Iulian Ciocan are siguranța și modestia unui autor publicat peste noapte, parcă pe neștiute. Vorbește atent, ca nu cumva să spună vreun cuvânt neverificat din trei surse înainte, cum l-a învățat cealaltă meserie a lui, cea de căpătâi – jurnalismul. Își deconspiră secretele scriitoricești domol, trecându-le treptat printr-o sită socială, așezată parcă la marginea Republicii Moldova, locul plin de motive și teme fără de care nici un scriitor basarabean n-ar pleca nicăieri la drum. Nici măcar către Iași, în toamna anului trecut, la Festivalul Internațional al Literaturii și Traducerii.
„Eu scriu foarte încet, asta e drama mea“, ați spus. Pentru Iar dimineața vor veni rușii ați avut un moment în care ați înțeles că trebuie să vă grăbiți și să terminați de scris cartea. Ce anume l-a declanșat?
Într-adevăr, eu scriu foarte încet. Romanul Iar dimineața vor veni rușii am început să-l scriu prin anul 2013 și am început să îl grăbesc în clipa în care am aflat că Rusia a anexat Crimeea. Eu de fapt construiam o distopie. Îmi imaginasem un univers în care Transnistria și Federația Rusă ocupau Chișinăul și Republica Moldova. Atunci, m-am speriat ca nu cumva realitatea să depășească ficțiunea mea și am zis că e mai bine să apăs pe pedale, să termin mai repede narațiunea. Așa că m-am grăbit și romanul meu a apărut în anul 2015.
„Toți autorii fac o proză autobiografică“
A semănat cartea pe care v-ați imaginat-o la început cu ceea ce ulterior ați publicat?
Mereu am această decepție. Din păcate, nu reușesc niciodată să mă feresc de ea; ori de câte ori termin un roman îmi dau seama că nu e chiar ceea ce plănuisem eu inițial să fac. Am însă impresia că asta se întâmplă multor scriitori.
Ideile apar pe parcurs.
Da. Și textul publicat mi se pare întotdeauna mai prost decât cel pe care l-am avut eu în minte. Atunci când îți imaginezi un univers, el îți pare unul foarte bun, unul desăvârșit. Și în clipa în care scrii, simți cum te depărtezi de e construcția aceea maiestuoasă pe care o știai tu.
Cartea e construită pe două planuri. Într-unul îi prezentați cititorului contextul politic și social, iar în celălalt vorbiți despre condiția personajului, a lui Marcel. Pe care plan tindeați să vă concentrați mai mult când scriați?
Eu din start îmi propusesem să scriu un roman pe două planuri. În primul plan era studentul care se întorcea în anii ’90 de la studii, din Brașov la Chișinău. Acela era de fapt un plan al tranziției moldovenești – contura sărăcia, corupția și tot soiul de probleme care existau atunci în societatea moldovenească. Al doilea plan era un roman scris chiar de studentul din planul întâi; el își imagina cum Transnistria invadează Republica Moldova. Mi se pare că există o legătură între ele, pentru că realitatea din Moldova anilor ’90 prefigurează cumva o posibilă invazie a Federației Ruse.
Dar vă identificați cu Marcel Pulbere?
Parțial. Vreau să vă spun că din punctul meu de vedere toți autorii fac, într-o măsură mai mare sau mai mică, o proză autobiografică. Pentru că oricare dintre personajele noastre are ceva din noi. Îi atribui personajului o experiență a ta personală, un reflex sau un gând. Până la urmă nu poate să existe un personaj care să nu aibă nimic de-a face cu tine.
Dumneavoastră ce tindeți să dați personajelor – defecte, calități, frici?
Și defecte, și calități. Când scrii, nu mi se pare normal să vorbești numai despre lucrurile luminoase din tine. Tu, ca autor, trebuie să vorbești și despre suferințele tale, frustrările tale, problemele tale – despre ceea ce te frământă și te tulbură.
„Pentru mulți basarabeni, România este un american dream“
Este România un soi de american dream pentru Marcel? Nu vi se pare că-și face loc aici o oarecare exagerare?
Nu, pentru mulți basarabeni România este un american dream.
Vă numărați printre ei?
Da, și eu am fost student în România cinci ani de zile și am crezut atunci și cred și acum că aici e mult mai bine, pentru că România e în Uniunea Europeană și asta presupune cumva faptul că aici legile acționează. În Republica Moldova lucrurile au degenerat și eu, dacă mă uit de acolo spre România, cred că aici e un soi de Americă.
Vă face faptul că sunteți jurnalist și că lucrați în radio să fiți un scriitor mai pragmatic? Când începeți să vă îndepărtați de realitate, vă învinovățiți, tindeți să vă trageți înapoi?
Da, eu sunt într-o ipostază dublă: sunt și ziarist la Europa Liberă, sunt și prozator. Ziaristica mă și ajută, dar uneori îmi pune și piedici. Din realitate, ca ziarist, pot să extrag o sumedenie de teme și de motive, pe care ulterior să le includ într-o narațiune. Realitatea moldovenească e foarte generoasă în teme și motive! (Râde.) Trebuie doar să ai ochi să le vezi. Altceva e însă atunci când faci ficțiune; e normal acolo să dai frâu liber și fanteziei. Pot să spun că faptul că sunt jurnalist mă și ajută, dar mă și împiedică. Eu schimb mereu registrele – sar de la cel publicistic la cel fictiv și schimbarea aceasta nu este deloc una simplă.
Sunteți un mai bun jurnalist sau un mai bun prozator?
Aș vrea să cred că sunt un mai bun prozator.
Vedeți presa, scriitorii, personajele din lumea intelectuală – drept personaje care trebuie să lupte cu cele din mediul politic?
Da, ar fi bine să putem forma opiniile celorlalți, dar nu știu în ce măsură lucrul acesta ne reușește.
Aveți însă datoria de a încerca?
Încercăm, pentru că noi, ca scriitori, vrem să fim și oameni ai cetății. Noi vrem să propunem cumva niște valori ale societății care poate în alte zone sunt de multă vreme călcate în picioare, bagatelizate. Sigur că eu
n-aș vrea ca la noi să se fure, în Republica Moldova, dar se fură foarte mult și eu chiar nu pot schimba lucrurile, oricât aș încerca. Intervine mereu întrebarea: câți oameni mă citesc pe mine, scriitorul de beletristică, și câți mă ascultă pe mine, jurnalistul?
Ați spus că un roman publicat într-o țară străină contează mai mult, poate, decât cinci volume de poezie. De ce? Ce face poezia mai slabă în fața prozei?
Ea este mai slabă prin simplu fapt că nu se vinde la fel de bine ca proza. Eu am tot respectul pentru poeți; eu însumi am citit foarte multe cărți de poezie și cărți de teorie a poeziei. Nu cred însă că este un gen care se vinde, din păcate. Proza are niște șanse mai mari. În sensul ăsta, o traducere – oricare ar fi ea, și a unei cărți de poezii, și a unei cărți de proză – îți oferă posibilitatea contactului cu un alt public, care este dintr-un alt spațiu. Or asta e o chestie foarte interesantă – să te citească cineva dintr-o altă lume, să poți vedea reacțiile lui și să vezi ce spune el despre universul tău fictiv. Contactul acesta mi se pare foarte benefic și interesant pentru scriitor.
În continuarea celor spuse, ați adăugat tot atunci că e mai dificil de tradus un roman, decât o carte de poezie. Ritmul, rima, măsura – ele nu îngreunează totuși traducerea?
E adevărat, e greu de tradus și o carte de poezie; dar romanul are un volum mai mare și traducătorul trebuie să piardă mai multă energie traducând.
Ați scris și critică literară. V-a ajutat asta, când ați trecut de partea cealaltă a baricadei, când ați început să scrieți?
Da, m-a ajutat mult, pentru că eu cred că un suport teoretic și critic face bine oricărui prozator. Nu te ajută în mod obligatoriu, dar este un lucru care te poate susține, dacă ai suficient discernământ și știi cum să folosești cunoștințele acumulate în direcția asta. Romanul, până la urmă, este o construcție și, știind multă teorie și critică literară, tu poți să construiești mai bine acest castel fictiv la care lucrezi. Teoria este foarte bună, pentru că, spre exemplu, este foarte important ca un prozator bun să știe, ca narator, cum să se apropie de personajele sale. Dacă tu vrei ca personajul tău să fie mai enigmatic, mai misterios, tu adopți tehnica camerei de luat vederi; asta dacă vrei să treci în poziția unui narator care știe mai puțin decât personajul lui. Adică nu poți fi omniscient în raport cu un personaj pe care îl vrei misterios. Și acestea sunt lucruri elementare, care fac parte din naratologie, lucruri pe care e bine să le știi, pentru că poți să le greșești. Or, dacă le greșești, atunci apare senzația de falsitate pe care o are cititorul atunci când citește.
„Critica literară te poate ajuta, dar nu când vine vorba de construit o poveste“
Ar trebui deci mai mulți tineri scriitori să se aplece asupra criticii și teoriei literare?
Eu spun așa: critica literară te poate ajuta, dar nu când vine vorba de construit o poveste. Tu, până la urmă, trebuie să ai o poveste interesantă – niște personaje. Și abia apoi felul în care îți construiești povestea necesită și niște cunoștințe de teorie literară.
Vă priviți operele cu un ochi critic; sunteți perfecționist?
Da. Mereu, după ce îmi public cărțile, observ niște mici lacune. Îmi dau seama că aici trebuia să scriu altfel, aici să fac altfel. Și am niște mici regrete.
Cât de apropiat v-ați simțit de Nicolae Gane, în experimentul acesta de a-i scrie biografia, lansat în preajma Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași?
Trebuie să spun că asta a fost o experiență extraordinară și unică. Ultimele mele două romane sunt distopii, iar atunci când Florin Lăzărescu mi-a propus să cobor în secolul al XIX-lea, m-am cam speriat. A trebuit să aflu ce vestimentație aveau oamenii atunci, ce mâncau, ce reflexe aveau, cum vorbeau – iar lucrurile acestea îți răpesc mult timp. Mă bucur însă foarte mult, pentru că astfel am descoperit un personaj deosebit, un om care a fost de cinci ori primar al Iașului și care a făcut pentru oraș lucruri extraordinare – începând cu pavarea lui, canalizarea, inaugurarea Teatrului Național și continuând cu multe alte lucruri. Pe deasupra, mai era și un prozator pe nedrept neglijat; un nuvelist important al acelei perioade. Prozele lui sunt tributare epocii și respectă, în mare parte, tiparul clasic, dar are câteva proze prin care mi se pare un soi de precursor al lui Caragiale; e multă ironie acolo și sunt atât de interesante și suculente scrierile acelea, încât eu nu pot înțelege de ce despre acest om, până acum, s-a scris atât de puțin.
Iulian Ciocan (n. 6 aprilie 1968, Chişinău, Republica Moldova) este prozator, publicist şi critic literar. Comentator al postului de radio Europa Liberă. Romane publicate: Înainte să moară Brejnev (Polirom, 2007; traducere în limba cehă la Dybbuk, 2009); Tărâmul lui Saşa Kozak (Tracus Arte, 2011; traducere în limba slovacă la Kalligram, 2015; traducere în limba franceză la Belleville, 2017); Iar dimineaţa vor veni ruşii (Polirom, 2015). A publicat proză în reviste şi antologii din SUA, Germania, China, Cehia, Bulgaria, Belgia şi Brazilia. Invitat la New York, la festivalul PEN World Voices (2011), la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere, Iaşi (2015, 2018) şi la Noaptea Literaturii din Amsterdam (2016).
Un comentariu
„o traducere îți oferă posibilitatea contactului cu un alt public, care este dintr-un alt spațiu. Or asta e o chestie foarte interesantă – să te citească cineva dintr-o altă lume, să poți vedea reacțiile lui și să vezi ce spune el despre universul tău” – absolut corect. Mă bucur că Iulian Ciocan are onestitate intelectuală să spună franc ceea ce gândesc toți.