Să scriu, să-mi amintesc, să-l găsesc acolo unde mai trăiește, undeva în trecut...
Pe Emil Brumaru l-am cunoscut acum aproape douăzeci de ani, prin primăvara lui 1999. S-a întâmplat în timpul scurtei mele epoci ieșene, pe când lucram la Radio Iași (angajat cu convenție, cum se numeau pe atunci colaborările stabile).
Printr-un accident fericit, ajunsesem realizator al emisiunii „Convorbiri literare“ și așa m-am trezit cu șansa nesperată să cunosc lumea literară din Iași și, pe cât posibil, din întreaga Moldovă. Făceam interviuri, reportaje, înregistrări în studio cu scriitori care citeau din propria creație, strânsesem deja o arhivă serioasă, dar rămăsesem cu un ghimpe, o sâcâială, o ambițiuță, că nici nu știu cum să-i zic: nu reușisem să fac nici o înregistrare cu Emil Brumaru. Tocmai cu el. Fără Emil Brumaru, degeaba aveam pretenția că „reflectez“ în emisiune lumea literară locală. În lumea literară, nu doar locală, Brumaru era un reper, știam asta – și, pe deasupra, îi știam poeziile încă din facultate, îl admiram de atâta vreme și tocmai acum, când puteam să-l abordez cu o oarecare justificare, îmi scăpa printre degete.
Fusesem avertizat că Brumaru e ciufut, greu de abordat, că de vreo câțiva ani nimeni nu mai reușise să-l aducă la sediul radioului pentru o înregistrare cât de scurtă – și e drept că a avut pe atunci o perioadă de recluziune, de retragere, dar eu habar n-aveam. Măcar să-l cunosc, îmi ziceam, chiar dacă n-o să-mi placă. Chiar dacă n-o să-l pot aduce la radio. Și l-am sunat acasă.
„Da“, a mormăit vocea lui blazată. I-am spus cine sunt și ce vreau, cred că dintr-o suflare, fiindcă la un moment dat m-a oprit: „Stai, stai așa… Ce treabă ai dumneata cu literatura?“. Păi, sunt absolvent de Litere, scriu și eu, am publicat ceva, doamna care făcea emisiunea înaintea mea s-a pensionat. „Da’ de unde ai apărut așa dumneata acolo?“, a continuat el, parcă supărat. „De la Timișoara“, am răspuns repede, „știți, soția mea e din Iași, ne-am mutat aici…“ „Soția dumitale e de-aici? Și ea ce face?“ I-am spus. „Și dumneata cum ai ajuns la Radio Iași?“ I-am spus. Până la urmă am ajuns să-mi povestesc o halcă bună din viață, de parcă eu eram intervievat (ori mai degrabă interogat).
„Și de ce vrei să mă înregistrezi pe mine? Nu-s atâția poeți buni pe-acolo, pe la Casa Pogor?“ a continuat el pe același ton… ciufut, da, cred că ăsta ar fi cuvântul, și totuși cumva nu se potrivea. Era în tonul lui ceva ce mă făcea să nu-i iau în serios burzuluiala. Abia după ce l-am cunoscut mai bine mi-am dat seama de ce. Mi s-a părut că nici el nu se lua în serios. Dar atunci, pe moment, măcar am detectat ironia din întrebarea lui: știa foarte bine ce spune. Doar era poet. Da, sigur că mai erau poeți buni în Iași, dar cum puteam să-l sar eu pe unul dintre cei mai buni (cel mai bun, credeam eu, deși cum să faci ierarhii stricte în poezie)? „Da’ de unde știi dumneata?“ mi-a tăiat-o el. Nu mai știu ce am bâiguit. Dup-aia Brumaru a zis, pe același ton, blazat și preocupat: „Mai sună-mă dumneata. Eu nu știu, nu prea am timp să vin acolo. Mai sună-mă“.
L-am sunat după câteva zile. „Dar cine ești dumneata?“ I-am spus. „Și ce cauți acolo?“ I-am spus. „Și soția dumitale cine e? Și ce treabă ai tu cu literatura? Bine, mai sună-mă dumneata, poate îmi fac timp, acum sunt ocupat.“ Mi-am dat seama că, în stilul acela blajin-oțărât, mă ia peste picior, dar am stat cuminte. Și l-am sunat. „Mai sună-mă dumneata.“ L-am sunat iar. După vreo lună și vreo zece telefoane am izbutit să-l conving să vină la Radio Iași pentru o înregistrare.
Atunci l-am cunoscut personal: era prietenos, ușor retractil, parcă încurcat și nesigur pe el. S-a lăsat condus în studio, a citit – cuminte, îmi vine să zic – poeziile pe care le alesesem, a reluat lectura când ceva n-a mers bine la înregistrare, s-a lăsat condus iar la ieșire… cumva ca un copil. Un copil căruia îi plăcea să se joace și care s-a jucat cu mine vreo lună. Un copil mare și timid, care își ascundea timiditatea sub încăpățânarea și burzuluiala lui benigne și care nu cred să fi făcut vreodată, în viața lui, vreun rău voit.
Așa mi-l amintesc atunci, la prima întâlnire. Dar nu cred să se fi schimbat vreodată.