La 30 de ani după premiera filmului Moromeții, devenit un clasic al cinematografiei române, Stere Gulea scoate în această toamnă pe ecrane o continuare în care, cu excepția lui Florin Zamfirescu, toată distribuția e nouă. O provocare și pentru cineast, și pentru publicul care îl identifica pe Ilie Moromete cu Victor Rebengiuc. În interviul de mai jos cineastul mărturisește că Horațiu Mălăele a fost planul B și că a apelat la el când Victor Rebengiuc a refuzat până la urmă rolul. Lansat în mod atipic, cu avanpremiere în țară înaintea premierei de la București (care și ea a fost prefațată de mai multe premiere), Moromeții 2, din 16 noiembrie pe ecrane, adaptează fragmentar Moromeții 2 și Viața ca o pradă, de Marin Preda. Toată lumea vorbește despre el.
V-ați așteptat ca Moromeții 2 să aibă așa mare succes?
Nu. Omul rămâne cu ideea că, dacă ai atins un nivel, e foarte greu să-l repeți sau să te apropii de el. Bine, asta poate fi și una dintre cauzele curiozității stârnite de film. E clar că oamenii sunt și curioși să vadă noua distribuție. După Moromeții am avut un fel de dâră, de reminiscență și m-a bătut gândul unei continuări, dar mi-am dat repede seama că nu era cazul. Era o perioadă istorică complicată, și-așa avusesem mari probleme cu un mic moment cu legionarii din Moromeții. Cred că nici n-ar fi fost bine să continui atunci filmul.
Cât de greu a fost să-l găsiți pe Ilie Moromete 2?
Victor a semnat contractul, dar până la urmă a spus pas. Am avut aici, la sediul Transilvania Film, prima repetiție cu el și cu Iosif Paștina (n.red.: interpretul lui Niculae Moromete), dar în dimineața următoare Victor m-a sunat și mi-a spus că nu poate. „Stere, nu e o toană. M-am gândit foarte bine. Nu pot să-l fac și nici nu e bine.“ Era o diferență foarte mare de vârstă între el și Paștina, care avea 18 ani.
Nu se putea întineri din machiaj?
Oricât de bine s-ar ține Victor la 84 de ani – că fizic se ține bine, iar intelectual foarte bine –, a simțit că nu poate. Și eu simțeam că n-o să vrea, dar când i-am spus lui Tudor (n.red.: Tudor Giurgiu, producător al filmului împreună cu Oana Bujgoi Giurgiu) că trebuie să ne gândim la altă variantă, nici n-a vrut să conceapă. E greu să-l înlocuiești pe Victor, dar aveam a doua distribuție pregătită, cu Horațiu pe primul loc. Era un plan în care credeam.
Deci pe Iosif Paștina l-ați găsit devreme.
Da, în jurul lui voiam să fac distribuția. Prima dată am primit o fotografie de-a lui care era destul de neconcludentă, dar când a venit la casting și am stat de vorbă, m-au atras deschiderea lui, inocența și sinceritatea. Mi-a fost simpatic și mi-am spus: „Dom’ne, dacă mie mi-e drag, asta va simți și spectatorul“.
E băiatul lui Ovidiu Bose Paștina, nu?
Da. Seamănă foarte mult și la trăsături, dar mai ales la mers. Când îl vezi din spate, îl vezi pe Bose. Mă bucur foarte mult pentru el.
Când ați început să scrieți scenariul, știați că va fi un film despre un sfârșit de lume?
Da, finalul l-am avut de la început. Ce nu știam era cum voi face un scenariu, pentru că am luat din mai multe părți. Ezitările mele legate de a face o continuare veneau din raportul meu cu volumul doi, care nu se ridică la nivelul primului volum. Are și niște capcane pe care Preda n-a putut să le treacă din cauza cenzurii. Totuși, povestea aia cu Niculae activist de partid nu mă atrăgea, aveam sentimentul că acela a fost prețul pe care Preda l-a plătit ca să scrie un roman despre drama țărănească. Acuma, problema era dacă am dreptul să schimb destinul unui personaj literar. A fost o problemă de conștiință, din care am ieșit când mi-am adus aminte că Preda a spus de mai multe ori că Niculae e el. Asta mi-a dat voie să elimin acele lucruri. A doua problemă a fost că m-am oprit la anul 1945 pentru că mi s-a părut o perioadă extrem de interesantă a României, poate și a estului Europei.
Era o placă turnantă.
Absolut, un an crucial. Se terminase războiul și era clar că nicăieri în lume lucrurile nu mai puteau rămâne ca înainte.
Dar sunt câteva momente când te gândești că poate se mai puteau întoarce din drum – de pildă, scena când țăranii refuză să dea grâul sau manifestația de la 8 noiembrie, care pe mine m-a emoționat cel mai mult.
Se puteau întoarce lucrurile, dar de fapt nu se putea. Sovieticii erau aici. Toate poveștile despre cum s-a negociat la Yalta au un dram de adevăr. Am citit destul despre perioada asta, am încercat să mă documentez cât mai bine, inclusiv din jurnale. Din jurnalul reprezentantului american în comisia aliată, un ofițer care participa la toate deciziile, reiese clar că în nici o clipă americanii și englezii nu au decis. Înțelegerea între cei mari era deja făcută. Când acest C.V.R. Schuyler a făcut o călătorie în SUA, s-a dus la Departamentul de Stat ca să vadă cum e gândit raportul cu Estul și cu România după ce se termină războiul și a scris pe urmă: „Am fost surprins să văd că n-aveau nici un plan, nu-i interesa“. Noi aveam impresia că Roosevelt, Churchill și Stalin se înțelegeau, dar de fapt Roosevelt era hipnotizat de Stalin și mergea pe mâna lui în detrimentul lui Churchill.
Scriind scenariul nu v-ați gândit că ar putea fi citit și într-o cheie actuală?
Îmi plăcea ideea și sigur că mă gândeam la ea, dar una e să te gândești ca autor și alta să vezi dacă funcționează. Sunt rezervat în privința asta, dar am impulsuri de la spectatori că e așa. Vin oameni și îmi spun: „Nu e vorba numai despre ce au trăit oamenii ăia, e și despre ce trăim noi azi“. Evident, un film poate fi o bună reconstituire, dar să te facă să rămâi oarecum neutru față de el. În momentul în care să zicem că ce e acolo are reverberații în sufletele unor oameni de aproape 80 de ani, sigur că e altceva.
Fără să am 80 de ani, mi se pare că trăim un moment oarecum similar. Și acum suntem pe o placă turnantă. Manifestația de la 8 noiembrie 1945 avea același scenariu cu cea de la 10 august 2018. Cred că și asta v-au spus spectatorii.
E adevărat. Scena aceasta am filmat-o înainte de 10 august 2018 și nu doar că am filmat-o înainte, dar am respectat în amănunt tot ce s-a întâmplat, din mărturiile participanților. A fost o reconstituire tocmai pentru că am vrut să nu se spună că am interpretat lucrurile. Regele era atunci singura speranță, singurul om pe care sovieticii și comuniștii de la noi nu-l puteau ataca pentru că se bucura de o mare popularitate. Când s-au asigurat că au fost, chipurile, alegeri libere (deși n-au fost și americanii au închis ochii), l-au „făcut“ și pe Rege, cum se spune în limbajul de azi.
Care a fost cel mai greu lucru în realizarea acestui film?
Devizul a fost foarte mic și am filmat într-un ritm extrem de alert, pentru că nu puteai să-ți permiți să pierzi o zi de filmare. Filmam două, uneori trei secvențe pe zi, ceea ce era infernal, pentru că n-aveai timp să repeți, să faci mizanscena, să vezi cât de bine funcționează dialogul și relațiile în cadru. Uneori am fost în situația în care întrebam: „Ce scenă filmăm?“.
Aveați și figurație multă.
Da, și figuranții nu știau ce e aia filmare. Am filmat fără o zi de repetiție pentru o scenă cu figurație care are în film vreo patru minute. Dacă doream o zi de pregătire, pierdeam o zi de filmare. Nu erau bani, nu că Tudor sau oamenii lui nu ar fi dorit-o. Și-așa Tudor pornise la drum cu ideea că filmăm și pe urmă mai vedem.
Cum a fost să regăsiți comuna Talpa din Teleorman, unde ați filmat și data trecută?
Contradictoriu. Mai fusesem acolo și în 2002 cu echipa – cu Victor, cu Luminița (n.red.: Luminița Gheorghiu), cu băiatul care îl interpreta pe Niculae mic (Marius Badea) și fusese destul de emoționant. Am revenit cu Vivi (n.red.: directorul de imagine Vivi Drăgan Vasile) când am decis că-l facem. Nu intrasem în producție, ne-am urcat cu Vivi în mașina mea și am zis: „Hai să vedem ce mai e acolo!“. Ce se întâmplă, la primul film sătenii nu știau mare lucru despre ce e ăla cinema, nu știau nici ce era acela regizor – îmi spuneau „revizor“, dar între timp au mai auzit, unii au văzut filmul la televizor și am devenit oricum între timp unul de-al lor, un fiu al satului care se reîntoarce după mulți ani. Asta a fost emoționant. Partea tristă e că satul s-a depopulat. Mergi pe ulițe și sunt porțiuni întregi cu case căzute ori pe punctul de a se dărâma, invadate de natură.
De ce ați folosit vocea lui Andrei Pleșu pentru pasajele literare scrise de Niculae Moromete?
Inițial am înregistrat vocea lui Marius Manole, dar vocea lui e tânără, seamănă cu vocea lui Iosif Paștina. Voiam de fapt ca vocea să dea sentimentul trecerii timpului.
Dar poate și al unui alter ego al dumneavoastră. De ce nu ați citit chiar dumneavoastră?
E și un alter ego, dar nu m-aș fi simțit confortabil să citesc eu. Pe Andrei îl știu de 50 de ani și l-am auzit de multe ori pe audiobook-uri. Mi se pare savuros felul cum citește și vocea lui are un timbru plăcut, grav. El a fost și primul care m-a întrebat de manifestație. Venise să înregistreze și i-am arătat ultimul act. A văzut, a stat câteva minute și a spus: „Da, mă faci curios să-l văd“.
L-a văzut?
E plecat din țară. Dar de manifestație m-a întrebat dacă am filmat-o după 10 august. De fapt, o filmasem prin luna mai. „Formidabil“, zice. „Andrei, până la urmă e vorba de un pattern. Asta ne-au adus sovieticii.“
Apropo de pattern, vă gândiți să arătați filmul și la țară, marii majorități a votanților PSD?
Să vedem, mâine îl arătăm la Talpa. Să vedem cum îl primesc oamenii. Eu sunt prudent, nu vreau să mă lansez în anticipări. Am fost și la Salonic, la festivalul de acolo, unde a fost selecționat în secțiunea Balkan Survey. Am zis că mă duc pentru că a fost selecționerul drăguț și l-a luat după ce făcuse deja selecția, dar eram curios și să văd reacțiile. Am avut două proiecții foarte interesante. Majoritatea spectatorilor erau greci și spuneau: „Nu e o poveste doar românească, și noi am trăit perioada aia“. În fine, nu mă gândesc prea mult la asta, până la urmă sentimentul că ai îndrăznit, cu riscurile pe care le presupunea, și că ai ieșit cu fața curată e singura mulțumire.
Cum ați lucrat din nou cu Vivi Drăgan Vasile? A fost o reîntâlnire și cu el, deși de la Moromeții încoace ați mai făcut Stare de fapt și Sunt o babă comunistă.
Ce se întâmplă, cu Vivi discutăm mult înainte. El a fost și primul căruia i-am spus de intenția de a face Moromeții 2. Inițial a fost temător în fața responsabilității, a mizei. Suntem oameni care au căpătat încredere unul în altul, orice mă gândesc îi spun lui Vivi și mă verific. Nu întotdeauna părerile noastre coincid, dar discutăm în avans cum filmăm secvențele. Sigur, la fața locului apar lucruri care trebuie schimbate, dar în general știm ce avem de făcut. A existat totuși problema asta: stilistic, cei 32 de ani cinematografic se regăsesc sau nu în filmare? (n.red.: filmul a fost turnat acum 32 de ani și a avut premiera în 1987). E vorba dacă faci mai multă mișcare de cameră, din câte cadre, dacă filmezi plan-secvență sau nu, și așa mai departe.
Ați folosit drone?
Nu, macara. Stilul îl impune povestea. E o lume cu modul ei de viață, cu raporturile și ritualul ei în existență. Am înțeles că nu pot veni cu o nebunie din asta mișcată și atunci am încercat acolo unde era nevoie de mișcare, să facem mișcare. Dramaturgic vorbind, filmul e și-așa destul de mozaicat, în primul rând că are cele două linii de poveste – linia lui Ilie Moromete și linia lui Niculae –, care presupun multe secvențe, multe personaje, așa că dacă se adună – bine, dacă nu – ai sfeclit-o. În primul film aveai un bloc, aveai familia Moromete cu șapte personaje, aici ieșeai din familie.
La fiecare cadru simți că e filmul unui sfârșit de lume. Iar după ce Niculae se întoarce de la București, e clar că totul e kaputt. Până atunci scenele din sat nu aveau foarte multă acțiune (te și întrebai de ce), dar după ce Niculae se duce la București se adună filmul.
Da, da, da, și Moromete cam anticipează ce urmează să se întâmple. După ce are discuția cu Fica (Oana Pellea), zice: „Mi-am învrăjbit familia din cauza lor și l-am oprit și pe ăsta micu’ să meargă la școală“, iar ea îi spune: „Lasă-l să se ducă la școală, de ce să porți păcatul?“. Avea frământarea asta și discuția îi dă șvungul.
Și-a dat seama ce vine și atunci a făcut ce nu concepea să facă vreodată: să-și dea pământul, să-l împartă la copii. A împărțit pentru că așa era normal ca părinte, să nu lași în urmă dezbinare, dar important e că i-a dat lui Niculae posibilitatea să meargă la școală. Ăsta e un lucru care nu există în Preda, oricât ai căuta.
De ce era important pentru dumneavoastră acest lucru?
Pentru Moromete era important. Eu cred că acest om era atât de deștept, încât trăia de fapt prin puterea minții și voia să înțeleagă tot timpul, fie la nivelul raporturilor de familie sau mai departe, în lume, să înțeleagă ce se întâmplă. Și anticipa, adică insistând, scormonind, anticipa și spunea: „Dom’ne, până la urmă aiștialalți atâta merită, nu pot mai mult, ăsta măcar să se salveze“. E și în Moromeții un moment când vine el (fusese, tot așa, plecat să vândă grâul) și îl găsește pe ăla micu’ plângând pentru că ceilalți îi aruncaseră cartea în bălegar. Frații făceau bășcălie, iar el îi spune lui Paraschiv: „Scoate cartea de acolo! Cu limba s-o ștergi, boule!“.
Miza lui Moromete pentru inteligență, pentru carte – eu am considerat întotdeauna că există, că e acolo și am vrut să cred că poate și-ar fi dorit, în alte condiții, să fi făcut și el carte. Au fost mulți oameni așa. Știu de la tatăl meu că marele lui of a fost că începuse liceul comercial și că n-a mai putut să-l termine la Salonic, pentru că-i murise tatăl. În fine, mulți oameni n-au avut această posibilitate, dar în ei exista, știau ce e lumina.
Asta luminează finalul, nu?
Da. Am o mare afecțiune pentru Ilie Moromete. De fapt, pentru tatăl lui Marin Preda, Tudor Călărașu. Fascinația pe care i-a stârnit-o tatăl lui l-a făcut să inventeze această lume. Din mai multe surse înțelegi că fascinația aia a fost – surpriza permanentă pe care o descoperea copil crescând lângă el, că era unic. Ilie era, de fapt, un singuratic în Moromeții. Un om singur.
Cum vă simțiți la mai bine de 30 de ani după cel mai mare succes din carieră, făcând un film care promite să aibă un succes similar?
Precaritatea istoriei noastre recente, de după război, căreia i-a lipsit adevărul, a fost unul dintre motivele interioare pentru care am făcut filmul. Am primit de la școală și din cărți o imagine falsă, de aceea am dorit să rămână o mărturie făcută cu bună intenție și pe cât posibil corectă față de momentul istoric. Deci, dacă rămâne un document în timp nu doar despre ce a însemnat perioada aceea, dar și despre o identitate – pentru că țărănimea și ruralismul sunt o identitate care ne definește –, sunt mulțumit. Vin de acolo, știu ce a însemnat lumea asta cu valorile și limitele ei, dar trebuie să recunosc că filmul aduce puțin și cu un testament.
Va fi ultimul dumneavoastră film?
Nu știu, deocamdată nu am altceva în plan. Am spus să mă ajute Dumnezeu să-l termin pe ăsta și mai văd. La 75 de ani ai altă optică asupra viitorului. Dacă ne ajută Dumnezeu, dacă suntem inspirați… Eu fug de pripeală. Nu-mi place să iau decizii la cald. Am o prudență, pentru că îmi dau seama că toate deciziile luate când ești febril, turmentat, sunt proaste. Nu ai distanță, nu îți vin organic, ci întâmplător și necopt. O decizie trebuie să fie așezată în tine, să simți că vrei să faci lucrul acela.
Ține și de responsabilitate?
Da, a face film e o mare șansă. Inventezi o lume, pleci de la nimic și creezi o lume care poate să fie vie și să trăiască și oamenii să dorească s-o vadă. Ce să vrei mai mult? Ești un mini-Dumnezeu.
FOTO 1: Libra Film Production