Născută la Oradea în 1991, a studiat Cinematografie, Fotografie și Media la Cluj, apoi a participat ca student Erasmus+ la programul de masterat DocNomads, desfășurat în Portugalia, Ungaria și Belgia. A studiat cinematografia timp de un semestru în Turcia, ca bursier Erasmus, iar în 2013 a participat la Aristoteles Workshop. Anul trecut a primit la Festivalul de la Locarno il Padrino d’oro pentru scurtmetraj cu António e Catarina, documentarul realizat în cadrul DocNomads. Am văzut trei scurtmetraje realizate de Cristina Haneș și m-au impresionat simțul ei cinematografic impecabil, inteligența, respirația pe care a dat-o poveștilor ei încă de la primul film, modul cum își dezvăluie personajele ocultându-le în același timp secretul. Sunt convinsă că va ajunge departe.
Cum ai ajuns la documentar ? Ce te-a tras spre zona asta și nu spre filmul de ficțiune?
În anul II de facultate, la Cluj, am primit ca temă să facem un documentar scurt. Până atunci temele variau, dar niciodată documentar în sensul temeinic. În ficțiune nu mă simțeam în apele mele, credeam că ea e de fapt „cinema“. Ce a marcat shift-ul meu ireversibil spre documentar a fost un masterclass la Astra Film Festival ținut de Cristi Puiu despre Wang Bing și documentarul său de nouă ore West of the Tracks. De acolo am plecat convertită la documentar, ceea ce a coincis și cu tema din anul 2. A fost un mind opener, am devenit mai conștientă de fiecare alegere pe care o fac. Dar ce m-a atras magnetic au fost procesul uman, relația cu personajele, medierea relației lor cu camera prin mine, punerea cap la cap a unor elemente pentru a crea un univers self-contained. Munca cu actorii și scrierea unui scenariu nu se mulau pe mine. Mă atrage mai mult să decupez în realitatea imediată decât să o imaginez sau să mă inspir din ea.
S-ar spune că ai studiat mai mult afară decât în România. Cât de mult te-au îmbogățit aceste experiențe?
Am studiat cam în mod egal în România și în afara ei (doi ani și jumătate fiecare). Nu am fost niciodată obsedată de gândul de a pleca, dar am vrut neapărat să studiez doar documentar. Nu am găsit aici vreun program masteral care să îmi inspire încredere și am vrut să călătoresc, iar acest masterat (DocNomads) le înglobează pe ambele. Această perioadă a fost prolifică și dinamică. Studiam cu 22 de tineri din toată lumea, fiecare din altă țară, și făceam filme încontinuu. Mulți cineaști incredibili din toată lumea au trecut pe la cursurile noastre și experiența de a trăi în fiecare din aceste țări (Portugalia, Ungaria, Belgia) mi-a dat o perspectivă mai nuanțată asupra lumii în care trăim.
Cum e școala de film de la Cluj? Care e lucrul cel mai important pe care l-ai învățat acolo?
Ea avea altă abordare decât cea de la București; acum s-a schimbat. Nu existau departamente de regie, montaj, imagine. Secția la care am fost se numea Cinematografie, fotografie și media; practic am trecut prin toate rolurile posibile în facerea unui film. Cred că asta mi-a dat ocazia să înțeleg mai bine ce mă atrage mai mult. La 19 ani e destul de dificil să înțelegi ce presupune fiecare. Am învățat abecedarul cinematografiei și mi-am găsit vocația de documentarist.
Ai filmat primul documentar, Veghe, într-o casă tip din Cluj, cu apartamente dispuse de-a lungul unui balcon comun, și vorbește despre bătrânețe și relații de familie într-un mod natural și uneori foarte emoționant. Ce amintiri ai despre acest prim proiect?
Veghe a declanșat, de fapt, totul. M-a atras în primă fază un copac, prizonier între balcoanele comune. Era ca într-un acvariu. Am fost atrasă de acest setting și am intrat în vorbă cu oamenii. Inițial voiam să fac un portret al acelui spațiu, dar apoi am găsit două povești similare care se derulau în vecinătate: un bărbat avea grijă de mama sa imobilizată la pat, iar în celălalt o femeie se ocupa de mama sa suferindă de Alzheimer. Cei doi își dedicau toată viața îngrijirii lor. Emoțiile sunt prezente întotdeauna, pentru că ai un plan în minte, dar apoi lucrurile pot fi surprinzătoare. Am învățat ce presupun relațiile filmice, să ascult cu adevărat o persoană și asta mi-a influențat și demersul în António e Catarina.
Vorbește-ne puțin despre el. E derutant deoarece spectatorul nu prea înțelege relația ta cu acest domn, dar pe de altă parte vede că e un film despre bătrânețe și despre cum se oglindește ea într-o persoană tânără.
La António (care în viața reală se numea Augusto) m-a atras alegerea lui de a se izola de lume și de a aștepta sfârșitul. Nu din cauza slăbiciunii fizice, ci din cauza unei senzații foarte profunde de ratare. Am înțeles pe parcurs câtă suferință era în el, derulând evenimente din trecut, disecând tot felul de alegeri, consolându-se singur cu unele concluzii sau blamându-se.
Legat de relația derutantă, am dezvăluit mai degrabă complexitatea unei relații filmice. A fost o alegere să nu-i dezvălui detaliile biografice, care ne fac să punem oamenii în categorii. În schimb, am ales ca relația noastră să devină vehiculul de a-l dezvălui pe António, de a crea un personaj viguros, care așteaptă finalul, dar care e întrerupt de un eveniment neașteptat – apariția unei tinere interesate de el.
A fost documentarul un pretext să te apropii de el? Aflând că a murit, mă gândesc că a fost mai mult decât de un film. I-ai dat voce, l-ai ajutat să plece.
L-am cunoscut întâmplător, prin colegul lui de apartament. Locuiau împreună în cel mai multicultural cartier al Lisabonei, într-o clădire veche. Împărțeau apartamentul cu încă trei bărbați de vârsta a treia. Nu se cunoșteau. El ne-a arătat apartamentul în care locuiește și așa am dat de Augusto, care tocmai ieșea din camera lui în momentul în care noi ieșeam. Ne-am oprit amândoi în loc. Din prima clipă am vrut să-l filmez. I-am și spus-o atunci. Evident că ne-am apropiat și din cauza filmului, care era manifestarea fascinației mele, a dedicației mele de a-l cunoaște. Nu știam unde mă va duce acest proces, dar primele filmări mi-au dezvăluit vigoarea și dezinvoltura lui seducătoare în fața camerei. Îi plăcea să fie filmat, îl elibera. Și mă elibera și pe mine. Energia filmului izvorăște din asta.
Goldfish Swim Better Under the Rain, pe care l-ai coregizat în Portugalia înainte de António e Catarina, are un simț vizual și al ritmului cu totul aparte. În șapte minute faci o legătură poetică între două pisici vagaboande, două proprietare de căței (mamă și fiică, amândouă cărunte) și un pește. Cum îți găsești subiectele? Când ai senzația că filmul se leagă, când filmezi sau la montaj?
Pe cele două femei le-am găsit într-un mall din Lisabona. Le-am remarcat din cauza părului superb și am vrut să le abordez, dar mi-a fost jenă. Câteva minute mai târziu au apărut în spatele meu, așa că am intrat în vorbă cu ele. Ne-au dus într-un parc dintre blocuri, care a devenit mizanscena filmului. Era absolut incredibilă acea grădină îngrijită de locatari. Statui de câini, pisici și copii, busturi de femei ce se asemănau lor, un iaz. Le-am filmat o dată și, din situația/ conversația filmată, ne-am întors să surprindem universul grădinii suspendate în timp. Filmul se leagă într-adevăr la montaj, dar și la filmări trebuie păstrată o coerență.
Vorbește-ne despre primul tău documentar de lungmetraj pe care faci în India.
Îl coregizez cu două foste colege de masterat – Arya Rothe din India și Isabella Rinaldi din Italia. Am decis să lucrăm împreună ca un colectiv în care rolurile sunt interșanjabile. Filmul o urmărește pe Somi, o femeie tribală de 30 de ani care a fost strateg militar în guerila maoistă indiană Naxalites. S-a alăturat guerilei la 12 ani. După 12 ani s-a predat statului printr-un program care încearcă să combată mișcarea extrem de violentă și locuiește într-un colonie de foști naxaliți. Am început filmările în noiembrie 2017, am făcut o pauză, iar următoarele filmări vor avea loc în noiembrie 2018. Sperăm ca filmul să fie gata până în iulie 2019.