Scriitorul Cristian Fulaș are în pregătire o nouă ediție a romanului După plâns, care va apărea la Editura Polirom, în colecția Ego. Proză. Acest volum, care a dus la dialogul dintre Robert Șerban și Cristian Fulaș publicat mai jos, reprezintă partea a doua a unei trilogii, urmând romanului Fâșii de rușine, reapărut anul trecut.
Într-o perioadă a vieții tale ai fost dependent de alcool. Ai trecut prin infern. În cele două romane publicate de tine până acum personajul principal seamănă cu acel alcoolic. Sunt cărțile tale autobiografice? Ce și cât e real în După plâns?
Când nu i-am dat nume personajului principal am vrut să implic faptul că nu sunt eu. În fond e și asta o formă a distrugerii sinelui, lipsa numelui, lipsa identității, a oricărei urme de realitate. Și totuși: dacă studiem originile acestei idei de distrugere, nu atât pe cele literare, cât pe cele filosofice, vom înțelege mai bine ce se întâmplă. Orice distrugere (în acest caz a numelui) implică toate numele dinainte, implică un dialog cu ele, o înglobare a lor. Personajul de acolo, din carte, e și trebuie să fie suma tuturor eurilor mele dinainte de a scrie cartea. E suma lucrurilor care s-au întâmplat, dar e o sumă filtrată, deloc atroce, cumva diafană în felul ei. Dacă mi-aș scrie autobiografia, dar nu am eu obrazul să fac asta, ar fi o poveste mult mai dură decât cea din cărți. Să revin însă la întrebarea principală. Sunt câteva lucruri reale, clinica, valea, hotelul, câinii, prietenii mei care îmi sunt prieteni buni și azi, tatăl meu, da, mai ales relația cu tatăl meu. Însă ele, aceste realități, nu sunt și nu vor fi niciodată esența cărții, poate cu excepția ultimului cuvânt din acea listă.
Spui undeva: „După plâns poate ajuta un număr de oameni dacă nu să se lase de substanțe, măcar să înțeleagă cât de periculos e jocul“. Crezi în rolul terapeutic al literaturii? Te face cititul mai… altfel?
Robert dragă, orice pasiune te face mai bun. Orice lucru care pasionează, care se apropie de suflet face din noi oameni mai buni. Și de ce am crede că tocmai literatura, care în mintea mea e expresia cea mai clară a frumosului, nu ne face mai buni? Firește că asta face, firește că măcar lipsa noastră din lume, accesul la alte lumi, problemele pe care le ridică, rezolvările pe care le oferă ne fac mai buni, mai înțelegători cu alte cuvinte. Care e esența bunătății, dacă nu înțelegerea, în special înțelegerea față de celălalt? Și ce vehicul mai bun vrei pentru această înțelegere decât o știință (unii îi zic artă) care se ocupă în principal cu descrierea sufletului uman? Zic chiar și în carte și sunt sigur că de acolo vei fi pornit: Orice scriitor care nu scrie despre suflet nu e scriitor. Nu, ca să revin și să închid răspunsul într-o formă: literatura și lectura nu au cum să te facă mai rău.
Romanul După plâns e dedicat tatălui tău, cel care a scris cu tine prima literă, „mână peste mână“. De la el a venit atașamentul pentru literatură? A scris și tatăl tău? Cât și cum a contat relația cu el în propria ta evoluție?
Nu cred că tatăl meu a scris vreodată, în orice caz mie nu mi-a arătat. Dar da, de la el am învățat lucrurile esențiale, gramatica, lectura, atenția la detalii, o anumită disciplină de care sunt foarte atașat atunci când lucrez. Probabil am moștenit de la el capacitatea de a tăcea pe perioade lungi de timp, capacitatea de a fi singur, un adevărat talent de a privi în gol și a fi singur chiar și între o mie de oameni. Relația noastră a durat prea puțin, el ne-a părăsit când eu eram încă student și evoluția mea de după e influențată doar indirect de prezența lui, din păcate. Am un sentiment al datoriei, nu-l pot explica și în general nu vorbesc despre lucrurile astea, dar de fiecare dată când vorbesc despre lucrul bine făcut îmi aduc aminte de discuțiile mele cu el din micul apartament din Caracal, orașul meu natal. Era acolo, în sufragerie, o masă ovală de șase persoane care aproape că umplea camera și în jurul căreia stăteam de vorbă. Pe pereți erau cărți, primele cărți pe care le-am citit eu. Da, acolo am învățat să citesc, totul a început probabil cu Martin Eden și Demonii.
„Să așteptăm moartea scriitorilor, pentru a deveni scriitori.“ E replica unui personaj din roman. Dar eu despre cititori aș vrea să te chestionez. De la ei ce așteptări ai? Mai trăiesc cititori în România? Cine și ce crezi că sunt?
Cum să nu trăiască cititori în România? Trăiesc bine mersi. Și ei, dat fiind spațiul și timpul în care trăim, cronotopul ăsta aproape distopic care e prezentul nostru, sunt elita, adevărata elită, ultima elită în sensul filosofiei ultime. Mi-i închipui eroi, mi-i închipui întotdeauna fericiți cu o carte în mână, ca pe mine, uitând tot ceea ce îi înconjoară și scufundându-se în ficțiune ca într-o uitare mare și vindecătoare. Cititorii trăiesc și ei sunt, fără glumă, cei mai fericiți dintre pământeni. Asta sunt ei.
După plâns vine după Fâșii de rușine, ca a doua carte dintr-o anunțată trilogie. Ai scris și a treia carte? Cum, când? O să apară în librării?
Nu, nici gând să mă fi apucat măcar de a treia carte. Evident, știu despre ce va fi vorba în ea și cum va arăta cândva, dar deocamdată scriu altceva și, oricât de stăpân pe lucruri aș fi uneori, chiar nu pot scrie două cărți foarte diferite în același timp. Eu oricum trăiesc cu o formă ciudată de creație, sunt traducător literar (adică tot un fel de scriitor, măcar conform legii) și scriitor în același timp. Alternez registre tot timpul, lucrez cu mai multe stilistici, cred că e suficient ce fac acum. Dar să revenim la volumul trei al trilogiei. Probabil nu vom putea vorbi despre așa ceva mulți ani de acum încolo, cel puțin vreo trei. Așa s-au așezat lucrurile în mintea mea, După plâns a fost urmată de o serie de povestiri, după acele povestiri au venit alte proze ultrascurte din care din când în când mai arăt câte ceva, acum lucrez la un roman despre care prefer să nu spun nimic.
Zice-se, de ani buni, că romanul francez e în declin. Ești cititor și traducător de/ din proza franceză. Ba chiar se poate spune că ești specialist în traducerea câștigătorilor Premiului Goncourt. Cum mai stau francezii cu proza, din perspectiva ta? E chiar așa de mare declinul?
Sunt tare curios cum au ajuns unii la această concluzie. Declin față de ce? Declin al vânzărilor? Declin stilistic? Ce fel de declin, la ce s-or referi? Să fim serioși, literatura franceză e încă o literatură mare și mereu va fi așa. Oamenii ăștia, scriitorii francezi, au un fel de monopol asupra stilului înalt și anual apar cel puțin cinci-șase romane foarte bune care iau premii, se vând în zeci și sute de mii de exemplare, fac vâlvă, sunt comentate și răscomentate. Pe mine personal mă amuză afirmațiile astea despre declinul marilor puteri, afirmații făcute din sate mici și sărace în care o carte de literatură contemporană se vinde în maximum câteva mii de exemplare. Să lăsăm declinul francez, să ne vedem de al nostru. E mai sănătos.
Ce scriitori și ce titluri te-au influențat? Există riscul să citești un autor tare – Mathias Enard să zicem – și să scrii apoi ca el?
Riscuri există întotdeauna, lumea asta e în fond formată dintr-o serie de confruntări și riscuri pe care ni le asumăm zilnic. E mult mai periculos să stai într-o mașină nemișcată într-o parcare, oricum, decât să scrii. Pe de altă parte, ca să glumim în continuare, unde n-o da Dumnezeu cel bun să ajungă fiecare traducător să scrie ca scriitorii pe care-i traduce. Influența asta e limitată, e mai mult inventată, monedă calpă, pentru că e foarte greu în fond și să imiți voit stilul unui scriitor. Apoi: ce stil imităm? Pe al originalului îți spun din start că e imposibil. Dacă e vorba ca un traducător să imite stilul unei traduceri, hm, stilul traducerii e al traducătorului, nicidecum cel al originalului. E complicat, mereu se fac afirmații care de care mai haioase pe tema asta, dar te asigur că stilurile din engleză și franceză nu coincid cu stilul românesc și putem generaliza la aproape orice limbă. Un scriitor poate fi influențat stilistic de opere scrise în limba lui, dar încă nu s-a inventat o traducere din română în română, deși de multe ori ar fi nespus de necesară.
Consideri că trebuie trăit un subiect ca să îl așterni pe hârtie în cunoștință de cauză, ori imaginația și știința/ lectura de carte sunt suficiente și pot înlocui experiența?
Să trăim un subiect. Adică să trăim tot ce scriem, eterna și plictisitoarea până la moarte teză a biografismului. Să nu ieșim din carapacea asta a noastră, să nu respirăm în afara propriului corp, să refuzăm să vedem cu alți ochi, să nu fie nimic în intelect, vorba filosofului, care să nu fi fost mai înainte în simțuri. E o teză limitată foarte și reduce literatura, producția literaturii ca atare, la o specie de povestire de sine. Știu, se practică extensiv și asta e viața, dar mă tem că există mai multe lucruri pe lume decât spune filosofia asta, ca să parafrazăm iarăși. Eu propun mai degrabă să fim orbi și surzi în ceea ce ne privește, să căutăm și experiența celuilalt, să ne deschidem spre nou, cu alte cuvinte. Să lăsăm noul să fie cu putință, altfel am ratat discuția dinainte să o începem. Ce ar trebui să spun? Cristian Fulaș e autorul Cristian Fulaș? OK, spun. Dar chiar e el asta? Chiar nu mai e nimic în el, în afară de suma experiențelor lui? Ar fi foarte trist, dacă ar fi așa.
Devenim dependenți când ceva sau cineva ne domină existența, viața și când nu mai putem fără acel ceva/ cineva. Pare că ai devenit dependent de literatură. Citești, traduci, scrii. Ieși puțin din casă, postezi rar pe Facebook, ai o minimă viață extraliterară. Ești dependent sau nu?
Nu devii dependent de un lucru decât în foarte mică măsură, în fond te naști așa, te naști cu o puternică înclinație care în timp devine pasiune și nu arareori trece în obsesie. Deși am fost și probabil tehnic încă sunt dependent de substanțe, partea cu literatura aș lua-o cu măsură. Aș limita practic relele pe care le produce, ba chiar aș fi înclinat să spun o prostie de genul dependență bună. De ce zic asta? Pentru că, în fond, a munci nu e vreun păcat și ceea ce fac eu, la limită, se numește muncă. E un amestec aici între plăcere și datorie, între lucrul necesar și lucrul bine făcut, între pasiune și obligație. Cum să socotești, însă, rea o ocupație care-ți place? Sunt un om fericit, mă ocup cu lucrul care îmi place cel mai mult în lumea asta, cu literatura. Nu sunt vreun obsedat, nu am să mă apuc acum să-ți debitez vreo prostie de genul nu pot trăi fără literatură, în primul rând pentru că te-aș minți și în al doilea rând pentru că e o afirmație absurdă în sine. Eu spun simplu, mai lumește așa, că îmi place ceea ce fac și în fond viața extraliterară, atunci când ești pasionat de literatură, e tot o specie de viață literară. Când nu vorbești, poți gândi. Relația asta cu literatura e ca o frumoasă poveste de dragoste în care poți trăi scufundat tot timpul, pentru că nimeni nu te poate împiedica să te gândești la lucrurile pe care le faci. Și nimeni nu te poate împiedica să gândești ceea ce citești, să despici firul în patru tot timpul, să fii un Sisif fericit cu pietricelele lui insignifiante. Un Sisif care joacă țintar sau domino, care repetă fără să repete și afirmă fără să fie nevoie, în fond, să afirme nimic.
Când ne-am cunoscut, acum vreo patru ani, îmi păreai un tip exagerat – enervant, chiar! – de intransigent cu lumea literară: cu scriitori, cărți, reviste, edituri, evenimente. Nimic nu-ți plăcea, nimic nu-ți convenea, nimic nu-ți părea bun. Te-ai mai muiat. Oare de ce?
Nu m-am înmuiat, dar am epuizat într-un fel ce aveam de spus. Rămân intransigent – în primul rând cu mine, cum bine știi, apoi cu ceilalți și cu celelalte lucruri. Sunt un spirit critic, deși rar mai spun ceva despre ce gândesc. Am învățat să tac nu pentru că nu aș avea ce spune, ci pentru că pur și simplu am senzația că nu contează ce spun eu. Că nu-mi părea bun nimic? Nu aș merge până acolo, mereu am punctat lucrurile reușite și am încercat mai degrabă să-i sprijin pe ceilalți, în loc să fac eforturi de auto-promovare. Doar că încerc să iau lucrurile cu măsură, încerc să rămân obiectiv și să nu mă extaziez, să nu cad în laude exagerate, să nu devin fals, cu alte cuvinte. Era o vorbă a unui moralist, Robert: Prietenul tuturor nu e prietenul nimănui. Eu n-am uitat-o, n-o uit în fond niciodată. Doar că îmi țin prietenii aproape și pe ceilalți mai puțin aproape, ca să glumim. Că asta nu-mi face vreun bine, știu. Ar fi atât de simplu să fiu fals, să laud tot, să mă extaziez în fața oricărui lucru și să laud și apa de la robinet, dar nu sunt așa, nu pot fi așa, prefer să pierd și să țin fruntea sus, decât să câștig și să mă simt vinovat pentru asta.
Personajul principal din După plâns cam stă de vorbă cu el însuși. Discută, întreabă, răspunde. Apropo de asta, care e cea mai bună întrebare pe care ți-ai pus-o vreodată?
În fond, nu e cumva adevărat că orice formă de literatură e o formă de a sta de vorbă cu sine însuși? Zice Philip Roth undeva, citez aproximativ, că literatura e o lungă scrisoare pe care scriitorul și-o scrie sieși. Nu am idee cum sună traducerea în română, dar nu asta contează de fapt. Respectând proporțiile, și eu îmi scriu mie. Mă adresez mie înainte de a mă adresa oricui altcuiva, eu sunt primul meu cititor întotdeauna, eu sunt primul meu critic și cel mai mare detractor al meu. Spiritul meu critic față de ceilalți pălește în fața criticii de sine, aș putea spune că felul în care-i critic pe ceilalți e quasi-inexistent prin comparație cu criticile pe care mi le aduc mie. Cu asta mă ocup zilnic, oră de oră, în fiecare secundă în care lucrez: mă critic. Mă judec. Mă expun tuturor relelor, în ideea de a da la final un lucru bine făcut. Știi, trăiesc cu obsesia lucrului bine făcut, cu un fel de teamă aproape patologică de faptul că într-o zi cineva îmi va spune, pe drept, că am greșit. Și aici includ și partea morală a existenței, pentru că practica fără morală e o mare minciună și un uriaș exercițiu de fățărnicie. Să mă explic, să nu cădem în altă parte: orice lucru bine făcut e un lucru în primul rând moral, un lucru potrivit din punct de vedere etic. Invers, orice realizare care intră în umbra lipsei de etică rămâne criticabilă și, la limită, un lucru rău. De aceea, poate, intransigența mea cu mine însumi, imposibilitatea de a mă ierta pe mine, să-i lăsăm pe ceilalți deocamdată în liniște. Și de aici derivă și întrebarea constantă, întrebarea esențială cu care trăiesc: Fac bine ce fac?. Bine în ambele sensuri, profesional și moral. Pentru că, știi, dacă vreodată aș avea senzație că am cedat moral, că există motivații ale faptelor mele care justifică vreun rău, m-aș opri pe loc. M-aș opri, aș arde tot ce am făcut vreodată și aș pleca. Așa funcționez eu.
Cristian Fulaş, născut la 3 iulie 1978, la Caracal, a absolvit Litere, apoi Studii Aprofundate de Teoria Literaturii. Debutează în 2015 cu Fâşii de ruşine (Gestalt Books; Premiul Observator cultural pentru debut; Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu“; Premiul revistei „Accente“; nominalizat la Premiile USR pentru debut; nominalizat la Premiul Cartea Anului al „Ziarului de Iaşi“). Fragmente din roman s-au tradus în franceză, italiană, germană, engleză, bulgară, croată, suedeză, maghiară. În 2015 publică Jurnal de debutant (Editura Tracus Arte), iar în 2016 După plâns (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books; nominalizat la Premiul Cartea Anului al „Ziarului de Iaşi“). A tradus aproximativ cincizeci de titluri din engleză, italiană şi franceză, printre care: Visul lui Machiavelli (Christophe Bataille), Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi, Busola (Mathias Énard), Mituri clasice (Jenny March), Igitur. O aruncare de zaruri (Stéphane Mallarmé). Din 2016 este organizatorul principal al festivalului internaţional Lofest din Bucureşti. De acelaşi autor, la Editura Polirom a mai apărut volumul de proze scurte Cei frumoşi şi cei buni (2017). În 2018 apare ediția a doua a romanului Fâșii de rușine (Polirom, colecția Ego. Proză). În 2019 e în curs de apariție ediția a doua a romanului După plâns (Polirom).
FOTO 1: Andrei Păcuraru