De vreo doi-trei ani am atât de puțin timp liber, încât mă străduiesc să mi-l împart cât mai eficient. Nu-mi iese întotdeauna. Cert e că am redus zdravăn partea de entertainment, iar prima victimă a fost televizorul. E cumva paradoxal, pentru că la capătul unei zile istovitoare, gândul că ai putea să zaci într-un fotoliu, cu telecomanda în mână, devine mai atrăgător decât ai fi crezut odinioară.
Am ajuns să mă uit la televizor în timp ce mănânc. E și asta o formă de eficientizare. Aș prefera să citesc, dar mi-e greu să țin cărțile deschise dinaintea farfuriei. Deci deschid televizorul, gata să mestec absent (sunt un ucigaș al rafinamentelor culinare) și să mă uit la ceva care să-mi spele tandru creierul. Și exact atunci, de parcă lumea ar funcționa conform legilor lui Murphy, începe un calup de reclame ce pare hotărât să-mi consume tot timpul mesei – timpul liber, cum ar veni. Degeaba trec pe alt canal TV: reclamele pândesc și acolo, la treizeci de secunde distanță, luându-mă așa, ca din oală.
Și atunci – ce să fac? – stau și mestec mâncare și reclame, cu o frustrare meschină, deci cu atât mai sâcâitoare. Le urmăresc, le număr, le comentez răutăcios le caut nod în papură. Mă întreb ce-o însemna când într-un calup publicitar de nouă reclame, șapte promovează farmacii sau medicamente. Doar n-om fi un popor atât de bolnav! Mi-a trecut chiar prin minte că, poate, într-un fel de conspirație a companiilor farmaceutice, reclamele astea te încurajează să înghiți pilule, siropuri și extracte ca pe un fel de alimente alternative. Te momesc, te ademenesc, ia, înghite, uite ce bune sunt!
Într-una din reclamele astea, nu mai știu la ce produs, pe ecran apare o tânără suplă, într-un costum din spandex ca scos din Star Trek, doar că alb-sclipitor și foarte mulat pe toate formele ei bine rotunjite. O văd cum vine spre ecran, se uită la mine și zice: „Eu sunt o bacterie bună din stomacul tău“. Foarte bună, mă gândesc. De ce n-am știut că e acolo, înăuntru, pe vremea când eram adolescent? Aș fi invitat-o să iasă, aș fi scos-o la un film, la un suc, la mai știu eu ce. Bacterii din astea nu se găsesc pe toate drumurile, vă zic eu.
Altădată m-am trezit că urmăresc laudele la adresa unei votci care ar fi, chipurile, numărul unu în Rusia. Mie etichetarea asta nu mi-a sunat a elogiu, ci mai degrabă a mesaj de avertizare. Doar se știe că în Rusia băutura trebuie să aibă două calități: să fie ieftină și multă. Pe scara calității, votca numărul unu în Rusia ar putea fi doar ceva bună sus decât rachiul de pufoaică. Sau poate că nu, dar de ce-aș risca?
Tot într-o reclamă la alcool apare un bărbat elegant, care spune în engleză: „Eu nu beau, eu explorez“. Aici, recunosc, am rămas buimac. Cum adică explorează? Păi, din câte văd eu, nu explorează. Bea. Că altfel asemenea sloganuri se pot construi cu zecile: „Eu nu mănânc, eu decorez“, „Eu nu ating, eu înnobilez“, „Eu nu dorm, eu depanez“. Și-apoi o frază ca asta transformă orice bețiv al satului într-un Amundsen sau Columb.
Și-apoi mai e o reclamă la bere care are ceva ciudat și inexplicabil: un cerb apare în decor așa, din senin, și în încăperea normală și plăcută în care stau trei bărbați începe să se întindă o pajiște verde, probabil plină de furnici și alte insecte. Iar apoi se ivește și berea, adusă în zbor de niște zâne sau, poate, niște idealuri de neveste, toate îmbrăcate în alb, nubile și cu sticle de bere în mâini. Ce nu înțeleg eu e asocierea asta a cerbului cu berea, acel lichid ușor alcoolizat, gălbui și spumos – căci singurul lichid gălbui și spumos produs de un cerb nu e tocmai băutura pe care mi-aș dori-o când sunt însetat.
În fine, am mai rânjit răutăcios la reclama în care un individ întindea ketchup pe blatul de pizza cu un smartphone, tăia legume cu același telefon, răzuia cașcaval pe dosul telefonului și alte trăsnăi similare, timp în care o voce explica didactic: „Telefonul mobil îți poate potoli foamea, dar nu așa cum îți imaginezi“. Și m-am întrebat cam câți idioți și-ar putea imagina că poți tăia legume cu smartphone-ul.
Așa, în răutatea mea, stăteam eu noaptea și batjocoream reclamele. A durat vreo lună sau două. După aceea s-a declanșat avalanșa filmelor de Crăciun, iar calupurile publicitare ce le mai retezau avântul au început să mi se pară de-a dreptul simpatice.