1.
După podul din capătul Nicolinei, pe lângă lac, există un drum care duce spre o așezare cu blocuri și case.
Nu l-aș fi băgat în seamă, dacă nu mi-ar fi spus poetul Matei Hutopilă că acela e drumul lui, că pe acolo merge el acasă sau vine în oraș. Și-am observat recent că în capăt, la strada mare, la vreo 3-4 sute de metri de așezare, a apărut o barieră cu „Drum privat“. Păi eu cum fac, mă gândesc, dacă vreau să mă duc cu mașina la Hutopilă? Vorbesc cu el înainte, vine poetul juma’ de kilometru pe jos până la stradă, ca să-mi deschidă?
Dincolo de cazul ăsta punctual, observ că în orice zonă așa-zis rezidențială se înmulțesc „drumurile private“. Aproape că nu mai rămâne nimic public în afară de strada principală. Și la mine, în Lunca Cetățuii, din ce în ce mai multe străduțe au la cap semnul cu „Drum privat“, dacă nu cumva și barieră. Un vecin de-al meu mutat recent pe străduța comună n-are altă treabă decât să pândească mașinile necunoscute (în medie, una la 2-3 ore) care trec prin fața caselor noastre și să le spună șoferilor că e drumul lui privat, să nu mai treacă vreodată pe aici.
O fi „drum privat“ în acte, că am lăsat cale de acces din terenul cumpărat de noi, dar, frate, cum să pui barieră, cum să nu mai lași să treacă „străinii“ pe „drumul meu“? Dacă vine un prieten la tine, cum face? Dacă vin în zonă cu o urgență Salvarea și Pompierii, iar tu nu ești acasă să le descui lăcătoiul de la barieră? Dacă îți ia foc casa și cheia de la barieră e înăuntru?
Mentalitatea asta de Evul Mediu cu drumurile noastre private mi se pare mai revoltătoare decât drumurile proaste publice. Presimt că nu mai e mult până când românul super-tehnologizat o să-și facă punți rabatabile la capătul străzii, o să sape șanțuri pe care le va umple cu apă și crocodili, ca nu cumva să treacă pe acolo – ptiu-ptiu, piei Satană! – vreun Străin.
2.
La o plimbare cu bicicleta, dau peste un comunicat de la Iisus Hristos, pe o troiță cu termopane din zona Minerva, Iași, unde scrie așa, cu litere mari săpate în marmură:
„ÎN ACEST LOC, VINERI 22 IUNIE 2007 ORA 13.20, MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS
A COMUNICAT: «CÂT DE CURÂND VOI REVENI!»
APOI LA 26 IUNIE 2008 A CERUT: «VREAU O MARMURĂ: TROIȚA!»“
Mă gândesc că trebuie să fii ori imbecil, ori lovit de har divin, ca să poți concepe un așa mesaj.
3.
Să predai la școală în timp ce elevii au mobilul deschis la dispoziție e – mai pe înțelesul părinților revoltați de o eventuală restricție – ca și cum te-ai trezi tu, mamă sau tată, să-l convingi pe ăla micu’ că trebuie să mănânce legume benefice pentru organism, în timp ce lângă farfuria cu broccoli există mereu alternativa unei prăjituri savuroase. Știe cineva vreun părinte care a reușit să-și hrănească copilul cu mâncare sănătoasă, ținându-i în fața ochilor, la alegere, o pungă mare de chipsuri?
Asta apropos de părinții care îi îndeamnă pe profesori „să facă orele mai atractive“ la concurență cu rețelele de socializare. Eu unul nu prea văd cum un tânăr obișnuit să se uite compulsiv-obsesiv la mobil ar putea să găsească „mai atractive“ informațiile predate la școală. Poate doar dacă se apucă profesorii de striptease în timp ce predau matematică, română, chimie și celelalte.
Și am o curiozitate personală, care dintre părinții lei-paralei cu profesorii a reușit în cei șapte ani de acasă ai copilului să prezinte morcovul, mazărea și cărnița fiartă mai atractive decât prăjiturile, chipurile și ciocolata? Care părinte bagă mâna în foc că, odată lăsat să aleagă, copilul lor va vota pentru broccoli împotriva prăjiturii? Și ăla să ridice piatra.