Interviu  -  Aryna Creanga  -  

Grăbit, așa cum criticii o spun deja, nu numai în ceea ce scrie, ci și în felul în care vorbește, Tudor Ganea pare constant uimit de faptul că a ajuns să fie autorul a trei romane, care au văzut treptat lumina tiparului. Fără cuvinte mărețe, cu modestia și cu aerul unui „băiat de treabă“, vorbește despre cărțile lui ca despre niște „copii cărora le-am dat drumul în viață“ și pare că abia așteaptă să treacă, imediat, la cartea următoare – fără să-și piardă vremea vorbind despre ea.

Bill, din Kill Bill al lui Tarantino, spune că „Superman didn’t become Superman. Superman was born Superman. He wakes up in the morning and he’s Superman“. Crezi că te-ai născut scriitor, te-ai trezit dimineața cu toate calitățile care îți trebuiau la scris, sau ai devenit unul și ți le-ai antrenat pe parcurs?

Sincer să fiu, nici în momentul de față nu mă cred scriitor în adevăratul sens al cuvântului, pentru că eu nu trăiesc din asta, nu am o formație filologică, nu stau să citesc toată ziua, nu citesc cărți de teorie literară și nu îmi consum viața numai cu degetul la tâmplă și cu un nod academic în gât, gândindu-mă la următoarea carte pe care urmează s-o dau publicului.

Dar așa crezi că sunt scriitorii?

O parte dintre ei sunt așa și e chiar bine că sunt așa, pentru că ei sunt scriitori mari. Eu nu sunt și nu cred că o să fiu niciodată mare, așa că mă mulțumesc cu minoratul acesta în care, sincer să fiu, e mult mai OK să fiu, îmi place să mă bălăcesc în el. Eu scriu în weekend, scriu seara (când vin de la muncă) sau scriu între demisii.

Dar nu-ți validează publicul statutul de scriitor?

Faptul că am publicat trei cărți? Nu știu dacă face sau nu face cine face sondaje în legătură cu asta, cu oamenii care te citesc. Criticii sunt din ce în ce mai puțini astăzi. Lumea s-a îndepărtat de revistă, de verdictele astea foarte tehnice și aplicate și s-a dus în zona aceas­ta de media online. E OK, pentru că așa țin oamenii aproape, dar e și nasol, pentru că ai nevoie de critici – ei sunt cei care dau măsura operei.

În clasa a X-a, profesorul tău de limba română te-a înscris pe furiș la un concurs de proză între liceele din Constanța, pe care l-ai și câștigat. Dacă n-ar fi fost să se întâmple așa, te-ai fi luat în serios ca scriitor, ai fi continuat să scrii?

Nu cred, nu. Pentru că în momentul în care am câștigat concursul ăla m-a legitimat cineva și nu oricine, cineva profesionist. Așa că am început să-mi pun întrebări; întrebări care nu mi-ar fi venit pe parcurs, dacă nu eram legitimat de Mircea Țuglea, profesorul meu de-atunci. Mi-a făcut o mare favoare, mi-a dat așa o palmă și de atunci merg în ponderabilitate.

A fost profesorul tău preferat din liceu?

Da, absolut. Am făcut profil real – matematică-fizică – și Țuglea a fost singurul și cel mai OK om de la catedră care s-a apropiat de mine.

A murit anul trecut – s-a înecat în mare. Avea 41 de ani; putem spune că s-a dus pentru o vreme să înoate.

„Fac schițe și desene, iar rezultatele sunt asemănătoare romanelor grafice“

Cum ai ajuns la cursul de creative writing al lui Florin Iaru și Marius Chivu? Ce îți lipsea – pentru că, în mod clar, creativ știai deja că ești.

Aveam nevoie de încă o confirma­re, pentru că se cam uzase aceasta de la Țuglea. Voiam o nouă validare; cred că scriam de vreo 10-15 ani de zile și nu arătasem nimic nimănui. Am găsit cursul pe Internet și-am zis că merg la cei doi; îi știam, îi citisem, îmi plăceau mult. Am ajuns la curs, ne-am împrietenit și a contat mult pentru mine că ei m-au validat; am primit o a doua validare, la dis­tanță de 15 ani de la prima.

Și ultima validare? Ai mai avut și altele de-atunci?

Acum ai validări la fiecare carte. Eu sunt un om care are nevoie de validări constante.

În scriitura ta, după cum îți structurezi textul și după cum valorifici și evidențiezi spațiile în care îți plasezi acțiunile, lași impresia că textul a fost așezat pe un schelet dinainte construit. Faci schițe ale prozelor/ romanelor, atunci când scrii? Simți nevoia să și desenezi, pe lângă?

Da, toate textele mele vin din romane grafice – pentru că așa mi le compun. Fac schițe și desene, iar rezultatele sunt asemănătoare romanelor grafice. Aceasta este structura pe care cititorii mei o mai percep, pe care eu îmi sprijin textul. Ce creez eu mai apoi vine ca o improvizație pe scheletul ăsta, stă așezat în jurul lui.

Ai spus, în repetate rânduri, că pui mare preț pe muzică. În toate cele trei cărți ale tale se vede clar că nici de sugestia prin ima­gine nu te-ai putea lipsi. Ce-ți este mai la îndemână, când te apuci de scris? Cum crezi că ajungi mai rapid la cititor – prin imagini auditive sau vizuale?

O să spun acum un secret – de fiecare dată când intru într-o descriere, pentru mine contează cel mai mult atmosfera, de la A la Z. Pentru mine acesta e lucrul cel mai important – dacă nu are atmosferă, dacă autorul se plimbă doar prin capetele personajelor, da, el poate fi un autor mare. Dar dacă nu are atmosferă, nu e deloc un autor pe stilul meu. Eu asta caut să fac și, ca să ajung acolo, mă preocup întotdeauna de plasamentul unei intersecții de percep­ții senzoriale. Adică tot timpul când eu voi descrie un cort în care se întâmplă un festival de literatură – să zicem – vreau să scriu elemente despre văz, simț, miros, auz, să exploatez toate simțurile, să-l bag pe om în atmosfera respectivă, din cort. Doar așa pot aduce o doză de veridicitate naratorului obiectiv pe care eu îl folosesc în toate romanele. Nu mă bag în capul nimănui. E mult mai ușor să scrii așa – folosindu-te de mintea cuiva, dar dacă folosești un narator obiectiv cap-coadă, omniscient, trebuie să mergi pe stimulii exteriori și trebuie să-i știi bine de tot. De aceea eu fac mai mult literatură de observație și, în esența mea, sunt mai mult un tip care stă și observă decât unul care se bagă în seamă și vorbește.

Adică nu te apropii deloc de miezul lucrurilor.

Da, exact – dar nici departe nu stau. Am o zonă de tampon, să zicem.

„Nu mă gândesc deloc la cititori când scriu“

La ce mari autori ai găsit elementele acestea despre care vorbești?

Cormac McCarthy – atmosferă ca la el nu are nimeni în toată istoria literaturii nord-americane. Și de acolo învăț mult, e zona mea, zona pe care eu o urmăresc.

Ai spus într-un interviu că în ceea ce privește relația personaj-creator din Miere ai exagerat „voit tarantinonian“. Nu ți-a fost teamă că, dată fiind pe alocuri grosimea ironiei, ar putea exista cititori care vor cădea în capcană și n-o vor înțelege?

Dar nu mă gândesc la asta – fiecare cu parcela lui de hermeneutică; fiecare interpretează cum vrea. Și în Porci am pățit chestia asta și probabil o s-o pățesc de alte multe ori. Sunt chestii pe care poate vreau să le ascund, dar cine le găsește – le găsește. Mi-e foarte greu să intru în percepția aceasta senzorială a fiecărui cititor, pentru că eu nu mă gândesc deloc la cititori când scriu. Mă gândesc numai și numai la mine. Nu știu cum mă percepe X, Y sau nu știu care critic. Așadar, da, sunt scăpări din partea mea; de aceea e și în felul următor: dacă cineva îți reproșează niște lucruri, e clar că ai greșit și tu pe undeva.

Și ții cont de ele?

Da, ții cont de unele – de cele care ți se par plauzibile. Când cel care te rade însă vrea să înființeze, desființându-te pe tine, atunci nu mai ții cont de nimic din ce-ți spune.

Ți s-a întâmplat?

Au mai fost înțepături, da. Și într-a­devăr mă uit așa, suspect, și îmi spun că poate sunt de prea puțină vreme în lumea asta și iau lucrurile prea personal. Mi-au trebuit vreo doi ani, dar în ultima vreme încep să le fac față chiar cu brio.

„Mă cânt pe mine însumi. Chiar dacă folosesc exclusiv naratorul obiectiv. Și viețile celorlalți nu sunt ale lor, ci ale mele“, spuneai. Ce se întâmplă când între personajele tale creezi situații conflictuale? Cine cu cine are, de fapt, de lămurit o problemă prin scris – autorul cu el însuși?

Da, tot timpul; fiecare scrie despre sine. Mie mi-a luat mult să văd ce vrea să spună Hemingway când spune: „Să nu scrii despre nimic, decât dacă lucrul acela e adevărat“. Și mă gândeam eu: „băi, ce naiba? Adică să scriu doar în cheie realistă, să fie adevărat tot ce scriu?“. Nu. Să fie doar adevărat pentru tine – fie că adevărul acela vine din zona onirică, fie că l-ai văzut tu pe stradă. Deci da, toate lucrurile despre care vorbesc sunt trecute prin filtrul meu. Astfel că fiind trecute toate prin filtrul meu, sunt toate despre mine, de la un capăt la celălalt.

Tot Hemingway spunea și „All you have to do is write one true sentence. Write the truest sentence that you know“. Ai scris-o deja? Urmează s-o scrii?

Încerc mereu. Câteodată mi-e greu, câteodată îmi iese. E unul dintre sfaturile de scris pe care le urmez orbește. El avea și sfaturi însă pe care n-aș putea să le ur­mez niciodată – spunea, spre exemplu, că niciodată nu scrii, că tot timpul trebuie să rescrii și că abia când ai tot scris, de la a doua sau la a treia rescriere iese adevăratul text.

Deci nu ești deloc un autor care rescrie.

N-am rescris niciodată aproape nici un rând. Ce-a ieșit, a ieșit așa – dacă e să nu-mi placă, rad tot și iau textul de la zero. Cei 15 ani pe care mi i-am petrecut în solitudine, tăind două romane și o sută și ceva de povestiri confirmă asta.

„Cu Miere și Cazemata am tras două sprinturi pe distanțe scurte. Acum mă pregătesc pentru maraton“, spuneai, înainte să publici Porci. Cum a fost, prin urmare, maratonul?

Încă mai alerg în el. Porci a venit într-o pauză; eu m-am apucat de scris un alt roman – despre acela e vorba. Porci l-am scris într-o lună de zile, anul ăsta (2018), într-o pauză mică. Au fost niște evenimente prin locurile în care am lucrat, așa că m-au ajutat și influențat să mă duc în zona aceasta distopică.

Și totuși cu romanul la care lucrezi ce se întâmplă?

Scriu la el în continuare, numai că e o temă foarte dificilă și cred că îmi va lua foarte mult timp până va fi gata. Cred că o să mai public încă un roman, până iese el. O să iasă cvadruplu față de tot ce-am publicat până acum.

Bogdan Crețu a scris o cronică a noii tale cărți, în care a spus, în repetate rânduri, că ai păcătuit grăbindu-te și că, în ochii lui, cartea „e mai degrabă o satiră decât o narațiune cu ambiții vizionare“. Tu ce spui că este?

Are perfectă dreptate, pentru că nu e o narațiune cu ambiții vizionare. E cap-coadă o satiră. Mie îmi place tare mult de Bogdan Crețu, îl respect foarte mult și cred că își are locul între primii cinci cronicari ai noștri. Mi-a picat nasol, dar nu m-am supărat – ăsta e rolul lui. Ce m-a deranjat cel mai mult în cronica aceea a fost ultima frază, scria acolo „dacă ar fi fost o parodie, ar fi fost una reușită“, iar eu de la prima la ultima pagină am scris cartea asta din perspectiva unei parodii – tot, de la A la Z. În toată cronica pe care mi-a scris-o e o întreagă gamă de re­ferințe ironice și omagii din cinema și din literatura română și universală – sunt vreo 30. E un întreg plan secund pe care se bazează parodiile ce transpar la suprafața satirei pe care am scris-o.

Ai reușit să-ți suspenzi, așa cum numești tu, ochiul rece, cel critic, și să-ți citești romanele cu ochiul cald?

Nu mi-am recitit nici o carte din momentul în care au fost publicate. Nici nu mai știu ce se petrece în Cazemata (poate doar în linii mari), dar de recitit tipărite nu le-am recitit absolut niciodată. Probabil e o teamă personală – sunt niște cărți încheiate, copiii cărora le-am dat drumul în viață și care continuă să meargă singuri mai departe.

Galerie foto