă. Dacă faci așa, vei auzi doar un Du-te dracului. Există un punct în care trebuie să accepți că te expui criticii, să fii pregătit că se va întâmpla și asta.
Mie, de exemplu, nu-mi pasă. Odată ce am scris cartea și am dat-o spre publicare, asta e, nu mai pot schimba nimic. Și atunci de ce m-aș mai deranja să intru în vreo polemică, de ce mi-aș mai consuma energia suplimentar? Odată publicată, cartea nu-mi mai aparține, nu mai pot face nimic, așa că cel mai bun lucru pe care îl pot face e să mă gândesc la următoarea, la ce voi face mai departe, să fiu absorbit de o nouă poveste.
Pornind de la această ultimă idee, vă este dificil să vorbiți despre o carte la ceva timp după ce a fost publicată?
Da, este. Lucrurile se întâmplă așa: ai dat la editură o carte și, până când trece prin tot procesul editării și publicării, până când ajunge la cititori, tu treci mai departe, la următorul proiect. De cele mai multe ori, cel care te intervievează știe mai multe lucruri despre cartea ta decât tine, tu nu ai mai citit-o, nu te-ai mai gândit deloc la ea de ceva timp. Așa că ajungi în punctul în care oamenii îți spun chestii despre romanul ăla pe care tu pur și simplu nu ți le amintești și îți zici la naiba, ar trebui să recitesc și eu cartea și să mă gândesc serios la chestiunea asta.
Dacă ar trebui să alegeți o singură carte pe care să nu o fi publicat, care ar fi aceea și de ce?
Cu siguranță Ecstasy, deși a fost o carte bună pentru mine – comercial, s-a descurcat excelent. Dar am simțit că i-am dat drumul prea devreme, avea nevoie de mai multă redactare, unele idei trebuiau șlefuite mai mult… Nu știu dacă acum mi-aș dori să nu o fi publicat deloc, dar categoric aș fi vrut să fac mai multe pentru ea.
Care e ideea preconcepută legată de dumneavoastră sau de cărțile dumneavoastră, pe care o întâlniți frecvent și care încă vă deranjează?
Mi se pare ciudat cum oamenii insistă să vadă cărțile mele în relație cu chestiunile legate de clasă, ficțiune despre clasa muncitoare, bla-bla, că le tratează ca pe un fel de realism urban, pe când eu cred că sunt fantezii urbane. Și mă deranjează asta pentru că, dacă e realism, atunci se consideră că nu ai imaginație, nu ești un artist, nu ai construit nimic, scrii autobiografii, pe baza experiențelor tale.
Care e cel mai rău lucru în legătură cu scrisul?
Pentru mine personal nu are legătură propriu-zisă cu scrisul, ci cu ceea ce urmează după ce ai scris: editarea materialului. Acel moment în care trebuie să faci din ceea ce ai scris o carte nu mai e amuzant deloc. Trebuie să faci tot felul de alegeri dificile, iar eu nu sunt bun la asta, de asta și apelez la editorul meu, care hotărăște ce rămâne și ce e de aruncat. La altceva mai rău decât asta nu mă pot gândi în ceea ce privește scrisul.
Având în vedere faptul că ați afirmat de multe ori că ați ajuns la scris prin muzică, respectiv versuri, puteți să vă gândiți la o piesă sau la câteva versuri care ar vorbi cel mai bine despre dumneavoastră și scrierile dumneavoastră?
Să mă gândesc la o piesă? Nu, chiar nu pot să găsesc una care să spună ceva despre mine și despre ceea ce fac. Când asculți o piesă e foarte greu să dai peste ceva care să fie atât de potrivit experiențelor tale. Doar dacă nu ai scris-o tu.
Ce aptitudini credeți că trebuie să aibă cineva pentru a deveni scriitor?
Cred că cel mai important e să fii capabil să petreci mult timp de unul singur. Mulți nu cunosc suficient de bine ce presupune a fi scriitor și cred, în mod eronat, că tot ce trebuie să faci e să stai într-un bar și să vorbești cu oamenii. Dar nu, tu trebuie de fapt să suporți singurătatea. Și chiar nu sunt mulți care pot face asta. De fapt, m-am surprins și pe mine însumi, eu am fost mereu implicat în tot felul de activități, am fost în trupe, am mers în cluburi, am stat de vorbă tare mult. Și am crezut întotdeauna că nu pot fi scriitor tocmai de-asta, pentru că nu m-aș fi putut izola. Dar, ca să vezi, îmi place să fiu singur la biroul meu și să scriu, activitatea asta mi-a adus multe lucruri, m-a ajutat să mă cunosc mai bine.
Ați tot spus că scrisul nu este o meserie pentru dumneavoastră, ci un hobby. Dar, din câte înțeleg, trăiți din acest hobby de mai bine de douăzeci de ani. Așa că trebuie să vă întreb: este scrisul o profesie sau nu? Vă prezentați ca scriitor atunci când întâlniți persoane necunoscute?
Răspund mai întâi la ultima întrebare. Mi-a luat mult timp până să fac asta, dar da, acum mă prezint ca scriitor – și asta pentru ca oamenii să știe cu ce mă ocup. Apoi, da, scrisul e o profesie, dar îmi place să mă gândesc la el ca la un hobby, îmi place să spun că sunt pensionat de la 30 de ani.
În regulă, și de ce vă place să spuneți asta? Vă este teamă că, în caz contrar, ați simți un soi de presiune?
Da, cam așa ceva. Nu vreau, cu alte cuvinte, să nu-mi mai placă ceea ce fac doar pentru că este o slujbă, să zicem. Nu vreau să pierd plăcerea de a scrie.
E datoria unui scriitor să-și promoveze cărțile?
Lucrurile stau așa: nu e datoria unui scriitor, ci obligația unui autor. Cu cât ai mai mult succes, cu atât mai mult devii un autor și mai puțin un scriitor. Sunt două perspective diferite: scriitorul scrie, autorul promovează, e cel care vorbește despre ce a scris scriitorul, e o persona. Mi-a luat mult timp să accept și asta. Trebuie să o faci, în cele din urmă, nu ai încotro. Dacă nu, nu te va mai publica nimeni. (Râdem.)
Ce fel de cititor sunteți?
Citesc orice îmi pică în mână. Nu fac discriminare între ficțiune și non-ficțiune, între așa-zisa literatură înaltă și cea comercială, populară. Nu mă interesează ce gen este cartea pe care o citesc, mă preocupă povestea – o poveste foarte bună, deștept și simplu spusă e mai importantă pentru mine decât una scrisă prețios, cu descrieri extinse, fraze elegante etc. Nu sunt un snob literar, dar îmi place să văd scrieri inteligente.
Ce carte v-a șocat așa cum volumele dumneavoastră au șocat cititorii la vremea lor?
Cred că e greu să șochezi în literatură. Modul cel mai eficient în care poți face asta este să-ți surprinzi cititorul în punctul în care se așteaptă cel mai puțin, să sucești narațiunea la un moment dat. E o chestiune de tehnică, zic eu, nu una de poveste. Scriitorii foarte buni pot face asta, sunt prea mulți pentru a-i enumera.
Mulți cititori se tem uneori să-i întâlnească pe scriitorii lor preferați, de teamă că aceștia îi vor dezamăgi în viața reală.
Eu cred că toți scriitorii sunt dezamăgitori în viața reală. Gândește-te, ce a făcut respectivul? A stat toată ziua la mașina de scris și a lovit tastele. Nu e prea interesant, nu-i așa? (Râdem.)
Nu sunt întru totul de acord…
(Râde.) Când te duci la festivaluri, întâlnești mulți scriitori. Culmea, majoritatea sunt drăguți. E singura lor ocazie să iasă în lume, să se îndepărteze de singurătate, să aparțină unei lumi, să fie cu oameni care înțeleg cum este să fii absobit cu totul de un univers ficțional ș.a.m.d. Câteodată ți se pare că autorii seamănă foarte tare cu opera, altădată ți se pare că sunt complet diferiți. E ciudat.
De fapt, nu m-ați lăsat să ajung la întrebare. (Râdem.) Voiam să vă întreb dacă v-a fost vreodată teamă, din acest punct de vedere, să întâlniți vreun scriitor și, dacă da, despre cine e vorba?
Nu, nu cred că a fost vreodată vorba de un scriitor, mai degrabă de un muzician. Cum ar fi că i-am tras țeapă lui David Bowie de două ori – nu m-am dus la întâlnirile în care trebuia să-l cunosc, o dată la New York, la o petrecere pentru Trainspotting, la care n-am mai putut să merg, iar a doua oară m-a invitat la cină când era la Glasgow, dar eu eram atât de jenat să-l întâlnesc… Eram ca o fată de 40 de ani cu posterele cu Bowie pe pereți, căreia îi era teamă să-l cunoască. Acum regret asta, aș fi vrut să fi fost capabil să o fac, oamenii care l-au cunoscut mi-au spus că era un tip grozav, cred că mi-ar fi plăcut mult de el…
Când l-am întâlnit pentru prima oară pe Iggy Pop, eram atât de emoționat… Acum, că m-ai pus să mă gândesc la asta, să știi că n-am întâlnit pe nimeni dintre cei pe care-i admiram care să mă dezamăgească, să fie complet imbecili. Am întâlnit, însă, oameni despre care credeam că-s tâmpiți și, când i-am cunoscut, am realizat că erau mișto – am fost dezamăgit, le uram muzica, scrierile, arta pe care o făceau, iar ei erau oameni faini?! La dracu’, mă gândeam, am irosit inutil toată energia aia. (Râdem.)
Care a fost cea mai faină reacție pe care ați avut-o din partea unui cititor?
Un tip a venit odată la mine și mi-a spus că nu a consumat niciodată droguri până când nu a citit Trainspotting. După lectură, cartea avusese un impact atât de mare asupra lui încât a început să ia heroină, a devenit dependent, iar asta i-a dat peste cap toată viața. Iar eu i-am zis: Asta e al naibii de mișto. Uite, asta e puterea literaturii. Sunt fericit că ți-am putut fi de folos. (Râdem.)
Din punctul meu de vedere, una dintre cele mai enervante întrebări de la un interviu de angajare este „Unde te vezi peste zece ani?“. Totuși, o voi folosi acum, în dialogul nostru. Așadar, unde vă vedeți peste zece ani? Ce v-a rămas de făcut?
Voi fi norocos dacă încă voi fi în viață peste zece ani. În fiecare an, sunt surprins că încă trăiesc, nu mi-a venit să cred când am trecut de 30, apoi de 40, 50 de ani, mă apropii de 60… M-am trezit întrebându-mă, de multe ori, ce naiba, cum de încă sunt aici? Așa că habar n-am ce să spun, singurul meu țel e să ajung la anul viitor. Nu știu dacă toată lumea gândește la fel, dar eu cred cu tărie că cele mai bune pagini se află în fața mea, vor urma, mă așteaptă să le scriu. Nu știu ce va fi, dar mă lupt să ajung acolo, să o găsesc și să-i dau o formă.