Ultimul volum de eseuri al lui Valeriu Gherghel, Roata plăcerilor. De ce nu au iubit unii filosofi cărțile?, (Polirom, 2018) nominalizat și la Premiile „Observator cultural“ 2019, a ajuns deja la a doua ediție. Și e de înțeles: ludic și livresc, plin de viață și de libertate, Valeriu Gherghel abordează cu mult farmec lumea din și din afara cărților. Pornind de la semnul augustinianului „tolle, lege“, viața dă buzna fără zăbavă în paginile volumului, însoțind cititorul într-o călătorie șăgalnică ce urmărește rostul și nerostul lecturii. Dialogul cu domnia sa ar fi fost mult mai întins decât îngăduie paginile revistei, dar viața și cărțile ne învață că uneori trebuie să fim fericiți cu cât avem.
Una dintre ideile de bază ale volumului, reluată iar și iar, spune că lumea este o carte – la fel cum (aproape) orice carte este o lume. Dar o carte nu numai se citește, ci în primul rând se scrie. Cum o scrie filosoful (ca să nu vorbim despre înțelepții printre care refuzați să fiți numărat)?
Remarc, cu voia dumneavoastră, mai multe întrebări într-una singură. O să le iau pe rând. Nu am crezut niciodată, precum medievalii, că lumea este o carte. Dar dacă este o carte, este una imposibil de citit, întrucât a fost „compusă“ într-un limbaj necunoscut muritorilor de rând (dar și sfinților), într-o lingua ignota. Dacă e un text, literele au fost amestecate definitiv și nu mai pot fi puse în ordinea inițială. Așadar, nu mă pricep să citesc lumea, dar îmi place să privesc o floare, îmi place să privesc glaucul lacului Ciric, îmi place să privesc pădurea de la Galata (mai ales toamna), un chip luminos de madonă binevoitoare, coborând din Copou, arborele lui Iuda din parcul de la Fundație, cerul în amurg, valurile impetuoase ale Bahluiului, din care adesea sar pești vorbitori direct în undița pescarilor. Nu pretind că aș înțelege ceva din ceea ce văd, frumusețea mi s-a părut dintotdeauna un dar gratuit și nemeritat, fiindcă de prea multe ori îl ignorăm și ne pierdem vremea cu fleacuri, polemici și griji închipuite. Uităm să privim în jur, uităm să ne bucurăm, deși viața nu durează mai mult decât o clipită: a fost, a trecut, fugit irreparabile tempus.
În schimb, nu voi accepta niciodată că viața ar fi o experiență strict „spirituală“ (pentru că nu este), dar voi spune imediat – pe urmele lui Philip Roth – că viață înseamnă și a citi, și a scrie, și a realiza o propoziție simplă, precum „Il disparut“ (din Educația sentimentală a lui Flaubert), nu numai a sta într-un birou și a aduna cifre ori a da telefoane, nu numai a participa la un parastas, nu numai a păzi oile la Agapia (am întâlnit odată o monahie păstoriță, extrem de erudită), deși, recunosc, a păzi oile de lupi este infinit mai greu decât a scrie un volum de eseuri.
Cât despre abilitatea filosofilor de a compune propoziții și fraze mai bine să nu vorbim. De obicei, înțelepții scriu foarte încurcat, folosesc un ton oracular, se cred profeți și învățători ai omenirii și au despre sine o părere exagerată. Bunăoară, Immanuel Kant a exersat fraza arborescentă, interminabilă, diluvială, cu mult înaintea prozatorilor moderni (a lui Marquez, să zicem) și, din păcate pentru studenți, de multe ori i-a reușit. Cu două-trei excepții, filosofii au scris prost. Ei nu țin neapărat să scrie așa, Hegel, de-o pildă, avea impresia că e un model de limpezime, dar rezultatul este mereu același. Doar când nu-și înțeleg nici ei înșiși frazele se simt fericiți.
Scrieți că, atunci când nu mint, poeții spun tot timpul adevărul. Dar în lumea aceasta scrisă pe care o stăpâniți, ce poate ieși când ar minți filosofii?
Norocul poeților e că au Muze din belșug, nu există poet notabil fără cinci-șase Muze simultane, concurente și la fel de elastice. De la Muze dețin ei adevărul, ca indivizi concreți nu au nici un merit demn de consemnat.
Din câte știu, filosofii n-au fost vrednici de norocul poeților, cei mai mulți au respectat cu sfințenie celibatul, inclusiv Pascal, Kierkegaard (un scriitor abil totuși), Kant și Hegel. Când vor să spună adevărul (asta nu se întâmplă prea des), filosofii recurg la poeți.
Să vă dau un exemplu. Seneca a redactat o enciclopedie prețuită, o știm sub titlul Naturales quaestiones. Ca orice savant din vremea lui (a fost contemporan cu Isus Christos și apostolul Pavel, deși nu a corespondat cu cel din urmă), Seneca avea obiceiul să privească lumea prin cărți. Nu ieșea din casă. Iar când ieșea, era purtat în lectică de sclavi pricepuți. Mi-l închipui ca pe un bărbat masiv, greoi, adipos. Să revin la enciclopedia lui Seneca. Filosoful consemnează tot felul de lucruri incredibile. Pretinde că fulgerul golește șerpii de venin și îngheață vinul în butii, că în fluviul Nil, nu departe de Alexandria, un grup de zece delfini se luptă anual cu un grup de zece rechini (pe care îl și înving nesmintit) și multe altele. De unde a aflat Seneca aceste minunății? În nici un caz dintr-o experiență personală. Seneca n-a privit niciodată lumea cu maximă atenție. Nimeni nu o scruta pe atunci așa. El a fost în primul și în ultimul rând un cititor. Ca atare, sursele enciclopediei sale sunt autorii unor colecții de mirabilia (anticii au avut o predilecție pentru tot ceea ce nu poate fi crezut, pentru amănuntul bizar, aiuritor, insolit), martorii, neguțătorii (întotdeauna mincinoși) și, mai e nevoie s-o spun?, poeții. Multe din afirmațiile înțeleptului roman (un ins foarte credul) se sprijină pe versurile lui Homer, Vergiliu și Ennius.
În mintea lui Seneca, hexametrii dactilici erau mult mai convingători decât simțurile proprii, decât cunoașterea nemijlocită. A pipăi, a gusta, a privi în jur reclamă timp, mult timp în mijlocul naturii, și dorința aprinsă de a considera lucrurile însele. Acesta reprezintă un gest modern. Seneca nu avea vreme și chef pentru detalii. Dar avea timp pentru obositoare raționamente deductive, iubea „nodurile silogistice“, inferențele condiționale.
Într-un cuvânt, Naturales quaestiones este o operă de ascet izolat, de cvasi-monah. Gânditorii medievali (aproape toți călugări închiși în mănăstiri) au procedat la fel. Au căutat adevărul în cărți, în „autorități“, în poemele poeților. Firește, Seneca nu se îndoia de adevărul afirmațiilor sale, altfel nu le-ar fi notat cu atâta acribie. Dar adevărul lui nu este și adevărul nostru. Tratatul său rămâne valabil prin excursurile morale. La imprecații și sfaturi cu privire la viața justă, Seneca a fost un expert. Filosofii de astăzi se preocupă la fel de puțin de adevăr. Eu însumi nu fac excepție.
Pomeniți la un moment dat de ceea ce ați numit „neseriozitatea dumneavoastră funciară“. Aceasta deși, cum mărturisiți, vă coborâți asupra cărților și în ele, reveniți la unele iar și iar, cădeți pe gânduri asupra titlurilor pe care să le luați pe insule pustii. Cum se împacă acestea două?
Nu mi-a plăcut niciodată să fiu un individ țeapăn, solemn, morocănos. Nu mi-a plăcut să fiu un gardian al moralității celorlalți, să dau sfaturi și să formulez prescripții apodictice. Ceilalți știu mult mai bine ce au de făcut când se află la ananghie, fiindcă au avut cu siguranță învățători mai sprinteni și mai pricepuți. Există, ce-i drept, destui „știutori“ care și-au făcut o vocație din a predica asistenței, vulgului profan. Adevărul însuși se exprimă prin rostul lor. Păcat că nu-și pun și straie arhiepiscopale, le-ar sta bine. Au soluții pentru orice dificultate, pentru orice nedumerire, pentru orice necaz. Eu nu mă pot lăuda cu această invidiată virtute. Nu posed nici o soluție mântuitoare. În sensul ăsta, da, sunt „neserios“. Uneori, îndrăznesc să fac pe frivolul (de la frio, friare, a împărți în fragmente, a amănunți, a da atenție detaliilor, „frângurelelor“, cum le numea Blaga). Mai ales la cursuri. Și, în definitiv, nu-mi place să iau lucrurile în tragic: în fond, majoritatea tragediilor noastre sunt minore, trăim, în realitate, o permanentă melodramă. Nu găsesc, precum un teolog vestit (prozator în timpul liber), că starea naturală a omului este plânsul. Mie îmi place să râd aici, în viața prezentă (singura de care sunt oarecum sigur), să glumesc, să spun o vorbă bună, să repet o frază a lui Mihai Ursachi (aflat la o șezătoare literară): „Mă bucur și mă veselesc. Mă bucur și mă veselesc“. Altfel spus, am preluat îndemnul lui Seneca: „Învață să te bucuri!“. Și am mai reținut unul, de data asta din eseurile lui Montaigne: „Nu te apuca de nimic fără bună dispoziție!“, Ne fay rien sans gayeté. Până și Nietzsche (care nu a fost, desigur, un ins frivol, dar nici un ursuz, mergea la Wagner în vizită, participa la conversații, îi șoptea complimente minunatei Cosima Wagner), până și timidul Nietzsche, deci, a elogiat voia bună: „Să-ți păstrezi buna dispoziție în toiul unei activități sumbre nu-i un lucru neînsemnat“. Cărțile se citesc cu seriozitate, dar se scriu cu bună dispoziție. Am scris eseurile din Roata plăcerilor într-un răstimp de trei ani, dar nu am uitat să mă amuz în tot acest timp.
Spuneam că reveniți la unele cărți – la fel cum afirmați că altele, considerate clasice, vă enervează, vă plictisesc, pe scurt nu trec testul celor 50 de pagini. Acest refuz al canonului vă duce la ideea inutilității bibliografiilor ordonatoare. Totuși, chiar așa să fie?
Când începi să citești serios (la școală, la facultate), ai nevoie de o bibliografie sumară (zece nume de prozatori, 12 nume de filosofi, apostolii lui Platon, o sută de nume de poeți), deși orice bibliografie e aproximativă. O listă de zece mii de titluri nu-ți va folosi la nimic. Măcar o vreme, până înveți meșteșugul lecturii, nu poți citi chiar la întâmplare, nu-ți va folosi la nimic (dacă ai de gând să devii scriitor). Accepți sugestiile unui magistru, ale unui istoric literar, ale unui prieten mai în vârstă și mai citit, nu se poate altfel. Ca să poți judeca așa cum se cuvine o carte recentă, trebuie să străbați (poate fără nici o plăcere) cărți vechi, prăfuite, cărți de care fug toți, fiindcă au trăit cu credința greșită că tragediile grecești, Eneida lui Vergiliu reprezintă culmea plictiselii, că Divina commedia înseamnă doar Infernul, că „tragediile“ lui Shakespeare sunt prea țipătoare prin retorismul lor (așa mi s-a părut de curând Regele Lear, vă rog să mă iertați, dar am parcurs piesa cu creionul în mână), că Viața și opiniile lui Tristram Shandy, Gentleman e o aiureală. Și, la urma urmelor, plăcerea și răbdarea se învață, plăcerea lecturii este adesea o consecință a răbdării. Harold Bloom, ca să mai dau un nume ilustru, începea o carte cu speranța de a trăi o plăcere dificilă. După ce ți-ai făcut ucenicia, poți citi absolut tot ce-ți dorești, dar nu vei mai dori să citești absolut tot, asta e sigur. Ai învățat să alegi. Și asta constituie o mare ușurare. Ca să alegi însă, e necesar să urmezi o vreme opțiunile altora. Abia după asta, îți vei construi un canon personal: cărțile pe care le vei reciti de-a lungul unei vieți și pe care le vei recomanda viclean studenților.
Atunci să vă întreb altfel, care mai este rolul lecturii sistematice într-o vreme în care „aproape toată lumea citește […] texte și mai puțin cărți“?
Un roman trebuie citit de mai multe ori. Un poem se cuvine parcurs de mai multe ori. O carte de filosofie se citește în chip necesar de mai multe ori. Nu poți citi Critica rațiunii pure a lui Kant pe sărite, nu ți-ar folosi la nimic. L-am întrebat cu ani în urmă pe un prieten: „Ce-ai citit recent?“. Și el mi-a spus: „Primele șase pagini din Critica rațiunii pure“. Răspunsul lui m-a uimit. Eu citisem șase cărți și el șase pagini. Abia mai târziu am înțeles. Negreșit, prietenul meu avea dreptate și eu procedasem infantil. Suma cărților străbătute într-o viață de om contează foarte puțin. Important e să gândești la ceea ce ai citit. A citi fără a reflecta este o pierdere de vreme. A citi un volum o singură dată înseamnă de fapt a nu-l citi. Sigur, îndemnul de a citi langsam, cum cerea Nietzsche admiratorilor lui, a devenit o banalitate. Toată lumea știe asta. Și totuși prea puțini procedează în acest chip. Afirmația „Citim de plăcere, mai scutește-ne cu gânditul“ nu mi se pare înțeleaptă.
Sar la altceva. M-am întrebat uneori de câte ori trebuie să recitim o carte bună. Și am ajuns la un răspuns „științific“. De cinci ori. Îmi pare destul de rezonabil să nu trecem cu lecturile dincolo de sfântul 5. Est modus in rebus: există o măsură în toate cele. Sigur, numărul citirilor și al re-citirilor depinde negreșit de carte, de însemnătatea ei (dar și de numărul său de pagini). Firește, lecturile pot depăși oricând cifra 5, nu este ceva bătut în cuie, deși filosofii (și studenții lor) o cred de multă vreme, pentru rațiuni metafizice asupra cărora nu insist, o entitate matematică neprețuită. În Roata plăcerilor am explicat pe îndelete de ce. Am cunoscut, totuși, cititori care au depășit binișor numărul optim de recitiri. Mă gândesc, firește, la Alexandru Paleologu și la N. Steinhardt. Primul citise Război și pace de cel puțin 12 ori. Părintele Steinhardt străbătuse Craii de Curtea-Veche de mai bine de cincizeci de ori. În fine, prin 1886, clasicistul și omul politic William Ewart Gladstone nota în jurnal că a citit pentru a treizecea oară Iliada lui Homer în original. Aș menționa, în treacăt, că Gladstone a sesizat cel dintâi că Homer nu a folosit niciodată (dar niciodată!) în poemele sale (pentru mare, pentru văzduh, pentru ochii zeiței Atena) termenul „albastru“. Exegeții știu bine că marea lui Homer nu era nici verde, nici albastră. Era de culoarea întunecată a vinului (oinops ponthos). La poetul grec, întunecate ca vinul sunt, uneori, vitele, dar și frunzele de măslin.
Curiozitatea noutății sau plăcerea aprofundării? Noutăți sau relecturi?
Și una, și alta, nu încape discuție. Un înțelept a formulat cândva această regulă salutară: „La trei cărți vechi, citește și una recentă!“. Mie nu-mi place întru totul această regulă și nu am avut tăria să o aplic, deși îi recunosc îndreptățirea. Înțeleptul meu nu era înțelept degeaba. Dacă mă gândesc bine, recitesc cam zece cărți pe an (când îmi pregătesc cursurile, fac lecturi obligatorii), ceea ce este, să recunoaștem, foarte puțin. Sufăr încă de păcatul curiozității. O să-mi confecționez un precept propriu, poate dă Domnul și-l pun în practică: La trei cărți noi, citește și una veche! Dar cum să amân Aventurile lui Augie March (roman apărut în librării nu de mult)? Tocmai am aflat (din De ce scriem) ce părere avea Philip Roth despre cartea lui Saul Bellow… Am luat un exemplu la întâmplare.
Putem spune că dumneavoastră sunteți un cititor cu experiență, în ciuda nemulțumirii că citiți numai 150 de cărți pe an. Atunci apelez tocmai la această experiență: care este, pe scurt, arta cititului?
Să citești cât mai puțin, să recitești cât mai mult și să meditezi la ceea ce recitești și mai mult.
Dacă tot vorbeam despre liste, de care de altfel nu duce lipsă volumul, de la cele presărate pe ici, pe colo, până chiar la lista bibliografică, puteți oferi cititorilor o alta, legată de ceea ce se publică în ziua de astăzi?
Da, ca toată lumea, mor după liste, am propus pe blogul Miscell@nea zeci de bibliografii, deși nimeni nu este dispus să respecte întocmai o bibliografie (nici eu nu fac excepție de la regulă), enumerările reprezintă de cele mai multe ori un scop în sine. Aș propune, mai degrabă, o listă pentru novici:
- Petronius, Satyricon;
- Lucius Annaeus Seneca, De tranquilitate animi;
- Marcus Aurelius, Gânduri pentru mine însumi;
- Lucius Apuleius, Măgarul de aur;
- Boccaccio, Decameronul;
- Montaigne, Eseuri;
- Gustave Flaubert, Corespondență;
- F.M. Dostoievski, Idiotul;
- Thomas Mann, Muntele vrăjit;
- Philip Roth, Pastorala americană.
Și, în final, două „liste scurte“ ( A + B) pentru cititorii foarte curioși:
A.
- A.P. Cehov, O viață în scrisori. Corespondență (1879-1890), traducere de Sorina Bălănescu, Iași, Polirom, 2018;
- Iris Murdoch, Clopotul, traducere de Anca-Gabriela Sîrbu, București, Litera, 2018;
- Philip Roth, De ce scriem, traducere de Radu Pavel Gheo, Iași, Polirom, 2018.
- J.M. Coetzee, Zilele de școală ale lui Isus, traducere de Irina Horea, Humanitas, 2018;
- Jonathan Gottschal, Animalul povestitor. Cum ne fac poveștile oameni, traducere de Smaranda Nistor, București, Vellant, 2019.
B.
- Ștefan Afloroaei, Fabula existențială, Iași, Polirom, 2018.
- Lavinia Bălulescu, Terasa Fericirii, Iași, Polirom, 2018.
- Ruxandra Cesereanu, Scrisoare către un prieten și înapoi către țară: un manifest, Pitești, Editura Paralela 45, 2018.
- Ioana Pârvulescu, Dialoguri secrete. Cu desene de Mihail Coșulețu, București, Humanitas, 2018.
- Radu Vancu, Transparența, București, Humanitas, 2018.