Regizorul Mona Nicoară și editorul Dana Bunescu semnează inteligentul documentar Distanța dintre mine și mine, despre poeta Nina Cassian. Filmul produs de Hi Film Productions (România) și Sat Mic Film (SUA) în coproducție cu TVR, a avut premiera internațională la Festivalul de Film de la Trieste și intră în cinematografele de la noi în 8 martie 2019.
„Cu o reputație de femeie fatală, băutoare și fumătoare prodigioasă, poeta avangardistă, compozitoarea și graficiana Nina Cassian (1924-2014) a fost simultan complice și problematică pentru regimul stalinist, după care a intrat în conflict direct cu regimul Ceaușescu și a terminat într-un exil nedorit la New York, în 1985, în urma uciderii disidentului Gheorghe Ursu“, spune un comunicat al distribuitorului filmului, Rollercoaster PR. Discuția cu Mona Nicoară, coregizor al filmului, a plecat firesc de la încercarea de a înțelege rădăcinile interesului ei pentru subiectul filmului.
Mai ții minte cum ai cunoscut-o pe Nina Cassian?
Da. În valuri: întâi prin poezia ei pentru copii (am și acum acasă volumul ei Între noi copiii, făcut ferfeniță și mâzgălit cu desenele mele peste desenele tipărite ale Ninei, așa cum îi șade bine oricărei cărți iubite din copilărie). Apoi, prin poezia ei din manualele școlare de la începutul anilor ’80, cu care recunosc că nu m-am conectat. Mai târziu, prin volumul ei avangardist Loto-poeme, pe care l-am găsit la mai bine de zece ani de la publicare în biblioteca unui prieten de familie.
Pe la sfârșitul anilor ’80 am tot auzit de ea prin cercurile literare din București, dar deja plecase din țară când am intrat eu în lumea aceea. În anii ’90 am dat mâna cu ea la New York într-o întâlnire pe care am ratat-o din fâstâceală. Așa că abia în 2012, când a venit Ada Solomon cu ideea filmului și a venit la New York să pornim proiectul, am apucat să stau cu Nina — să începem să ne explorăm reciproc, să vedem dacă putem lucra împreună.
„Dana Bunescu a venit cu această structură foarte simplă și elegantă“
Cum ai găsit structura filmului?
Cu greu, ca întotdeauna la documentar. Am încercat diverse structuri care n-au mers deloc – unele prea intelectualiste, altele prea literale. În cele din urmă, Dana Bunescu a venit cu această structură, foarte simplă și elegantă de fapt – schelet extern aproape cronologic, structură de adâncime strict emoțională. Am mers mai aproape de linia interviurilor, care a fost și ea foarte simplă – strict cronologică. Asta a făcut din ce în ce mai vizibilă pe ecran osteneala, sfârșeala Ninei pe măsură ce ne îndepărtam de tinerețe cu povestea ei și ne apropiam de prezent. E un efect secundar al acestei structuri care, prin acumulare, devine din ce în ce mai pregnant pentru spectator.
Ai reușit ca într-o oră și jumătate, din amintirile protagonistei, imagini de arhivă și fotocopii ale dosarului ei de Securitate nu doar să îi faci un profil consistent, dar și să surprinzi epoca proletcultistă și să schițezi un portret al artistului sub vremi. Câtă muncă e în spatele a ceea ce am văzut?
Multă, dar asta e adevărat pentru orice film. Ne-au ajutat mult soțul Ninei, Maurice Edwards, și prietenul ei Dragoș Cojocaru, care are o parte a arhivei Ninei din România. Foarte mult ne-a ajutat și Alecu Solomon, soțul Adei, care practic crescuse cu Nina în casă: părinții lui fuseseră prieteni cu ea o viață, încă de pe vremea când mama lui Alecu, regretata artistă vizuală Yvonne Hasan, fusese cu Nina în școala evreiască de fete înființată ca urmare a legilor rasiale date de Antonescu.
Alecu ne-a ghidat printr-o parte din arhiva lui personală, ne-a îndrumat cercetarea la Arhiva Națională de Film și la Televiziunea Română și ne-a dat filmările făcute de el în adolescență cu Nina la 2 Mai — o poezie!
„Nu știu să fac filme despre oameni cu care nu pot empatiza“
Dacă nu mă înșel, când ai început să lucrezi la film, Dana Bunescu nu avea credit de coregizor. Cum ați decis să împărțiți regia?
Mie mi-a fost clar din momentul în care am început să lucrez cu Dana că am de-a face cu un autor de sine stătător. Dana e un artist cu o viziune proprie și cu talente cu totul aparte care merg mult dincolo de meșteșug: rigoare formală, adâncime intelectuală, inteligență emoțională, har de povestitor. Pentru mine și Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu, și prea puțin cunoscutul Aici… adică acolo sunt filme prin care transpiră Dana ca coautor. (Dana o să mă certe când citește asta, dar știu eu ce zic.)
E drept că eu am și o credință, întărită în timp și de experiență, că în documentar montajul e un act de creație la fel de sau poate chiar mai important ca regia filmărilor, și că un montor bun este un cocreator al filmului. În cazul de față, Dana e cea care a venit și cu limbajul filmului (acele hard cut-uri care duc arhiva dincolo de ilustrație și păstrează fricțiunile dintre prezent și trecut, de exemplu), și cu viziunea structurală și formală, și cu multă știință a materialelor cu care am lucrat. Pentru mine n-a fost nici un dubiu că Dana e coautor al filmului.
Se simte din film că ți-ai simpatizat mult eroina. În interviurile tale pare mai luminoasă ca în tinerețe.
Da, nu știu (sau încă nu știu) să fac filme despre oameni cu care nu pot empatiza, pentru că trebuie să petrec sute de ore cu ei, nu doar în filmări, ci și la montaj. Și Nina era atât de deschisă și caldă cu noi toți, nu doar cu mine, dar și cu colaboratorii mei de la cameră, Ovidiu Mărginean și Rudolf Costin! Ne-am împrietenit. Eu am avut întotdeauna prietenii cu femei mult mai mari ca mine, de la care am învățat multe. Iar de la Nina chiar că aveam ce învăța; combinația de intelect cu inteligență emoțională și capacitate creativă îți putea tăia răsuflarea.
Ați apucat să filmați tot ce v-ați propus sau dispariția Ninei Cassian v-a luat pe nepregătite?
Știam că de fapt terminasem filmările din toamna lui 2013 și că Nina fizic nu mai putea lucra cu noi. Asta nu înseamnă că eram pregătiți în vreun fel pentru moartea ei. Cred că pentru moarte nu ești niciodată pregătit.
„Nina știa bine că spusese deja tot ce avusese de spus în memorii“
Ați avut amândouă, în timp ce filmați, sentimentul că plecarea ei se apropie și că filmul e un fel testament?
Că plecarea ei se apropie, da, din păcate. Dar nu neapărat că filmul e un testament. Nina știa bine că spusese deja tot ce avusese de spus în memorii și nu avea atât sentimentul că filmul era un vehicul pentru ce are de spus, cât înțelegea că e un proiect prin care exploram împreună fricțiunea dintre amintire și arhivă, dintre prezent și trecut. E un soi diferit de colaborare, un alt raport de forțe decât cel care funcționează de obicei în registre gen testament / testimonial sau biopic.
Nina s-a poziționat în acest proiect cu multă generozitate și înțelegere pentru noi ca artiști — a spus de la bun început că filmul nu este al ei, ci al nostru. În plus, sentimentul meu e că Nina nu era interesată de gesturi finale. Cred că avea prea multă onestitate intelectuală și autoironie pentru așa ceva.
De ce a durat atât de mult până ați terminat filmul?
Toate filmele durează. Dacă vrei să iasă filmul bun, durează și mai mult. Filmul la care am lucrat înainte de asta, Școala noastră, ne-a luat (mie și coregizoarei Miruna Coca-Cozma) cam tot șase ani în total: patru ani de filmări, aproape doi de montaj. Pentru Distanța dintre mine și mine am făcut filmările principale în 2013, cercetarea de arhivă s-a extins până în 2014, finanțarea principală a venit abia în 2015 și am ajuns la un prim rough cut abia prin februarie 2017.
Montajul ia multă vreme întotdeauna: e partea cea mai complicată și, de fapt, cea mai importantă dintr-un film documentar. Mai apar alte complicații: noi, cei din echipă, avem și alte vieți și lucruri de făcut, eu locuiesc în principal la New York… Așa că abia la începutul lui 2018 am ajuns să finalizăm grafica împreună cu Șerban Jipa, iar Dana abia atunci a făcut designul de sunet și a scanat materialele de arhivă.
Care sunt versurile Ninei Cassian care îți vin acum în minte?
Tocmai m-am uitat peste vechea mea carte din copilărie, care conține și delicioasa epopee romantică Ninigra și Aligru, unde am regăsit un cuplet de încheiere: „Animalul greșit — ia-l de unde nu-i./ Reintrase-n neființa lui“. Filosofic vorbind, e complicat.
FOTO 1: © Edin Velez
FOTO 2: © Ciprian Hord