Adela Greceanu a intrat furtunos în poezia românească, scuturându-se de numele ei real, creându-și o nouă identitate pe care a tot învelit-o în hârtie și în unde radio, încât astăzi, când se uită la ea, nu o mai recunoaște integral. „Nu mă simt foarte bine în pielea Adelei Greceanu, nu știu de ce nu am reușit, după atâta timp, să îmi asum numele ăsta“, spune nonșalant, deși crede că povestea numelui „nu este una spectaculoasă“. Prezentă la ediția din 2018 a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere, Adela Greceanu a fost unul dintre cei 11 scriitori contemporani care au povestit despre autorii de renume ai Iașului în seria Scriitori de poveste. I-a dat viață lui Alecsandri, a vorbit despre rolul său în statul român, în proză, poezie și dramaturgie, despre marea sa dragoste neîmplinită, sfâșiată dureros în tinerețe și care a rămas ascunsă istoricilor literari. Și se vede și ea astăzi mergând la Mircești, scriind poezie pe un cerdac, unde să nu o deranjeze nimeni decât vocile pe care și le înmagazinează de la cei din jur și le așterne apoi în versuri. Fiindcă „poezia este peste tot, e latentă, e o prezență“.
Ce s-a întâmplat cu Duțu de s-a transformat în Greceanu?
Ce să se întâmple, nimic spectaculos cred. Când am vrut să debutez în revista „Euphorion“, asta se întâmpla în 1993 – sunt mai mult de 20 de ani, îngrozitor! (râde) – redactorul-șef de atunci, care nu mai este din păcate printre noi, Iustin Panța, un poet minunat, mi-a zis: „Știi, numele ăsta, Duțu, nu prea sună bine, poate te gândești la un pseudonim“. Și mie atât mi-a trebuit! Că nu îmi plăcea numele meu de familie, la școală era obiceiul pe vremea mea ca profesorii să ne strige după numele de familie și mi se părea așa de rece, mi se părea că prin asta puneau o distanță între ei și noi, categoric. Iar noi între noi, când voiam să fim răutăcioși unii cu alții, ne strigam pe numele de familie. A rămas așa o umbră în mintea mea de copil, că în 1993, când nu eram eu tocmai adult, ci tot un fel de copil, am spus „gata, trebuie să îmi găsesc alt nume“.
Și de unde a apărut Greceanu?
Am făcut tot felul de încercări, scriam pe un carnețel diverse nume, nu știu dacă mai există pe undeva prin casă că ar fi interesant să văd ce am mâzgălit eu acolo. Până la urmă mi s-a părut interesant Greceanu, am zis să-l încerc și Adela Greceanu mi-a sunat bine. Asta a fost tot, cred.
Oamenii cum te strigă? Adela, Greceanu, Duțu, după numele din cărți sau cel din buletin?
Acum mă știu ca Adela Greceanu, chiar se miră că am alt nume în buletin, altul și decât Duțu, că m-am și căsătorit între timp. Cred că pot spune că am mai multe identități și e destul de complicat de gestionat situația. Sunt și realizator de emisiuni la radio, apar zilnic pe post, mă prezint ca Adela Greceanu și lumea așa mă știe. Dar e foarte curios că au trecut atâția ani de atunci și eu încă nu m-am obișnuit cu acel nume, nu mă simt foarte bine în pielea Adelei Greceanu, nu știu de ce, am observat asta de curând și poate că o să mă gândesc serios și ar fi interesant să fac niște săpături să înțeleg de ce nu am reușit, după atâta timp, să îmi asum numele ăsta. Dar nu m-aș simți bine nici să mă întorc la numele dinainte de Greceanu. E curios, cred că e o problemă de relație a mea cu mine. E o chestie de identitate.
Și dacă adăugăm peste toate identitatea scriitorului deja devine identitate multiplă. Ba chiar există și o pagină de Wikipedia despre tine în suedeză. Ai idee cum a apărut?
Nu! (Râde.) Nu am nici o explicație, am descoperit-o și eu cu stupoare! În română nu există, eu nu mi-am făcut așa ceva, nici prin cap nu mi-a trecut, dar există în suedeză! Nu știu cine a făcut acea pagină, dar niște explicații ar fi, poate pentru că am avut, într-adevăr, câteva lecturi în Suedia acum mai mult de zece ani, cred, lecturi de poezie înainte să fie România invitat de onoare la Târgul de carte de la Göteborg. Însă în acel an România a avut un stand special, fiindcă urma să devină în câțiva ani invitat de onoare. Poate că de acolo, cumva, cineva, a făcut acea pagină.
„Nu mă pricep să dau titluri și mi-a fost mereu greu să le găsesc pentru cărțile mele“
Cel mai greu lucru pentru un jurnalist care e și scriitor îmi închipui că este să dea titluri. Volumul de debut în proză al tău se numea Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult. Ce crezi despre el uitându-te în urmă, ești mulțumită?
Sunt foarte mulțumită de el! Da, da, da, îmi place că am avut această idee, pentru că nici eu nu mă pricep la dat titluri și mi-a fost mereu greu să găsesc titluri pentru cărțile mele, iar la aceasta, la prima, mi-a fost de-a dreptul imposibil să găsesc un titlu. Atunci am spus: „Ce ar fi ca în loc de titlu să fie pe copertă primul text din carte, care vorbește chiar despre titlu, despre cum mă preocupă pe mine atât de mult titlul cărții?“. Editorul nu a fost de acord să punem pe copertă în loc de titlu un text și îl înțeleg… ar fi fost greu pentru toată lumea să fi vorbească despre acea carte, nu i-ar fi putut spune titlul nimeni, probabil nici măcar eu. Și atunci am acceptat această soluție de compromis – să fie doar începutul textului pe copertă, respectiv „Titlul volumului meu care mă preocupă atât de mult“. Deci nu, nu sunt bună la dat titluri, dar sunt mulțumită că am găsit această soluție pentru prima carte. De la a doua nu am mai putut să fac la fel, evident. (Râde.)
Care crezi că este astăzi condiția scriitorului în România? Ca să nu mergem pe o discuție prea filosofică, mă interesează dacă tu crezi că a început cumva să recapete din respectul pe care îl avea odată și care în ultimii cam 20 de ani s-a erodat ușor-ușor.
Este o discuție complicată; și eu îi întreb de multe ori pe scriitorii pe care îi invit la Radio România Cultural asta. Înainte de 1989 era alt context social, nu erau surse de divertisment, aveam două ore de program la televizor, aveam puține filme și destul de multe cărți și sigur că foarte multă lume citea. Literatură străină, dar și literatură română. Scriitorii români erau mult mai puțini decât astăzi, erau și mai puține edituri, iar selecția era foarte riguroasă. Probabil fiindcă nu aveau prea multe surse de petrecere a timpului liber, oamenii citeau poate mai mult decât o fac astăzi. Dar astăzi în schimb, pe lângă faptul că avem nenumărate surse de divertisment – dacă putem include și cititul cărților în această categorie –, avem și mult mai multe opțiuni în materie de literatură. Se traduce mult mai mult, există mult mai mulți scriitori. Poate că nu se citește mai puțin, dar cu siguranță lumea își împarte atenția în mai multe părți. Despre prestigiul scriitorului nu știu ce să zic; imediat după 1990 lumea a fost însetată, înnebunită să citească presă. Au fost anii aceia nebuni, anii ’90, când apărea aproape în fiecare zi o nouă gazetă, un titlu nou, iar toată lumea își cumpăra dimineața toate ziarele de pe o tarabă, care erau foarte încărcate de ziare cotidiene. Dar oamenii nu doar că le cumpărau, ci le și citeau pe toate. Au fost câțiva ani extraordinari, chiar dacă se scria ce vrei sau ce nu vrei și erau titluri gen „Infractorul infractoarea“ sau multe cu paranormalul și alte nebunii.
Era un pașoptism al presei.
Așa, exact. Dar între timp lucrurile s-au mai așezat, apoi a venit criza și le-a așezat de tot; le-a îngropat. Iar astăzi, ce să zic, uite, avem FILIT, care contribuie foarte mult la creșterea prestigiului scriitorului, dacă tot vorbim despre asta, și face un lucru minunat. Însă se întâmpla asta și pentru că avea deja aici un public cititor. Nu știu ce se întâmplă în Iași, este ceva miraculos, dar se citește foarte mult, mai ales în rândul tinerilor din licee. I-am văzut pe câțiva, am fost la întâlniri cu ei și citesc enorm, le place lectura. Nu sunt neapărat la clase de filologie, citesc și cei de la mate-fizică, de la informatică, de la chimie, au cluburi de lectură, știu totul despre scriitori, pun întrebări, sunt înnebuniți după lectură. Contrazic practic toate barometrele de consum cultural din România. Dacă s-ar putea clona acești cititori din Iași și echipa FILIT să meargă și în alte orașe din țară, cred că am avea surprize extraordinar de frumoase.
„Vocile oamenilor spun foarte multe despre ei; poți să citești un om după voce“
Spuneai într-un interviu că nu ai imaginație, dar auzi foarte bine. Ai folosit vocile unor personaje feminine din copilărie pentru Mireasa cu șosete roșii. Există în scrierile tale o doză mai mare decât de imaginație, de ficțiune, decât de realitate?
Cred că în literatură imaginația și adevărul se combină și se completează reciproc, întruna. Da, am spus asta apropo de prima mea carte de proză, că nu am imaginație, dar că aud bine. Am vrut să spun cumva că auzul poate funcționa ca un fel de instrument declanșator al imaginației și, într-adevăr, eu scriu foarte mult din ce aud. Scriu pe auz, pe ureche. Alții scriu pe ce văd, pe vizual, dar poate și fiindcă lucrez la radio de atâția ani asta ar fi explicația: mi s-a ascuțit foarte tare auzul. Atât de tare, încât mă deranjează zgomotele, oricât de mici ar fi; dacă vecinul de dedesubt scapă pe gresie un obiect de metal mă irită foarte tare. Eu funcționez pe auz și mi se pare că vocile oamenilor spun foarte multe despre ei. Dacă reușești să îți dezvolți atât de tare simțul ăsta, poți să îți dai seama chiar de caracterul unui om numai după vocea lui. Poți să îl citești după voce.
Am remarcat asta și în cartea pe care ai scris-o despre Alecsandri în colecția Scriitori de poveste lansată la FILIT. Mi se pare aproape o lucrare științifică, bine documentată, în care imaginația pare că nici nu există, totul se leagă șnur. De aceea te întrebam dacă ai aplecare asta în scriitură, mai mult spre partea concretă a faptelor decât spre cea romanțată.
Sunt conștientă că dintre toate cărțile din seria asta a mea e cea mai puțin romanțată și cea mai puțin ficțională. Eu am construit-o mai degrabă cu instrumentele jurnalistului, mi-a fost mai la îndemână așa, nu știu dacă e bine, nu știu ce a ieșit, ce vor zice cititorii, am mari emoții. Dar pentru mine a fost o bucurie să citesc și să recitesc Alecsandri, să citesc despre epoca lui, pentru că m-a interesat foarte mult să îl pun în contextul în care a trăit și să arăt cât de important a fost el în perioada aceea nu numai pentru literatura noastră modernă, unde e unul dintre pilonii ei, ci și pentru statul național român.
Ai spus ceva în carte care mi-a plăcut foarte mult, că Eminescu nu ar fi fost posibil fără înaintașul său Alecsandri, cum nici în dramaturgie Caragiale nu ar fi fost posibil fără același Alecsandri. Crezi că nu i s-a dat suficientă atenție și importanță?
Am citit într-adevăr foarte mult. Eu l-am descoperit acum ca prozator; este formidabil, are un umor extraordinar, o atenție deosebită la detalii. Era un prozator în toată puterea cuvântului. Există și un pasaj din textul despre prietenul lui din copilărie, Vasile Porojan, copil de rob, rob el însuși, când povestește primii ani de viață până pe la vârsta de cinci ani, pe care i-a petrecut cu acest Vasile Porojan cu care făcea toate nebuniile din lume, zi de vară până-n seară. Acolo e un mic Amintiri din copilărie, mi-a amintit de Nică al lui Ștefan a Petrei și cum făceau ei toate nebuniile și îi supărau pe cei mari, și cei mari îl pedepseau doar pe Porojan, că ei erau egali în fața soarelui, dar nu și în fața oamenilor, unde lua bătaie doar copilul de rob. Apoi se întorcea la prietenul lui, conașul, și continua cu năzbâtiile. Nu știu dacă nu i s-a acordat suficientă importanță lui Alecsandri, nu îmi dau seama, nu sunt nici istoric și nici critic literar, dar mi-ar plăcea ca prin cărticica asta să fie redescoperit de copiii care-l învață la școală.
Ai scos în evidență foarte puternic relația cu Elena, în contextul în care multă lume, inclusiv din zona criticii literare, l-a judecat pe Alecsandri ca fiind rece, nu l-au văzut ca pe un om al marilor iubiri, cum a fost Eminescu sau Creangă.
Da, este acolo o poveste de dragoste teribilă, sfâșietoare, tragică. Elena Negri moare de boala secolului, tuberculoză, și a murit chiar în brațele lui Alecsandri. E o poveste romantică, dar din nefericire este una care s-a întâmplat în realitate, iar cele două luni ale lor de fericire la Veneția sunt o minune, pe care el le descrie în jurnalul acestei perioade. E un roman de dragoste acolo în romanul lui venețian cât se poate de frumos și pe care îl putem citi acum cu cea mai mare plăcere.
Visezi și tu la tihna lui? Ai vrea să te întorci la un moment dat să stai pe îndelete să scrii poezii, pe un cerdac, să te relaxezi, sau crezi că societatea în care trăim astăzi o să ne împiedice să mai putem visa vreodată la așa ceva?
Eu sper că nu o să ne împiedice nimic să mai visăm vreodată la așa ceva, că dacă nu mai visăm – și acum spun o banalitate cât mine de mare – nu mai suntem oameni, nu mai avem nici o bucurie. Da, mi-ar plăcea să îmi permit să mă retrag mai des din lumea asta nebună în care suntem bombardați din toate părțile posibile și imposibile cu toate informațiile posibile și imposibile. Îmi mai permit să fac asta vara, să închid totul, să nu intru pe Facebook, reușesc să nu mă conectez două-trei zile, poate chiar o săptămână, și e foarte, foarte bine. Nu citesc nici presă, nu mă uit nici la televizor. Da, eu am nevoie de asta, foarte mult, și cred că toți avem nevoie să ieșim un pic din tăvălugul ăsta.
„Poezia este peste tot, e latentă, e o prezență“
Crezi că în momentul de față România are public pentru poezie?
O, da, sunt convinsă că da. În momentul de față și în cele viitoare și cred că a avut și în trecut public pentru poezie. Există acum câteva festivaluri de poezie în România foarte bune, organizate de poeți –că lor le pasă cel mai mult –, cum este de pildă cel de la Bistrița, „Poezia e la Bistrița“, unde am fost de câteva ori și unde se întâmplă ceva similar cu atmosfera FILIT. Desigur că la scară mai mică.
Cel care era să nu fie anul acesta.
Da, exact, dar a fost și ne bucurăm pentru asta și sperăm că o să continue, că e foarte important. Acolo vin oamenii la Sinagoga de la Bistrița, unde se țin lecturile de poezie seara, și e plină întotdeauna sinagoga. E un public tânăr de oameni care citesc poezie și apoi se duc și își cumpără cărțile; la intrare e un stand cu cărți, dar ei vin să îi audă întâi pe poeți, apoi își iau și cărțile. Da, există public pentru poezie. E mai mic decât cel pentru proză, dar întotdeauna a fost așa.
Am făcut un interviu în urmă cu două luni de zile cu Florin Lăzărescu în care mi-a spus că, în momentul de față, după părerea lui, poezia contemporană românească e mai bună decât proza.
O, a spus un prozator asta?
Da, doar că nu este la fel de cunoscută și distribuită cum este proza. Crezi că are dreptate?
Poeții am mai auzit să spună asta, că poezia română de astăzi e mai bună decât proza, dar dacă o spune și un prozator înseamnă că așa este! Mai rămâne acum s-o spună și cititorii.
Spuneai într-un interviu că „poezia mea are poveste, iar proza mea are poezie“. Înseamnă cumva că vezi poezia în orice și înmagazinezi lucrurile pe care le vezi?
Poezia este peste tot, ea există, e latentă, e o prezență, dar e foarte important să reușești să o simți, să o vezi, să o auzi, să o identifici, să îți trezești organul cu care percepi poezia: că e urechea, că e ochiul, că e mirosul.
Deci nu o vede toată lumea.
Nu o vede pentru că nu are antrenat mușchiul sau organul ăsta. Cred că avem cu toți undeva, mai ascuns sau mai la suprafață, ceva cu care putem percepe poezia lumii, cum îi zicea Naum. Este peste tot în jurul nostru, e vie și e bine mersi, trebuie doar să o observăm.