Volumul care reunește volumele de nuvele Armata de cavalerie și Povestiri din Odesa (traducere și note de Victor Kernbach) a fost publicat la editura Polirom în anul 2012.
Scumpe domnule Isaac Babel, nici nu știu cum să vă spun că oamenii tot colindă și acum pământul, încolo și încoace, rămânând orbi, cu ochelarii pe ochi și toamna în suflet.
Iar când mai apare lumina, repede se suflă înspre dânsa, ca înspre o lumânare, și așa se face din nou întuneric. Suntem tot noi, sublimi, ticăloși, păcătoși, orbitori, în trecerea timpului.
Și mă gândesc la dumneavoastră închis, torturat și împușcat, mă gândesc la dumneavoastră în fața plutonului de execuție, dacă v-or fi făcut măcar onoarea unui pluton de execuție, și nu v-o fi tras pe furiș un plumb un soldat chilug, îngrozit și el de mersul neabătut al revoluției înspre nedreptate. Nu cunosc detaliile crimei care v-a smuls fizicește vieții (expresia e din gazetele comuniste și propun să rămână, fiindcă, în cinismul ei rigid, rezumă comunismul tot).
Scumpe domnule Isaac Babel, iată-vă deci mort, omorât ca un câine de contrarevoluționar – iată-vă, deci, cel mai de seamă nuvelist necunoscut din secolul XX zăcând într-o baltă de sânge.
Iar eu uneori, nu doar noaptea, vă visez.
Scumpe domnule Isaac Babel, vă scriu chiar astăzi pentru că astăzi se împlinesc o sută unu ani de când tovarășul Lenin a răscolit prin Petrograd după praf de stele, arătând calea spre milioane și milioane și milioane de cadavre.
Și luna e încă murdară de sângele oamenilor, sus, pe cerul revoluției.
Scumpe domnule Isaac Babel, mă gândesc la caii tuturor armatelor de cavalerie și nici nu știu cum să vă spun că astăzi nici armate de cavalerie nu mai găsim pe pământ. Războaiele nu s-au încheiat, însă oamenii nu mai știu să stea drepți în șa. Am rămas meschini și mărunți, dar ne-am întărit lașitățile.
Scumpe domnule Isaac Babel, nu găsesc nici un nuvelist în trecerea timpului care să îmi fi spus despre viață și moarte câte am aflat din povestirile dumneavoastră din Odesa.
Merg și eu pe tot pământul, ca pe lângă gardul nesfârșit al cimitirului evreiesc, și mă gândesc la Benia, Regele, și la mahalaua Moldovanca.
Caut aristocrații mahalalelor, îi știți, i-ați scris, bărbații aceia cu trupurile strânse în vestele cărămizii ale puterii izvorâte de jos, caut monarhii mahalalelor, și nu găsesc decât tâlhari neînsemnați. Poate că mai trăiesc oameni ca Benia, Regele, dar și eu sunt tot orb și nu îi văd.
Scumpe domnule Isaac Babel, citindu-vă viețile și morțile evreilor din ghetoul Odesei, citindu-vă bătrânele cocoșate ca sulurile Torei, inima mea prinde a da mai multă viață, mă simt un om gata să lupte pentru Internaționala Oamenilor Buni de pe Planeta Pământ.
Și așa mă trezesc ridicând degetul spre Dumnezeu care stă singur în cer și ne îmbracă amurgurile purpurii în lacrimi și așa mă trezesc plângând ziua în care v-au împușcat, lăsându-ne atât singuri cu toate amintirile oamenilor care au traversat în fugă pământul și nu s-au oprit niciodată.
Scumpe domnule Isaac Babel, vă datorez o tăcere desăvârșită, o tăcere magnifică, așa cum se cuvine să fie tăcerea în fața minunii care a fost literatura dumneavoastră.
Sunt scriitori care trăiesc deasupra tuturor celorlalți, în norii de aur ai talentului lor nemărginit. Unii nici nu se obosesc să coboare vreodată înspre oameni. Dumneavoastră, însă…
Scumpe domnule Isaac Babel, inima omului bate în toate nuvelele pe care le-ați scris. Iar eu îmi așez urechea peste inima nuvelelor dumneavoastră în care oamenii își află mierea cu săbiile și sunt foarte, foarte fericit.